Elegie la moartea unui câine turbat

Motto:

Hamlet - ”Frailty, thy name is woman!”,

Hamlet, Shakespeare

Malcom -  ”Dispute it like a man.” /

Macduff – ”I shall do so; /But I must also feel it as a man”

Macbeth, Shakespeare

Pentru Vali

Pentru Georgi

I

Prolog

Scrisorile de mai jos nu sunt niște scrisori reale. Este ușor de observat că același ton răzbate prin (toate) rândurile lor, fie că sunt atribuite unei femei, fie că sunt atribuite unui bărbat. Blestemul unui scriitor mediocru este faptul că stilul său devine inconfundabil pe măsură ce se afundă în iluzia scrisului ca menire şi lasă prea mult loc viziunii auctoriale. Declarația mea este un act de onestitate literară, menit să alunge în schimb orice bănuială cu privire la veridicitatea poveştii. Scrisorile există cu adevărat şi au fost trimise în urmă cu un an, însă le-am considerat de nepublicat în varianta lor originară, fiindcă autorii lor au fost mai degrabă preocupați de gândurile şi întâmplările transmise decât de modalitatea de a le transmite. În ziua de astăzi a dispărut complet disciplina şi arta corespondenței, astfel încât nu îi consider vinovați de vreun păcat în această privință. Am încercat eu în schimb să le rescriu – de fapt să le ordonez şi să le completez -, inclusiv pe cele proprii, nu pentru a le da valoare literară, ci mai degrabă claritate şi fluiditate. Am modificat – desigur – numele personajelor şi unele detalii încercând, pe cât posibil, să nu înclin balanța către unul dintre cei doi protagoniști principali. (Toate) greșelile – de orice fel! - îmi aparțin în mod exclusiv şi sunt convins că, atât pentru ele, cât şi pentru indiscreția mea, voi fi pedepsit direct sau indirect la un moment dat.

II

Mirela către Cristi

Dragul meu prieten,

În ultima scrisoare de anul trecut ţi-am povestit despre aventura instalării noastre în Montreal într-o casă nouă şi am încercat să-ţi descriu în limba maternă – ceea ce devine din ce în ce mai greu pentru mine – orașul, oamenii, împrejurimile şi vremea. Ti-am împărtășit întotdeauna pasiunea şi fascinația pentru depărtări şi pentru nou, însă ceea ce pentru tine are un farmec aparte fiind la mii de kilometrii depărtare, pentru mine s-a transformat încet-încet în cotidian şi a început să-şi arate fațeta plină de o mizerie şi o ipocrizie greu de suportat. De aceea tonul poate prea prozaico-realist pe alocuri pe care mi-l reproșai în răspunsul tău. Nu vreau sa ajungă Canada în închipuirea ta (si așa destul de bogata şi înaripată) un fel de El Dorado şi să cedezi şi tu impulsului de a lăsa în urmă Romania. Deși recunosc că aş avea mare nevoie de sfaturile şi de prezența ta caldă pe tărâmul asta artic. Pe undeva știu prea bine ca frigul de aici nu ţi se potrivește, după cum nici mine nu mi se potrivește. Acum pentru mine Romania este depărtarea şi noul (mă rog – vechiul) şi gândurile mele încărcate de dor se îndreaptă spre ea zilnic. Trebuie sa îmi reîntorci favoare şi sa îmi vorbești despre cum mai arata şi despre ce se mai întâmplă în Romania. Şi am pretenția (rugămintea) să o faci cu sensibilitatea ta ce reușește să scoată frumosul din orice. Am nevoie de asta!

Îți mărturisesc că nu doar dorul de Romania şi de tine mă îndeamnă să îți scriu. Cumva viața şi problemele ei te ajung oricum şi oriunde, iar lipsa prietenilor în aceste condiții devine un coșmar. Nu am fost niciodată o persoană dependentă de cei din jur şi nici nu m-a speriat singurătatea, dar probabil că între timp m-am schimbat. Recunosc, eu – cea care cânta (acompaniată de tine) şi încânta grupul de literați depravați, matematicieni mohorâți şi filozofi bețivi – am căzut într-o depresie profundă. Nu trage concluzii pripite! Nu este (numai) vina Canadei! Mă destăinui ţie pentru că ştiu că oricât de categoric eşti în imperativele morale pe care le predici, pe atât de înțelegător eşti în judecată, iar acum – mai mult ca niciodată – am nevoie de harul asta al tău (pe care în alte dăţi l-am luat în râs). Am nevoie de cineva care înţelege şi iubește natura umană şi ştie cum poate fi ea acceptată sau învinsă. Am nevoie de raţiune şi de sfaturi. Şi, ca să nu te sperii şi mai mult cu introducerea mea plină de mistere şi de complimente, îţi mărturisesc: mă aflu prinsă fără scăpare într-un triunghi amoros.

Mă întreb dacă acum zâmbeşti sau te încrunţi! Ca să înţelegi mai bine configuraţia geometrică a acestui triunghi am să îţi descriu în câteva cuvinte situaţia şi am să o fac ca la confesional. Iată: «Părinte, am păcătuit! Am început o relație cu un coleg de serviciu! Mă gândesc să îmi părăsesc soţul!». Iertarea însă nu este de ajuns, pentru ca – da ! – nu mă căiesc. Totul este atât de complicat! Iar complicat în contextul relaţiilor umane – după cum spuneai chiar tu! – nu înseamnă decât faptul că una sau mai multe persoane suferă sau urmează să sufere.

După ce ne-am stabilit dincolo de Rivière des Prairies într-o casă închiriată cu vedere spre o vale acoperită de păduri de pin, eu mi-am găsit de lucru la o bancă din Piața Ville-Marie iar Liviu a intrat într-un program de echivalare a studiilor. Ar fi trebuit să ne liniştim şi să fim fericiţi, dar cred că ceva din liniştea şi fericirea noastră am lăsat-o pentru totdeauna acasă în România şi oricât ne-am străduit să o regăsim aici a fost imposibil. Eu pe de-o parte am început să muncesc foarte mult – până la limita la care oboseala te anesteziază, iar el pe de cealaltă, închis în cea mai mare parte a timpului în casă, s-a sălbăticit. Interacţiunea noastră în timpul săptămânii a ajuns să se rezume la câteva minute seara în jurul unei cine cu semipreparate încălzite la microunde şi cu un pahar cu vin fără nicio conversație, iar weekend-urile – altădată atât de vesele – au căzut ireversibil într-un derizoriu plictis. Problemele cu banii – deşi nu ne ameninţau existenţa – ne-au mâncat sufletele şi mintea, până când am constat că nu mai rămăsese nicio urmă de iubire. Nimic. Nici măcar nu am ajuns să ne certam. Dacă ne-am fi certat, cred că ne-am fi trezit, am fi arătat că ne pasa şi am fi găsit o cale – așa cum am găsit o cale întotdeauna. Se spune că în viaţa greutăţile unesc un cuplu. Pe noi cred că ne-au distrus de fapt, dar nu ştiu să spun acum care este relaţia de cauzalitate: fie toate astea au dus la dispariţia iubirii, fie iubirea părăsindu-ne, nu am mai văzut un viitor împreună. Mă văd iar nevoită să te citez: în iubire nu ştii când a început iubirea, după iubire nu ştii când s-a sfârşit. Şi – vai! – nu au trecut decât 2 ani de când am ajuns în Canada, dar parcă am trăit încă o viaţa.

Încerc să-ți intuiesc întrebările, pentru că (știu că îți) este limpede că de fapt, perorând împotriva lui Liviu şi a vieții împreună, îți ascund ceva! Cine ? Ce ? Cum ? De ce ?...  Dacă asta ar fi totul, lucrurile (încă) s-ar fi putut rezolva într-un fel sau altul. Oamenii se pierd şi se regăsesc, cad şi se ridică, singuri sau unul pe celălalt. Şi iubirea în cele din urmă este un organism viu: crește, se schimbă, revine, se îmbolnăvește, are toane; este un avatar al sufletelor noastre. Iar noi sunt biete frunze în vânt. Cum să rămânem ancorate de capacul vieții şi de cel al cunoașterii? Există şi mere şi există şi șerpi! Nimic nu poate fi definitiv până când nu intervine altceva (sau altcineva). Da! Ceea ce ți-am spus până acum nu este decât o parte a unui întreg. În timp ce scăpam din mâini viața de acasă, mă agățam fără de vreau de viața de la serviciu.

Canadienii – mă refer la canadienii puri (dacă există aşa ceva!) - nu sunt foarte deschişi. De fapt sunt încruntaţi, răi şi egoişti; ridică ipocrizia la rang de artă şi se ascund în spatele noțiunii de politically correct. Nu poți stabili cu ei relaţii umane aşa cum suntem noi obişnuiţi să o facem în România. Nu poţi discuta cu cei de aici decât despre subiecte profesionale sau de interes public. Cum intri în domeniu privat cum se retrag în carapacea lor şi devin suspicioşi. Nu mai vorbesc de prietenie, de vizite sau ieşiri împreună. În scrisorile mele anterioare am dedicat paragrafe întregi înfierării lor pe jumătate amuzată, pe jumătate amărâtă. M-am izbit de ei ca de un zid peste tot: pe străzi, prin magazine, prin autobuze, etc.. Din fericire, la serviciu am avut noroc. Politica de personal a băncii a permis şi angajarea unor emigranți, astfel încât la servicii cu clienţii, în front office, la ghişeu – acolo unde lucrez şi eu! – m-am trezit înconjurată de toate naţiile pământului.  Negrii din Africa, chinezi din Taiwan, câţiva amerindieni şi doi-trei arabi. Deşi eterogen din punct de vedere etnic (şi lingvistic), grupul nostru de colegi era – şi este –  unit şi de deschis. M-au primit şi m-au ajutat din prima zi, şi cu îndatoririle de serviciu – complicate şi noi pentru mine, deși aveam o pregătire superioară în domeniul financiar – şi cu limba – după cum ştii franceza nu e punctul meu forte, iar aici franceza vorbită nu e nici pe departe franceza lui Baudelaire. 

După cum vezi nu am renunțat de tot la ironie. Puteam să mă transform şi eu într-o scorpie corporatistă (întotdeauna m-ai acuzat de o oarecare răceală, de un pragmatism feroce şi de o capacitate superioară de adaptare). Datorită lor am păstrat o notă de umanitate, acea notă de umanitate ce spuneai că mă deosebește de orice altă absolventă de Științe Economice. Pentru prima dată de când venisem în Canada găseam cu adevărat sprijin în afara căsniciei. Ceea ce nu (mai) puteam face acasă, făceam la serviciu. Râdeam, bârfeam, povesteam despre țările noastre şi beam cafele în pauză; mergeam împreună la cursurile de franceză; ne țineam companie în drumul spre casă. Eram o mică, mare familie.

Mai devreme sau mai târziu cred că s-ar fi întâmplat oricum (sau aşa îmi place să cred). Dacă îţi pierzi legătura cu partenerul, o anumită schimbare se petrece cu tine involuntar, iar alţii o sesizează înaintea ta. Devii femeie liberă orice ar spune inelul de pe deget, actele semnate, clopotele bisericilor sau chiar dovada vie a căsătoriei – soţul de acasă. Poate că râzi într-un anume fel, poate că te îmbraci cu mai multă atenţie, poate că îţi mişti mai provocator soldurile. Nu ştiu! Te trezeşti în faţa propunerilor şi a avansurilor, iar ele vin deja de dincolo de bariera prieteniei şi este greu să le mai refuzi. De fapt nici nu mai ştii unde este acea barieră. Curtea se face la început insinuant şi subtil, prin prezenţă şi disponibilitate, prin discuţii şi prin atenţie. Înainte să te simţi asediată, te simţi protejată şi măgulită. Intrarea în suflet nu se face pe poarta centrală în triumf, ci pe uşile laterale niciodată păzite aşa cum ar trebui. Nu mă înţelege greşit! Nu fac altceva decât să îţi prezint un fenomen pe care l-am trăit pentru prima oară din interiorul lui (ca personaj nu ca victimă), deşi sunt conştientă că există pretutindeni. Nu cred că aş fi acţionat altfel chiar dacă aş fi ştiut unde duc toate astea, dar cel puțin nu aş fi avut acest sentiment indescriptibil şi supărător de inocenţă pierdută.

În zilele vară, după ce am început munca, drumul meu de întoarcere acasă dura cu cel puțin o jumătate de oră în plus. Lumina diurnă se reflecta până târziu în apele fluviului, iar întreaga insulă căpăta spre seară o aură roșiatică. Obișnuiam să ies din metrou în Places-de-Arts şi să străbat distanța până la magistrala ce duce spre Montmorency pe jos prin aglomerația dezgustătoare şi jovială de turiști pentru a mă scălda în ea. Lucrul asta repetat zilnic mă făcea să mă simt şi eu o turistă căreia orașul îi arata frumusețea şi bunăvoința sa şi îmi dădea răgaz să mă readun. Câteodată mă opream pe o bancă şi îmi deschidem romanul (citesc acum cursiv şi exclusiv în franceză) ce îmi scurta așteptările în metrou, alteori mâncam o înghețată sau hrăneam pescărușii ce se aventurau în lumea oamenilor. Savuram acest moment de singurătate, însă foarte repede am început să fac acest ocoliș împreuna cu Harim, colegul meu de ghișeu, iar jumătatea de oră s-a preschimbat mai întâi într-o oră şi apoi în două.

Te aştepţi probabil să îl laud! Să îţi vorbesc despre erudiția lui, despre frumusețea lui sau despre sufletului lui. Ei bine: Da! Este un om extraordinar şi mă face fericită! Are toate cunoştinţele pământului, are manierele şi carisma unui șeic şi prin pieptul lui sufla simunul. Este o oază de lumină într-un desert de întuneric. Mă poţi felicita pentru comparațiile şi metaforele folosite, semn că te citesc, dar asta nu schimbă cu nimic adevărul faptului ca este un om extraordinar. Poate că am fost fascinată de tainele şi minunile lumii orientale, poate că eram vulnerabilă în acel moment, poate că am fost otrăvită cu imagini şi cuvinte sau poate toate astea la un loc. Am ajuns să mă simt o mică Șeherezadă; să ascult muzică şi să citesc poezie arabă; şi chiar să răsfoiesc Coranul. Pe undeva îmi este ruşine să îţi vorbesc despre sentimentele mele pentru el, mai ales că eşti prieten cu Liviu, iar noi doi am vorbit de atâtea ori de pe poziții diametral opuse despre iubire. Şi nici nu aş ştii ce să adaug dincolo de metafore şi comparații, pentru a te face sa înțelegi. Dar tu înțelegi, pentru ca acum, după atâta timp, recunosc că ai avut dreptate când, în acea noapte memorabilă din Cafeneaua Actorilor, mi-ai descris într-un genial monolog sentimentul de a fi îndrăgostit. Dacă ar fi să-mi las mâna liberă acum să scrie ce îşi dorește, cred că te-aş putea concura. Unii ajung la înţelepciunea inimii mai târziu!

În tot acest timp Liviu nu a bănuit nimic. Nici nu ar fi avut cum fiindcă se refugiase într-o altă lume. Îl găseam întotdeauna acasă tot mai ursuz, mai neîngrijit şi mai leneș. Își lăsase barba şi părul să crească dintr-un capriciu sau poate nici nu îi mai păsa. Purta tot timpul o pijama decolorată şi un tricou lălâu şi cred că nu se mișca toată ziua de pe canapea cufundat în gânduri negre, în calculator sau în distracțiile stupide de la televizor. Când intram pe uşă se refugia din sufragerie în dormitor fără să îmi spună nimic, iar eu nu am avem nici energia şi apoi nici dispoziţia să îl urmăresc. Mi-era teamă să mă uit în ochii lui. O vreme am interpretat acesta evitare a lui ca pe o formă de reproş pentru “aventura canadiană” – cum o numea el, aventura pe care mi-am dorit-o atât de mult încât aproape că l-am tras după mine. Nu am ştiut însă ce altceva să fac în afara de a-i promite, în nenumărate rânduri – probabil fără convingere! -, ca totul va fi până la urmă bine. Apoi am scăpat de sentimentul de vinovăţie considerând că am fost pedepsită prea aspru prin această respingere pasivă a lui şi l-am respins şi eu la rândul meu.

Dacă îmi reproșez ceva este faptul că nu i-am spus despre mine şi Harim înainte ca el să afle totul din greșeală. La început m-am gândit că nici nu am ce să îi spun, apoi nu am știut cum, iar în final eram atât de prinsă în relația cu Harim încât orice gând şi acțiune care ar fi putut atinge această fragilă construcție a fericirii, chiar dacă erau poate gândurile şi acțiunile corecte, îmi repugnau şi le alungam cu îndârjire. Există în astfel de situații un moment ce desparte categoric curajul de vinovăție, dar el vine şi trece fără să se oprească pentru a te aștepta. Eu nu l-am simțit decât după ce a trecut, mult, mult prea târziu. Privind din exterior lucrurile par simple şi clare, în alb şi negru, tentându-te să le judeci, dar crede-mă că dacă ajungi în vârtejul lor îţi poţi pierde  foarte ușor capul. Dacă aş fi avut curajul ca într-o zi să vin direct acasă şi să îl rog să mă asculte, dacă i-aş fi explicat cu o doză de compasiune şi calm că noi doi nu mai aveam aceeaşi cale şi că eu îmi doresc altceva, poate ca aş fi evitat o mare parte din durerea provocată.  Cred că trădarea doare cel mai tare, dacă mă întrebi pe mine, cea care a trădat, dar iarăşi mă întreb dacă nu cumva mă leagăn în braţele unor iluzii menite să mă disculpe. Poate că toate căile alternative ar fi avut aceeaşi cantitate de spini şi ar fi dus în acelaşi loc.

Nenorocirea s-a întâmplat în momentul în care între mine şi Harim legătura trecuse de tangoul începutului, plin de fluturași şi de sărutări şi se îndrepta spre vertijul cărnii. Eram prea amețiți amândoi ca să mai fim atenți la toate detalii ce ne putea da de gol şi deși presimţeam dezastrul, riscam tot mai mult. Mă prinsesem într-o plasă de minciuni, dar o oarecare doză de curaj inconştient mă ajuta să scap întotdeauna ca prin minune. Găseam justificări, blufam, mă ascundeam. Teama de a fi prinşi ne injecta în vene o doză de adrenalină ce ne împingea pe mine şi pe Harim tot mai mult unul spre altul. A fost însă de ajuns ca eu să îmi las într-o sâmbătă seara laptopul deschis după ce îi scrisesem un mesaj fulminant plin de dor şi de dorinţă, pentru ca această construcţie fragilă să se năruie. Totul pare atât de banal şi de dezolant, încât mi se face ruşine. Poate că îmi imaginez că ar fost mai bine să îi spun înainte, pentru că aş fi putut ţine fruntea sus la final.

Primul meu impuls a fost să neg totul. Apoi, în faţa evidenţei, m-am enervat cumplit pe Liviu pentru că intervenise în viaţa mea, transformându-se într-un agent neîndemânatic al destinului. Îl vedeam vinovat pentru tot şi îl uram pentru că acum se interpunea între mine şi fericire. Confruntarea – nu îi spun ceartă! - noastră a trecut prin toate stadiile: de la acuzaţii la explicaţii, de la ţipete la implorări, de la cuvinte frumoase şi amare la dispreţ, de la îmbrânciri şi smucituri la îmbrăţişări. Totul pe parcursul unei singure nopți albe de octombrie pe care nu o voi uita niciodată. La venirea dimineţii nu mai vroiam decât să mă odihnesc şi nu îmi mai pasa de nimic. Obţinusem o iertare din partea lui Liviu şi făcusem o promisiune pe care am  crezut atunci că pot să o ţin. Te întrebi poate de ce nu am fost hotărâtă şi de ce nu l-am părăsit atunci. De ce în faţa acestei oportunităţi a sortii am dat înapoi. Confuzia şi surpriza sunt doar o parte din cauzele care m-au determinat să cedez şi să îmi schimb cursul. M-am simţit ca un călău care si-a ratat execuţia şi care în faţa durerilor condamnatului şi a sângelui ce se scurge pe butuc nu îşi poate reveni pentru a termina treaba. Mi-a fost teamă şi poate că, pentru o clipă, m-am văzut pe mine însumi prin ochii lui. Durerea lui arunca o pată imensă asupra fericirii mele, făcând-o imposibilă în acel moment. Nu ştiam atunci că inima este implacabilă în hotărâri şi că mintea nu o poate convinge niciodată de nimic.

Nu mi-am dat seama când am adormit. Când m-am trezit, spre seară, Liviu zăcea prăbușit pe o latură a patului cu capul în mâini. Nu cred că apucase să se odihnească vreun pic. Îmi veghease somnul chinuit de întrebări şi de tot soiul de scenarii demente. Printre degete, ochii lui erau roșii şi străluceau. Avea o privire de om gata să pună în faptă hotărâri nebunești. Nu îmi amintesc să-l fi văzut vreodată astfel. Nu îmi doream să mai continuăm discuția, însă el părea că nu mai aude şi nu mai înțelege nimic şi am ales până la urmă tăcerea. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Era slab, tras la față, cu părul şi barba în dezordine, cu trupul acoperit de o pijama zdrențuită şi cu capul între umeri – fantoma înspăimântătoare o unui om ce a pierdut iubirea. Știam că îi greșisem: îi eram soție, mă urmase la capătul pământului, iar eu îl trădasem. I-am recunoscut dreptul de a mă pedepsi, dar nu mă putea chinui la infinit. Nu pot exista în același timp şi iertarea şi pedeapsa.  Îmi pretindea căința şi lucruri absurde, îmi punea întrebări intime şi cu cât mă încăpățânam mai tare să nu răspund, cu atât el era mai furios. Dacă nu m-ar fi încolţit şi nu ar fi fost atât de brutal în reacția lui poate că şi eu aş fi încercat mai mult varianta întoarcerii. Dar el nu îmi lăsa decât varianta fugii. Am fugit nu spre Harim, ci am fugit în primul rând de el, de Liviu.

O ușă trântită nu înseamnă neapărat şi o ușă închisă, dar în momentul în care am plecat era decisă să nu mă uit în urmă. Trăiam o ușurare vinovată şi amară, amestecată cu o teamă de viitor. Luasem o hotărâre, chiar dacă această hotărâre mă rupea de confortul căminului şi mă arunca drept pradă unei ierni nemiloase. Vroiam ca totul să se termine repede. Liniștea şi fericirea mi se păreau îndepărtate, dar posibile. Alături de Harim. În timp ce mă îndepărtam pe aleea curățată de zăpadă, trăgând după mine un troler umplut cu ceea ce strânsesem în grabă, mă încerca şi un sentiment de duioșie și de milă pentru Liviu. Am plecat iertându-l şi iertându-mă pe mine însămi. Speram că în timp va ajunge şi el să mă înțeleagă şi să mă ierte.

Era noiembrie, iar în Canada iernile încep devreme şi se termină târziu. Zăpada face parte din peisaj, îţi intră în curte, în casa şi în suflet; nu este o anomalie ca la noi. Odată ajunsă în stradă m-am oprit. Pretutindeni în jurul meu se ridicau nămeţi ca nişte ziduri, era frig, iar vântul mă obliga să îmi ţin ochii închiși. Nu ştiam unde urma să mă duc când am luat hotărârea de a pleca. Am alungat din minte dorinţa de a-l suna pe Harim şi am apelat nişte cunoştinţe mai îndepărtate – vărul meu de-al doilea, cel care ne-a şi făcut chemarea în Canada -, iar ei m-am primit pentru câteva nopți într-unul dintre dormitoarele copiilor. După două săptămâni mi-am găsit o garsonieră într-un bloc la periferie şi m-am instalat acolo singură.

A fost ultima dată când l-am văzut pe Liviu… Este şi unul dintre motivele pentru care îți scriu, drag prieten. După toate cele povestite până acum, probabil că mă consideri o bestie şi mă renegi ca prietenă, dar te rog să mă ajuți măcar în această privință. De la plecarea mea, nu mi-a mai răspuns la telefon, la mesaje sau la email-uri şi de fiecare dată când am trecut pe acasă pentru a-mi lua diverse lucruri s-a închis în dormitor cu muzica dată la maxim. Îmi pare atât de rău când mă gândesc la suferința pe care i-am provocat-o. Nu mă gândesc să divorțez încă, nu am nevoie de el pentru acte sau pentru sprijin, dar mă îngrijorează această tăcere încăpățânată a lui. Poate pe tine te ascultă. Te rog să încerci să vorbești cu el. Aș vrea să știu că e bine şi că își continuă în liniște viața. În ultima vreme am rememorat cu drag fosta şi pierduta viață în comun şi m-au străbătut unde de melancolie şi de dor. Şi el şi Romania îmi lipsesc. Probabil că asta este blestemul celor care își trădează țara şi partenerul. Nu mai sunt la fel de hotărâtă ca la început.

Nehotărârea mea este cauzată şi de Harim. Chiar dacă te-am îndemnat să îţi imaginezi un bărbat perfect – atât de perfect pe cât poate fi un bărbat! – chiar dacă mă iubeşte şi îl iubesc, chiar dacă am recuperat – cu eforturi din ambele părţi! – decalajul cultural şi lingvistic, rămâne totuşi o problemă. Harim este însurat şi are 2 copii. Am păstrat această informaţie pentru încheiere, fiindcă nici eu nu am avut-o de la început. Oricum ea nu mai poate schimba cu nimic lucrurile atunci când este dezvăluită la sfârșit. Poate de asta a şi urmărit Harim. Au trebuit să treacă câteva luni, pentru ca într-o seară furată să îmi dezvăluie în timp ce se îmbrăca situaţia lui conjugală. Mi-a explicat că nu el şi-a ales soţia, ci tatăl său, ca a fost obligat pentru a-şi păstra onoarea să facă copii cu ea, că nu o iubește şi nu mai trăieşte cu ea, dar asta nu îmi face situaţia mai uşoară. Ce puteam face? Am acceptat – şi situaţia mea la început fusese complicată! -, dar dacă până la cearta şi despărţirea de Liviu ascunzişurile şi minciuna aveau pentru mine ceva misterios şi senzual, fiindcă şi eu mă feream de soţul meu, din momentul în care m-am mutat singură, mi-a fost tot mai greu să înţeleg interdicţia de a-l suna după o anumită oră, imposibilitatea de a dormi şi de a ieşi împreună, vizitele lui scurte. Eu mi-am dorit ca relaţia să devină publică şi am considerat că am tot dreptul să cer lucrul acesta, după sacrificiul pe care l-am făcut părăsindu-mi soţul. Harim însă m-a rugat să aştept. A făcut-o promiţându-mi – cu exact aceleaşi cuvinte şi cu acelaşi ton neconvingător pe care eu le-am folosit cu Liviu – că totul va fi bine. Nu pot face altceva din postura în care sunt pusă (şi m-am pus) decât să aştept şi să sufăr. Încontinuu, fără orizont…

Aştept şi răspunsul tău, drag prieten! Poveţe, gânduri şi poate veşti de la Liviu...

A ta amică,

Mirela

Montreal, Canada

noiembrie 2012

III

Cristi către Mirela

Scumpa mea prietenă,

Îţi scriu în fugă, într-o noapte ploioasă de primăvară pe care prin forţa împrejurărilor o petrec la Iaşi, în oraşul tău natal. Multă vreme am stat cu foia albă în faţa ochilor atins de un soi de paralizie, nu pentru că nu ştiam ce să îţi scriu, ci pentru ca nu ştiam cum. Am privit de la fereastra hotelului Traian cum în Piața Unirii, un Alexandru Ioan Cuza de bronz se lupta cu potopul şi am recitit scrisoarea ta de nenumărate ori, profund marcat de lucrurile pe care mi le-ai povestit. M-am decis să abandonez orice poziţie şi judecată morală în privinţa subiectului convins fiind că orice încercare de a le desfunda cu ciocănelul unui judecător urechile inimii este sortită eșecului şi să îmi păstrez echidistanţa faţa de voi.

La câteva zile după ce am primit scrisoarea, am încercat să dau de Liviu şi să vorbesc cu el. L-am sunat cu încăpăţânare pe telefonul fix şi pe cel mobil, ţinând seama de decalajul orar, însă nu mi-a răspuns decât robotul. O voce marţială şi impersonală mă tot ruga să îmi declin identitatea şi să îi las un mesaj stăpânului. L-am rugat – nu! l-am implorat! – să mă sune înapoi. Sunt convins însă că nu vrea să vorbească în acest moment. Poate, în timp… Nu pot face mai mult în această privinţă.

Trebuie să îţi mărturisesc că şi eu m-am schimbat. Slujba de avocat îţi oferă şansa (sau neşansa) de a intra în contact cu tot felul de oameni şi eşti nevoit să te adaptezi. În tot timpul petrecut în facultate şi mai apoi prin diferite slujbe mai mici prin provincie, până la înscrierea în barou, am trăit într-o bulă de cristal. Parcă abia acum descopăr lumea. O lume rea, brutală şi lacomă. În luptă cu ea, de 2-3 ani încoace, mi-am tocit sensibilitatea. Scrierile şi monologurile mele se rezumă la probleme juridice şi au un profund caracter tehnic. Şi, mai mult decât atât, cred că mi-am pierdut şi acel ataşament faţa de România, ataşament ce l-am folosit ca argument când am încercat să te conving să rămâi. Descrierile mele ce te bucurau atât erau mai mult un joc al spiritului. Deşi nu am de gând să părăsesc ţara, sunt profund dezamăgit de actualitate. Nu mai cred în nimic. Nu pot să îţi satisfac dorinţa de a-ţi descrie o Românie idilică şi ideală. Îmi ceri prea mult. Cred că oamenii şi moravurile lor urâţesc orice loc. Dumnezeu l-a alungat pe Adam din rai nu pentru că păcătuise, ci pentru că se începuse să îi strice gradină. Tu îţi aminteşti de o Românie nelocuită, tot aşa cum eu îmi imaginez o Canadă frumoasă. Singura deosebire dintre noi este faptul că eu nu îmi fac iluzii.

Oricât de pragmatică ai fost odată, constat ca pragmatismul ţi-a servit de fapt drept mecanism de protecţie. M-ai păcălit. Credinţa nemărginită în rațiune este foarte periculoasă, iar viaţa are prostul obicei de a da lecții celor ce se cred atoateştiutori şi atoatestăpânitori. Mă certai, râdeai de bonomia mea şi îmi dădeai sfaturi. Iată că s-a dovedit că tu ești de fapt Avocatul Diavolului lui Ibsen – mai ţii minte piesa?, nu eu. Iar eu m-am dovedit a fi, nu un poet damnat, ci un anost plimbător de hârtii, un chiţibuşar şi  un susţinător de cauze murdare.

Poate că totuşi noua mea ipostază îţi este mai utilă în împrejurările date. Comentariile mele cu privire la aventura canadiană vor fi strict raţionale. Părtinitoare, dar raţionale. Din moment ce le-ai cerut cu atâta insistentă mă consider obligat să ţi le împărtăşesc.

Constat fără tragism că te afli într-un moment de cumpănă a vieţii - acel tip de cumpănă ce îţi poate distruge sufletul şi viitorul definitiv – şi că ești pradă indeciziei. Viaţa nu m-a ferit nici pe mine de astfel de situaţii – banalizate prin repetiție în modernitate, dar etica scolastică pe care o predam ca asistent în facultate – şi de care văd că îţi amintești! – nu m-a ajutat să le depăşesc, ci doar să le înţeleg. Şi să te înțeleg şi pe tine acum. Poţi încă porni în orice direcţie: dacă îl cunosc suficient de bine pe Liviu – el te va ierta în cele din urmă, iar dacă Harim te iubeşte – te va aştepta şi va face totul pentru a construi o relaţie nouă, frumoasă şi curată cu tine. Iată dilema: dacă ai să continui alături de Liviu, amintirea duioasă a lui Harim te va urmări  pretutindeni, otrăvindu-ţi clipele viitoare; Harim în închipuirea ta va ajunge la proporţiile unui Zeu, iar Liviu se va face vinovat întotdeauna de pierderea lui; la rândul său, Liviu va pretinde daune pentru suferinţa provocată şi vei întâmpina probleme de comunicare, căderi şi certuri; dacă, dimpotrivă, sub impulsul inimii vei merge spre mirajul arab, la un moment dat fosta viaţă cu Liviu va căpăta o aură magică, iar oazele vor fi tot mai rare în desertul lui Harim. Fenomenul dorului de ţară - odată plecată din România, tara pe care o detestai, de la mii de kilometrii distanţa a devenit o Mecca - se va repeta şi în relaţie (oricare va fi aceea). Orice alegere vei face trebuie să ştii la ce să te aştepţi. Starea de incertitudine şi de imponderabilitate pe care o trăieşti acum este cea mai bună dintre stările care vor urma. Regretele sunt încă difuze şi ipotetice câtă vreme nu ai lăsat nimic cu adevărat în urmă. Ce este bine şi ce ar trebui să faci şi ce îşi doreşti să faci (uneori lucruri diferite), doar tu eşti în măsură să hotărăşti.

Dacă aștepți însă prea mult vei renunța, prin neprezentare, la decizie. Dezavantajul exercitării libertății absolute - libertatea de a te sustrage alegerii – este că te lasă fără apărare pradă hazardului. Viața curge neînduplecat într-o singură direcție, chiar dacă nu vâslești; nu te poți opri pe mal pentru a o admira şi nu-i poți construi baraje în cale. Dacă alegi tu, există o mică șansă să fii mulțumită de alegere, să îi dedici un minim efort şi să te agăți de ea, fie şi numai din orgoliu. Dacă destinul alege în locul tău (sau dacă lași deciziile în mâinile altor persoane)  nu există decât perspectiva eșecului şi a depresiei.

Îţi amintești de lucrarea ta de diploma despre Teoria Deciziei la care Liviu te-a ajutat cu implementarea algoritmilor şi pe care eu am contestat-o cu virulenta? Metoda tăios științifică prin care îţi propuneai să rezolvi categoric şi obiectiv toate problemele alegerilor, mi se părea un monstruos atentat la frumuseţea şi individualitatea umana. N-am certat, dar tu aveai pe atunci încrederea, hotărârea şi limpezimea  tinereții ce nu lăsa loc nuanțelor şi ezitărilor, iar mie îmi lipseau argumentele. Ar trebui acum să încerci să regăseşti, printre paginile acelei lucrări, persoana lucidă şi echilibrată care se oferea să mă ajute cu pixul în mana să îmi rezolv dilemele sufletești pe o bancă din Cișmigiu. Împarte o foaie de hârtie în două şi trece avantajele şi dezavantajele fiecărei opțiuni unele sub altele pe fiecare coloană, traducându-le în numere şi ponderându-le în funcție de importanța lor pentru tine. Știu: oamenii nu sunt mărfuri, iar noi în privința sufletului nu suntem raționali!, dar cred că ai datoria față de tine însăți să treci în revistă toate lucrurile importante – pe care orbirea temporară a iubirii te poate împiedica să le vezi– şi de a afla care este varianta rațională, chiar daca vei decide altceva. Dacă nu o faci acum, cu siguranță o vei face după, atunci când va fi – probabil! – prea târziu.

În privinţa suferinţei ce îşi face cuib în sufletul tău, aş da dovadă de cruzime dacă aş trece-o cu vederea. Din pricina distanței dureroase ce ne desparte nu te pot îmbrățișa pentru a te liniști şi pentru a-ți da putere. Diavolul – sau daimonul – din capul meu mă îndeamnă totuși să îți dezvălui mecanismele intime ale acestei suferințe. În economia triunghiului amoros în care te afli, suferința celui care se află la mijloc şi de care se trage în direcții diferite – respectiv tu! -  este un simplu mecanism de apărare fața de suferințele celorlalte părți implicate.  Sufletul tău se spală în propriul plâns, pentru a nu se îneca în plânsul din afară. Suferința proprie este îngăduitoare ca un alint.

Nu sunt un naiv! Ştiu cât de aiuritoare poate fi o astfel de situaţie, cum realitatea se mută cu totul în vis şi cum sunt anulate fără drept de apel toate principiile morale. Căderea este cu atât mai dureroasă cu cât mai înalt este turnul în care te-ai urcat. Gândirea mistică şi afectivă prevalează, iar indemnul la raţiune are în el pe alocuri note false şi hilare. Există o fascinaţie perfidă şi implacabilă a noului de care nu scapi decât cedându-i. Intuiesc finalul povestii, însă nu îl dezvălui, încercat fiind de tristețea Casandrei ale cărei preziceri nu sunt luate în seamă.

Prietenul tău devotat,

Cristi

Iași/București, România

Decembrie 2012

P.S.1 Din păcate nu am apucat să îmi aștern pe hârtie toate gândurile. Am să încerc să te sun după ce ajung în Bucureşti. Ţi-am şi scris însă pentru că anumite lucruri trebuie citite de mai multe ori până ajung să fie înţelese. Te rog ai grija de tine şi – dacă nu în numele dragostei, măcar în numele prieteniei ce v-a legat şi ar trebui să vă lege în continuare! – de Liviu.

P.S.2 Am să mai încerc să dau de Liviu…

IV

Mirela către Cristi

Dragă Cristi,

Cuvintele tale mi-au luminat mintea şi mi-au ars sufletul. Îți mărturisesc că la început am fost revoltată şi dezamăgită de răspunsul tău în care am văzut pledoaria lucidă şi acuzatoare a unui avocat şi nu lirica duioasă a poetului pe care îl cunoscusem odată. Am avut impresia că te-am pierdut şi pe tine şi că în jurul meu golul s-a lărgit. Până acum toată lumea mi-a întors spatele: părinții (care, după lecții interminabile şi rigide de morală au ales să nu îmi mai vorbească), prietenii şi nu în ultimul rând, Liviu (singurul în drept să o facă). Erai ultima mea speranță şi ultimul meu refugiu. Aşteptam din partea ta încurajări şi susţinere necondiţionată, iar tu te transformaseși într-o variantă intransigentă a Casandrei. Abia apoi am înțeles că schimbarea ta nu s-a datorat întâmplărilor dintre mine şi Liviu, ci căilor întortocheate ale vieții (pe care eu cu atât mai mult nu trebuie să le judec), că printre rândurile tale răzbate îngrijorarea și dorul de prietenii tăi plecați şi mai ales că ai dreptate. Îmi oferise ceea ce îți cerusem: gândurile şi sfaturile tale şi pentru asta îți mulțumesc. Am recitit scrisoarea în cheia potrivită şi am găsit în ea forţa şi rațiunea de a lua decizia corectă.

M-am despărţit de Harim. Oricât de dureroasă este pentru mine acum chiar şi numai pomenirea numelui său, ştiu că singurătatea mă va ajuta să mă vindec. Nu a fost doar un sacrificiu (al fericirii mele), o acceptare a unei conjuncturi nefaste sau o cedare din pricina oboselii, ci mai degrabă o coborâre pe pământ, o recunoaştere a unei greşeli. Am făcut ce m-ai sfătuit să fac şi mai mult decât atât. Am calculat utilităţile celor două variante: Liviu sau Harim. În stânga Liviu: cu patru ani mai în vârstă, brunet, inteligent, calm, iubitor, cinci ani de relaţie şi trei de căsătorie, uşor neglijent cu aspectul exterior, fizic molatic, stabil, calculat, roman şi multe altele. În dreapta Harim: tânăr, entuziast, brunet, fizic atletic, căsătorit, 2 copii cu o altă femeie, marocan, pasional şi alte câteva. Nu ar fi fost însă de ajuns! Ar fi lipsit componenta esenţială: sufletul, acest Sfânt Duh al trinităţii Omului, cu dreptul său incontestabil de veto. Nu mi-ai înţeles în totalitate lucrarea de diplomă, însă te absolv de orice vină pentru străduința ta şi pentru spiritul tău combativ. Am susținut asiduu în ea introducerea subiectivismului emoțional - nuanța umană a logicii cum o numeai tu – în calculul utilității ce determină alegerile, pentru a pactiza sufletul şi mintea. Conştientizarea şi raţionalitatea sentimentelor. Așa cum îţi spuneam în Cișmigiu, în serile fierbinți de iunie de acum 10 ani, pe când din pricina inimii tale erai în pericol să îţi pierzi anul: nu te aştepta să găseşti întotdeauna distincţii de natură între sentimente; uneori sentimentele au grade şi uneori regretele au grade; iar gradele acestea se pot cuantiza. Cât de uşor este să vorbești despre toate astea – nu cu mintea, ci – cu inima limpede cum o aveam atunci la 23 de ani! Am adăugat pe hârtie şi iubirea orizontală, stabilă şi duioasă pe care i-o port lui Liviu şi pe cea intensă şi verticală pe care o simt – cel puțin în acest moment – pentru Harim. În cazul meu suma punctelor de pe coloana lui Liviu a fost cea mai mare şi în momentul în care am constatat acest lucru în mine s-a făcut liniște. Liviu este alegerea minții şi a sufletului meu. Vreau să mă împac cu Liviu!

Am constatat că, atâta vreme cât dragostea este paralelă cu viața vezi lucrurile diferit. Ai impresia că dragostea este singurul lucru care contează şi – cu toate că viaţa ta merge foarte bine înainte, sau poate tocmai din aceasta pricina! – că ea nu ar avea sens fără acea dragoste din afara ei. S-a întâmplat exact lucrul de care m-ai avertizat la telefon. După ce m-am mutat singură şi Liviu s-a retras din viaţa mea, relaţia cu Harim s-a schimbat şi în același timp nu s-a schimbat. Harim a devenit mai posesiv şi mai gelos, deși nu într-un mod bolnăvicios sau sufocant. Mă aştepta la ieşirea din bancă şi mă însoţea spre metrou prin parc ca de obicei, însă o făcea mai mult pentru că îi era frica ca nu cumva să mă întâlnesc – din întâmplare sau nu – cu Liviu. Plimbările nu mai erau încărcate de poezie, de îmbrăţişări şi de săruturi ca altădată. Intr-adevăr nici vremea – zăpada, frigul aspru şi veşnicul vânt dinspre nord ce încrețea apele râului Saint-Laurent – nu ne permitea să întârziem prea mult pe afară, însă nici nu căuta alternative mai adecvate pentru a prelungi drumul spre casă: cafenele de pe bulevardul Levesque sau mall-ul din downtown Montreal Eaton Centre. Toate întâlnirile noastre se consumau acum la mine acasă, în momentele – tot mai scurte – pe care el le fura familiei. Nu îşi mai cerea scuze pentru propriile lui secrete şi absenţe acum că eram în întregime a lui. Nu îmi mai trimitea email-uri lungi de dragoste condimentate cu versuri din poetul lui preferat: Ibn Hazm-al-Andalusi, ci doar mesaje scurte cu date şi locuri de întâlnire. Evita discuțiile despre viitor. Prezentul era foarte convenabil.

Într-o seară l-am oprit pe Harim în pragul uşii şi l-am întrebat ce are de gând. Nu eram nici furioasă şi nici rece. Mai avusesem astfel de discuții şi în trecut, dar de data asta voiam certitudini, pentru că viaţa mea devenise o simplă liană atârnată de viaţa lui, iar sentimentul era înjositor. A ezitat la început consultându-şi ceasul – probabil pentru a afla dacă are timp suficient pentru discuţie – şi apoi m-a asigurat îmbrăţişându-mă că o să fim împreună şi că o să-i spună soţiei. „Este  complicat!” a zis şi din nou m-am gândit la definiţia pe care ai dat-o tu acestei sintagme. Nu este numai Abida – aşa o chema pe soţia lui - la mijloc, ci şi copii. Doi copii – un băiat de 5 ani, mai mare, pe nume Malik, născut în Maroc şi o fată de doi ani, născută aici în Canada – Fattah. I-am spus că vreau să oprim relația şi i-am cerut să nu mă mai caute până când nu îşi va rezolva problemele trecutului. Nu vroiam să îl presez, dar nici eu nu eram dispusă să continui în acest fel. A plecat întărindu-şi promisiunea că va face tot ce îi stă în putinţă şi chiar l-am crezut cu naivitate până când a rostit: „Totul va fi bine!”. Împrumutase de la mine aceasta încurajare mincinoasa şi acum când o rostea din nou parcă mi se prăbușea cerul în cap. Şi o făcea zâmbind cu o nesuferită încredere în sine, încredere pe care tot eu i-o dăruisem cedându-i total.

Am plâns după ce a plecat, contemplând perspectivele nefericite pe care le aveam în faţă, dar nu am lăsat ca lacrimile să mă elibereze de durere şi să îmi dea puterea să continui în aceeaşi direcţie.  Scrisoarea ta recitită în acele momente a căpătat alte dimensiuni. Până la urmă poate că cea mai bună modalitate de a alege este nu atunci când ai toate opţiunile disponibile, ci atunci când nu mai ai niciuna la îndemână. Fără Harim aş fi suferit scurt şi intens – pe măsura duratei şi intensităţii relaţiei, fără Liviu durerea pierderii m-ar fi măcinat îndelung. În primul caz aş fi pierdut o parte regenerabilă de suflet, în cel de-al doilea o parte din viaţă. Dacă aş fi putut, aş fi alergat în braţele lui Liviu, acolo unde, dincolo de pasiune şi comunicare, mi-am găsit întotdeauna liniştea, încrederea şi forţa. Aveam nevoie de el, după cum aveam nevoie de mine însămi. De toate punctele (şi bune şi rele) de pe lista trecute în dreptul lui: cu patru ani mai în vârstă, brunet, inteligent, calm, iubitor, cinci ani de relaţie şi trei de căsătorie, ușor neglijent cu aspectul exterior, fizic molatic, stabil, calculat, român şi multe altele. Liviu – după atâta timp petrecut împreună – intrase în mine, iar eu intrasem în el, atât de mult încât ajunsesem să ne ignorăm reciproc, cum ne ignora întotdeauna pe noi înşine cu orbirea celor avizi de exterior. Iubirea este iubire doar atunci când se coboară în viață, când devine viața şi când n-o mai poți deosebi de ființa ta. Îmi reafirm aici toate ideile cu care ți-am combătut memorabilul monolog din Cafeneaua Actorilor şi de la care, spre rușinea mea, abdicasem, drag prieten. Din nou știu că dincolo de cuvinte (si de poezia involuntară din ele), înțelegi totul.

Primele zile şi nopţi după despărțire s-au scurs fără să-mi dau seama. M-am abandonat unei rutine zilnice – citit, sesiuni de cumpărături, curăţenie, televizor – şi mi-am lăsat sufletul să se odihnească. Acum, că ştiam ce trebuie să fac, orice frământare şi ezitare – tortura supremă a sufletului – dispăruseră ca prin farmec. Rămânea doar întrebarea: cum? la care credeam că am tot timpul din lume să răspund. Apoi, ca prin farmec a început servajul. Relaţia toridă cu Harim îşi pusese amprenta asupra minţii, sufletului şi mai ales asupra trupului meu mai mult decât îmi plăcea să recunosc, iar faptul că îl vedeam zilnic la serviciu – vioi, puternic, bine îmbrăcat, atent – nu mă ajuta deloc. Strategia de evitare mult prea evidentă şi puerilă pe care am încercat-o, nu a făcut altceva decât să îl (şi să mă) incite şi mai mult. De câteva ori am fost la un pas să îi cedez din nou şi poate că – ameţită de insistenţe şi cadouri – aş fi făcut-o dacă foaia pe care îmi calculasem decizia nu mi-ar fi amintit că alesesem altceva. Iată că am avut dreptate în trecut şi într-adevăr mintea – statornică şi obiectivă în răspunsuri indiferent de conjunctură – poate veni în ajutorul sufletului (şi trupului). Harim este trecut, dar un trecut încă dureros ce mă urmăreşte încă.

Eram obișnuită să aştept – se spune că cea mai mare virtute a femeilor este răbdarea! – însă,  privind de acum cu luciditate în viitor şi cu regret în trecut, îmi devenise peste putinţă să-o mai fac. Transformarea hotărârii în faptă se dovedea mai grea decât mi se păruse la început. Deşi vâsleam în amonte, curenţii erau atât de puternici încât parcă stăteam pe loc. Aş fi vrut ca şi Liviu să lupte pentru mine – deşi ştiam că nu îi pot pretinde asta -, așa cum şi eu luptam pentru el. Fără un impuls exterior nu ştiu cum, până la urmă, liniștea şi pacea ce a urmat alegerii lui Liviu s-ar fi transformat în voinţă.

Chiar acum când îţi scriu am lângă mine, împrăştiate pe pat, pozele de la nuntă şi o duzină de scrisori (netrimise) în care Liviu şi-a turnat gândurile şi sentimentele acumulate în toata această perioada tulbure, scrisori pe care le-am găsit din întâmplare printre actele lăsate acasă. Nu ştiu exact de ce m-am dus şi ce am căutat acolo. Poate certificatul de nuntă (pentru că într-o vreme cochetasem cu ideea divorţului), poate dovezi palpabile ale trecutului sau poate pur-şi-simplu vroiam să îl reîntâlnesc pe Liviu, sperând inconștient că a ridicat interdicţia de ne mai vedea. Într-o seară, fără să-l anunţ în prealabil, după cum stabilisem în mod tacit şi mutual să procedăm în astfel de situaţii, am revenit la casa din valea cu pini. Era frumos afară şi pe alocuri zăpada se topise, însă primăvara canadiană – capricioasă şi leneşă, după cum o ştiam – era încă doar o veste neîntrupată. Călcând uşoară pe aleea pe care nu demult o străbătusem în sens invers furioasă şi hotărâtă să nu mă mai uit în urmă, am retrăit fiorul magnetic al primei întâlniri cu viitorul nostru cămin. Era tot o zi de Aprilie şi până să ajungem la el, vizitasem însoțiți de un agent imobiliar incompetent, pe jumătate negru, pe jumătate chinez aproape douăzeci de locuinţe. De când plecasem din România, a fost singura dată în care am văzut trecând prin ochii lui Liviu o sclipire de bucurie reală şi de speranţă. M-a îmbrăţişat atunci şi ridicându-mă de pe pământ mi-a zis că: „Aici – sub acest acoperiş, între aceşti pereţi şi pe această peluză – ne vom creşte copii!”. Între timp eu plecasem, iar el rămăsese sub acoperişul de tablă zincată şi între pereţii de cărămidă roşie, singur cu acest proiect irealizabil. Era acasă însă de cum a auzit cheia în uşă s-a grăbit să se retragă într-o altă cameră şi să pună muzică – aceeaşi muzică de jazz melancolică şi învăluitoare ce îi exprima cel mai bine starea de spirit. Coltrane, Wilbur Harden, Thelonious Monk, Blue Note. Pe o astfel de muzică  – dacă îţi aminteşti! – am dansat la nuntă şi pe tot pe o astfel de muzică obișnuiam să facem dragoste încă de pe vremea în care ne-am cunoscut în Vama Veche. Am ascultat jazz-ul o oră întreagă întinsă pe canapea şi apoi, cu delicateţea unei pisici, am căutat printre documentele din spatele bibliotecii, intrigată de faptul că cineva părea că umblase acolo de curând. Am descoperit albumele de fotografii de la nuntă răvăşite şi printre paginile lor – semn că le scrisese recuperându-şi sau ştergându-şi trecutul  – scrisorile lui Liviu către mine. Le-am luat fără să îl întreb – şi iată-le acum întinse pe pat în garsoniera mea, dorindu-mi cu ardoare să îi reconstitui pașii în periplul amintirilor, citindu-le şi recitindu-le de nenumărate ori. Îți scriu şi pentru că toate aceste scrisori – produsul unei inimi minunate şi chinuite – mi-au trezit dorinţa de a răspunde şi de a lăsa şi eu o mărturie a trecerii mele prin timp şi prin sentimente. O mărturie despre mine şi despre Liviu. Îţi scriu ţie ca şi cum i-aş scrie lui şi scriind mă pregătesc pentru întâlnirea viitoare cu el.

Te rog să nu îi spui nimic lui Liviu (dacă între timp ai reuşit să îl contactezi şi să reiei legătura cu el). Vreau să fie eu aceea care va veni pe calea ispășirii spre el şi îi va da vestea bună. Mă cuprinde o bucurie orbitoare când îmi imaginez scena aproape biblică a revederii.  Nu ştiu când se va întâmpla, însă va fi curând. Foarte curând.

Prietena ta devotată,

Mirela

Montreal, Canada

Aprilie 2013

P.S. Te-am înţeles şi te-am iertat drag şi îndepărtat prieten – după cum ai făcut-o şi tu la rândul tău - pentru faptul că te-ai arătat atât de zgârcit în privinţa cuvintelor despre România. Mi-e dor de ţară însă, după cum spuneai tu sau Ibn Hazm-al-Andalusi într-o poezie - oamenii înaintea locurilor şi înaintea timpurilor. Şi înaintea sentimentelor, aş adăuga eu…

V

Liviu către Cristi

Salut prietene de peste ocean,

Îți cer iertare pentru ultimele şase luni în care m-am cufundat în tăcere. Ştiu că m-ai căutat mânat de o grijă frăţească, însă am trăit în această perioadă clipe mizerabile în care am urât şi am ocolit orice fiinţă vie. Aş fi fost insuportabil, bănuitor şi nerezonabil dacă ţi-aş fi răspuns la telefon, mesaje sau email. Nu am fugit numai de tine, ci de întreaga lume. Am fost bolnav de dragoste, de furie, de durere până în pragul nebuniei. Am fost internat şi de-abia în urmă cu câteva zile am ieşit din spital complet însănătoşit trupește şi sufleteşte.

Ştiu de la Mirela că îţi este cunoscută prima parte a scabroasei poveşti pe care am trăit-o în Canada şi tocmai de aceea cred că cel mai bine este sa-i afli de la mine şi sfârşitul.  Sfârşitul versiunii mele. Există atât de mult absurd în ea încât ajungi la un moment dat să o confunzi cu o comedie. De abia acum, după ce mi-am abandonat rolul, am liniştea şi detaşarea să râd şi eu. Poate că în curând vom avea ocazia să râdem împreună faţă în faţă, la un pahar de vermut în Bucureşti. Să tot fie vreo 5 ani de când nu am mai pierdut nopțile prin cafenele din Centrul Vechi, tu recitând din Byron şi Radu Gyr, iar eu împuindu-ţi capul cu teoria corzilor.

Știi prea bine ca am plecat din tara cu inima îndoită. Aveam acolo un rost – eram angajat ca inginer la Institutul de Fizică Atomică cu o cariera promițătoare în faţă, locuiam în casa moștenită de la o mătuşa şi activam în partidul liberal. Fără să fiu un iubitor al ideii naționale ca tine, îmi vedeam viitorul în slujba României, iar toţi prietenii mei – printre care te numeri şi tu prietene-poet – şi toţi membrii familiei mele erau acolo. Voiam să cresc un copil. În România. Pentru mine – comod şi realist din fire! – Canada era vis ce nici măcar nu merita visat. Dar Mirela a insistat, iar insistenţa ei a luat toate formele vicleniei feminine. De la rugăminţi până la șantaj. Într-o astfel de luptă inegală un bărbat este lipsit de orice șansă. El este doar o forţă a naturii modelată şi pusă în mișcare de voinţa femeii. Nici sprijinul tău – pentru care îţi mulţumesc! – nu a putut inclina balanţa. A fost doar o problemă de timp până când am acceptat să ne mutăm în Canada. M-a urmărit însă un presentiment rău în toate momente importante care au precedat emigrarea: depunerea actelor, interviul, vânzarea locuinţei şi a mașinii, strânsul bagajelor şi îmbarcarea în avion.    

După ce am pus piciorul în Canada lucrurile au fost tot mai rele. Parcă trăgeam după mine un blestem şi nimic din ceea ce în ţară mergea atât de bine, nu se lega aici. Nu mi-am găsit de lucru timp de aproape un an şi jumătate, am locuit multă vreme în garsoniere că nişte cutii de chibrituri până să ajungem să ne mutăm la casa şi nu am reuşit să îmi fac nici un prieten. Am îndurat zăpada, frigul şi vântul înnebunitor al Montrealului cu dinţii strânşi şi înfofolit ca o mumie.  Am învăţat cu greu limba lor şi am încercat – fără succes – să mă adaptez la felul lor ciudat şi cinic de a fi şi de a trăi. Din punctul meu de vedere, până de curând, Canada a fost o închisoare. În tot acest timp m-a susţinut doar gândul că Mirela îţi trăieşte visul şi că poate fi fericită. Din păcate nici ea nu a ajuns să fie fericită (cel puţin nu cu mine), deşi îmi repetă foarte des că totul va fi în regulă.

Nu ştiu ce nu a mers între mine şi Mirela. Este adevărat că în adâncul sufletului am sperat ca ceva să nu meargă bine în Canada pentru a avea prilejul să-i propun să ne întoarcem, dar nu cred că acest defetism al meu a vizat – cel puţin nu direct – relaţia mea cu ea. Mă încăpăţânez să cred că toate problemele noastre nu ar fi apărut dacă am fi rămas în România. Nu îmi caut scuze şi nu îi caut nici ei scuze, dar orice relaţie are nevoie de un mediu propice şi de soare pentru a se naşte şi pentru a se dezvolta. Relația noastră a fost otrăvită de aerul îngheţat al Canadei.

 Până anul trecut când ne-am mutat în casa de la periferia orașului – o casă mică şi cochetă, de care m-am îndrăgostit iremediabil, eram nemulțumit de turnura pe care o luase viața mea şi mă plângeam zilnic – într-o forma sau alta - singurei persoane în preajma căreia trăiam şi care mă putea înțelege. Mă abandonasem într-o stare de prostrație din pricina lipsei de perspective şi a inadaptării la noua viaţă, ca o forma de protest şi o implorare copilărească a atenţiei ei. Totuși oricât de rău m-am simțit şi oricât de căzut am fost, ceea ce a urmat a depășit orice limită a închipuirii şi suportabilității umane. Ținând seama de toate circumstanțele pot înțelege şi ierta plictisul, enervarea, respingerea şi chiar şi abandonul Mirelei, dar nu pot înțelege trădarea ei. Despre iertare nici nu poate fi vorba, (deși o vreme am încercat şi acest exercițiu creștinesc).

Am intrat în actul întâi al tragediei într-o seară de octombrie în care, mânat de lipsa unei preocupări şi de o curiozitate nevinovată am intrat pe laptopul uitat deschis al Mirelei. Îmi amintesc că înainte de a comite indiscreţia m-am simțit vinovat şi am ezitat fiindcă nu îmi stătea în fire să fac astfel de lucruri. Nu am fost niciodată suspicios sau gelos şi trebuie să recunosc că nici nu am avut vreun motiv până atunci. Prin natura profesiei sunt adeptul religiei probabilităților. A fost – cred – una din rarele combinații câștigătoare a hazardului; micile şi delicatele rotițe ale destinului s-au potrivit, iar eu m-am trezit citind un email pasional şi obraznic. Al Mirelei către un alt bărbat. Şocul, revolta şi dezgustul (faţă de ea şi de mine însumi)  au anihilat instantaneu în mine orice urmă de rațiune, lăsându-mă pradă unor porniri deloc onorabile pe care acum le regret profund. Am urlat, am implorat, am luat hotărâri la care renunțat imediat, am cerut detalii, am spart vasele de pe masa din bucătărie, m-am plimbat toată noaptea prin casă şi m-am gândit la sinucidere. Nu vreau să te manipulez cu detalii siropoase, sunt adeptul decenţei în privința dezvăluirii detaliilor intime din propria viaţă şi vreau să uit acel moment penibil al existenţei mele, astfel încât mă voi margini să spun ca am exagerat împingând totul până în punctul de rupere fără să îmi dau seama. După ce mi-a trecut criza de panică şi de nebunie, în zori, am crezut că e un vis urât din care mă voi trezi şi că Mirela va fi încă lângă mine.

Plecarea ei a fost ca un duş cu apă rece pentru mine. Am urmărit paralizat şi neîncrezător cum şi-a pregătit bagajul, cum a ieşit pe uşă şi cum s-a pierdut în peisajul artic al Montrealului fără să întoarcă o singură dată capul. Nu eram numai trădat, ci şi părăsit; nu ştiam ce mă doare mai tare. M-am dezmeticit abia când am rămas într-o casă goală, pradă unei imense frustrări pe care pereţii nu puteau să mi-o absoarbă. Tot răul de până atunci din viaţa mea era înmiit de lipsa Mirelei. Eram un şomer înstrăinat şi singur, fără nicio perspectivă. O oglindă mi-ar fi întors un chip descompus, acoperit de o barbă ţepoasă, doi ochi roşii prăbușiți în orbite şi încadraţi de cearcăne şi o piele iritată şi crăpată, însă nu am avut curajul să mă confrunt cu mine însumi imediat. Mi-am cântărit şi mi-am blestemat felul de a fi ce îmi făurise un destin strâmb. M-am considerat slab şi inutil, strivit de povara lumii şi de umilinţă. Printr-un mecanism psihic ciudat am ajuns la concluzia că eu sunt cel vinovat şi că pedeapsa este binemeritată. După ce am zăcut fără să resimt trecerea timpului într-o starea de chinuitoare imponderabilitate, a încolţit în cele din urmă în mine o hotărâre viguroasă de a mă schimba şi de a o câştiga înapoi. Ar fi trebuit totuşi să ştiu ca cei care spun că o femeie care pleacă, pleacă pentru totdeauna, au dreptate. Cred însa că aveam nevoie de această speranţa falsă pentru a-mi mobiliza trupul şi sufletul. Speranţele, nu acţiunile noastre, sunt cele care ne fac captivi ai destinului.

Am început un proces de reconstrucţie a vieţii mele exterioare, fără să îmi dau seama că, pe măsură ce acest proces avansa, pe dinăuntru otrava durerii mi se răspândea prin fiecare celulă a corpului, distrugându-mă. Zilele au trecut, săptămânile au trecut şi ele, s-au făcut luni şi în cele din urmă am reușit să îmi rezolv problema serviciului, să îmi refac sănătatea – îmi descoperisem probleme la ficat! – şi să reiau un stil de viaţă sănătos: mâncare şi sport. Mintea şi sufletul meu erau însă tot mai bolnave. Oscilam între accese de furie şi momente de melancolie. Am trecut peste sărbătorile de iarnă trist şi cufundat în întuneric, neştiind ce să fac cu mine însumi în afară de serviciu şi vise. De anul nou mi-am deschis singur o şampanie şi am băut-o la lumina unei lumânări. Nu am vorbit cu nimeni despre ceea ce mi se întâmplă, deşi părinţii şi prietenii au încercat să dea de mine pe toate căile. Am ocolit-o şi pe Mirela, pe de-o parte pentru că durerea era încă proaspătă, pe de alta pentru că nu mă consideram încă demn de întâlnirea cu ea. Îmi închipuiam că o iertasem.   

Cei ce au trecut prin astfel de momente ştiu că nu exagerez. O iubeam – o iubisem întotdeauna – dar atunci măsura iubirii era dată de preocuparea obsedantă faţă de trecut şi de lipsa ei din prezent. Şi a prezentului în sine. Totul este exacerbat – fiecare sentiment, fiecare trăire, fiecare amintire – şi nu exista – şi nici nu îmi permiteam! – vreun moment de respiro. Răsfoiam albumele de nuntă, îi scriam scrisori pe care ştiam că nu o să le trimit niciodată pentru că erau fie furioase, fie plângăcioase – după cum mă simţeam în momentele în care le scriam – şi îmi făceam zeci de scenarii cu privire la întâlnirea noastră viitoare. Uneori mi-o închipuiam zbătându-se de plăcere în braţele arabului, alteori singură, plângând într-o încăpere simplă şi făcând aceleaşi lucruri pe care le făceam şi eu. Regretând…

Deşi chiar acum când scriu mă încearcă un zâmbet, îmi păstrez seriozitatea din respect pentru mine însumi şi pentru situaţia dramatică de atunci. Într-un fel mă bucur că am insistat în nebunia şi speranţa mea cuminte, fără să o dezvălui şi altor persoane – bine intenționate de altfel! - care s-ar fi simțit nevoite să-mi dea tot felul de sfaturi contrare, fiindcă tocmai nebuniei şi speranței mele îi datorez finalul, dacă nu fericit, cel puţin comic.

La începutul anului, după ce am început să lucrez, am descoperit un lucru minunat: locuitorii Canadei – pe care eu în mizantropia mea puerilă mi-i închipuiam nişte  monştrii reci şi needucaţi – s-au dovedit a fi de fapt nişte oameni sensibili, cultivaţi şi primitori. În ianuarie am fost angajat ca laborant la Institutul de Cercetări Atomice din Montreal, printr-un alt capriciu al hazardului – ce s-a simţit probabil dator faţă de mine -, iar aici seful meu Renee, un bărbat brunet, înalt şi viguros, cu fălci puternice de prădător şi cu ochi de vultur m-a ajutat să mă integrez, cu tact şi fără să mă preseze. Colegii m-au primit şi ei cu braţele deschise în ciuda faptului că aproape întotdeauna eram tăcut, încruntat şi antisocial. Peste tot pe unde, prin natura muncii întâlneam canadienii primeam buchete întregi de zâmbete: de mulţumire, de încurajare şi de admiraţie, pe care nu ştiam dacă le merit. Munceam într-adevăr mult şi – îmi închipui! – suficient de bine, însă nu cred că doar rezultatele mele profesionale îi făceau atât de deschiși. Chiar din a doua lună am fost angajat definitiv, am primit o mică primă – în sfârşit nu mai duceam grija banilor! – şi mi s-a înmânat o diplomă într-un cadru semifestiv – o petrecere organizată vineri după-masa. Mi-au urat bun venit şi, eliberaţi de preocupările profesionale, m-au descusut plini de curiozitate şi delicateţe. Le-am povestit cu drag despre România – deja franceza mea se îmbunătăţise – şi, profitând de ocazie, am abordat o întrebare ce mă frământa de mult: cum îi privesc ei pe emigranți? Răspunsul lor m-a lămurit şi m-a liniştit. Au nevoie de specialişti şi îi primesc cu braţele deschise, dar îi detestă pe străinii care vin aici fără cunoştinţe şi fără Dumnezeu, mânaţi de o dorinţă viscerală de a parveni şi de a le submina cultura – în special pe arabi şi pe chinezi. Gălbejiţii şi bronzaţii vin din patriile lor sterpe însoţiţi de familii numeroase şi murdare, se angajează pe doi dolari în servicii şi în producţie şi îi cotropesc încet. Din păcate, canadienii – ei înşişi la origine emigranţi – nu îşi permit să se plângă de acest fenomen pentru că nu este – cum spun ei – politically correct. Fără să vreau m-am gândit la Harim şi am început să-l urăsc şi ca posibil viitor rezident canadian.

Nu știu cum ți l-a descris Mirela pe Harim şi nici nu mă interesează. Eu am sa mă abțin să îmi exprim vreo opinie. Intr-o vreme gelozia în forma ei paroxistica m-a împins să îl compar cu mine însumi şi poate că dintr-un anume complex indus de trădare şi abandon şi dintr-un explicabil resentiment i-am acordat mai multe puncte decât merita din punct de vedere fizic şi mai puține din punct de vedere moral şi psihic. Oricum ar trebui sa fi circumspect în cazul în care încerci să-ți faci o idee despre el. Şi eu şi Mirela suntem subiectivi; bineînțeles în direcții opuse. Reţine totuşi că este mai tânăr decât mine cu câţiva ani, că este căsătorit şi că are doi copii. Şi mai ales reţine că îl urăsc, deşi între timp în ura mea către el, la început pură şi profundă, s-a strecurat o nuanţă de scârbă. Am fantazat, trebuie să recunosc că îl cotonogesc, că îi arunc în faţa dispreţul meu sau că îl acostez şi îi vorbesc ca între bărbaţi, dar nu am făcut nimic din toate astea. Din lene? Din laşitate? Nu! Ascuns în cotloanele minţii mele şi-a continuat existenţa neîntrerupt un cenzor raţional.

Am căzut şi în capcana inutilelor scenarii contrafactuale, căutând puncte de inflexiune ale vieţii trecute în care aş fi putut interveni. Deşi îmi găsisem de lucru, aveam încă suficient (sau prea mult) timp liber şi nu ştiam ce să fac cu el. Câtă vreme a fost iarnă cu zăpada şi frig – luni bune, nu ca la noi – am stat sechestrat în casă. Am învăţat să îmi fac de mâncare pentru că regimul pentru problemele cu ficat era destul de strict şi m-am apucat de sport. Făceam totul gândindu-mă încontinuu la: „ce ar fi fost dacă…”: dacă nu aş fi aflat nimic?, dacă nu am fi plecat din ţară…, daca nu ne-am fi căsătorit.. , daca nu s-ar fi angajat la bancă… şi – de ce nu? – dacă nu aş fi cunoscut-o niciodată… După ce a venit primăvara, cei  patru pereţi au ajuns să mă strângă până la sufocare şi am început tot mai des să îmi plimb întrebările şi răspunsurile pe care mi le dădeam tot eu, pe străzile şi prin parcurile Montrealului. Am aflat un adevăr simplu: întrebările şi răspunsurile depind de mediul înconjurător, iar primăvara este un amplificator de stări sufleteşti. Dacă eşti fericit şi liniştit, primăvara nu este numai un timp, ci şi un spaţiu magic, dacă, dimpotrivă, ești chinuit, ea îţi pune la îndemână cu senină nepăsare instrumente de tortură: soarele, aromele florale, vântul răcoros şi, în special, speranţa. Ceea ce în întunericul încăperii părea cumplit şi de nerezolvat, sub razele calde ce se strecurau printre ramurile înflorite în parcul Central, lângă lacul artificial în formă de S prin care se zbăteau peşti viu coloraţi şi pe care pluteau rate, îşi schimbau culoarea şi deveneau doar minore încercări ale sorţii. Şi durerea din mine se reaprindea. Îmi era dor de Mirela. Nu ştiam ce să fac. Un scriitor – sau poate chiar tu, prietene – spunea că aşteptarea e grea, mersul înainte este greu, dar cel mai greu lucru dintre toate este să nu ştii ce să faci: să aştepţi sau să mergi mai departe.

Dacă nu m-ar fi căutat ea prima, sunt convins că până la urmă aș fi făcut-o eu, folosind vreun motiv serios precum cel al divorțului sau măcar al separării definitive pentru a ne vedea. Intervenise în mine – poate şi în ea! – un soi de liniște pe care o poți confunda lesne cu iertarea. Deși am mai vorbit prin mesaje după ce a plecat, iar ea a mai trecut de câteva ori pe acasă – pentru a-și lua diverse haine şi lucruri – mesajele schimbate între noi au fost laconice şi protocolare şi nu ne-am mai văzut deloc pentru că am preferat să mă închid în dormitor şi să dau la maxim muzica pe care o ascultam în buclă, dacă s-a întâmplat să fiu şi eu acasă. Minunea s-a întâmplat într-o seară de aprilie. Am găsit-o aşteptându-mă în faţa casei, deşi avea încă cheia de la intrare. Purta o rochiţa destul de subţire pentru vremea de afară şi avea cu ea trolerul cu care plecase. Stătea în fund pe treptele ce duceau pe verandă – semn că era de ceva vreme acolo – şi în momentul în care m-a zărit s-a ridicat vădit emoţionată. La capătul aleii şi eu la rândul meu am încremenit mai emoţionat decât ea. Am înţeles imediat. A fost cel mai intens moment al vieţii mele – îmbrățișările, sărutările, promisiunile, totul!; un moment pe măsura momentului trădării; un moment pe care nu îl voi uita niciodată, chiar daca s-a dovedit a fi – în final! - o minciună otrăvită. Susţinea că s-a întors acasă cu toată inima, că e hotărâtă să îţi(ne) salveze căsnicia şi că regretă momentul de slăbiciune. Am primit-o înapoi şi cred că am plâns amândoi unul în brațele celuilalt la început, ca o descărcare nervoasă şi ca o revărsare din preaplinul a unui fericiri îndelung aşteptate. Cel puțin eu asta am făcut… Apoi ne-am sărutat, am vorbit şi am făcut dragoste până în zorii zilei următoare. Nu-mi amintesc în ce ordine, după cum nu-mi amintesc să fi întrebat un lucru esenţial: De ce s-a întors? Dar din perspectiva mistică a celui ce s-a rugat pentru o minune şi a crezut în ea, o astfel de întrebare nu are sens. Mi-am închipuit – pana a doua zi! – că minunea nu era nimic altceva decât răspunsul la propriile mele rugăminți ascultate.

Te înşeli însă dacă bănuieşti că acest episod a fost turnanta hotărâtoare a destinului spre fericire. Daca pana atunci trecusem prin câteva încercări ale Purgatoriului, perioada ce a urmat întoarcerii ei acasă poate fi descrisă printr-un singur cuvânt: Iadul. Poate că şi până în seara fatală în care m-am uitat pe laptopul ei, Mirela îşi manifestase nehotărârea, neajutorarea şi nepăsarea, dar eu – orb şi surd – nu am observat-o. De abia după ce s-a întors am realizat că întoarcerea ei era doar una fizică, iar scena verandei – un simplu succes teatral datorat inocenţei spectatorului. Contemplam ca doctorul Frankenstein cadavrul umblător al propriei soţii, fără să înţeleg ce se întâmplă. Am crezut că este vorba doar de o perioadă trecătoare, necesară sufletului pentru a se reface, am arătat îngăduinţă şi am oferit sprijin, deşi în adâncul meu consideram că şi eu merit acelaşi lucru. Inutil. Orice încercare a mea se izbea de un zid. Eram tratat cu o atitudine situată între răceală şi condescendență, ce se transforma uneori în acreală. Continua să vină tot mai târziu acasă în cursul săptămânii şi să își găsească activități în week-end departe de mine; mă evita şi uneori dădea impresia că îi provoc silă. Există posibilitatea să fi devenit eu hipersensibil – după cum mă acuza deseori! - , dar cu siguranță Mirela nu era Mirela pe care mi-o aminteam şi pe care o cerusem înapoi. Poate ca nu fusesem suficient de clar şi de specific în ceea ce îmi dorisem. Este adevărată maxima conform căreia zeii, când vor să te pedepsească, îți ascultă rugămințile.

Nu mai suportam tensiunea continuă. Toate gândurile şi toate preocupările mele ajunseseră să graviteze în jurul ei în fiecare clipă a zilei şi a nopţii. Eram la limita puterilor şi acest lucru ajunsese să îmi afecteze toate compartimentele vieţii – inclusiv viaţa profesională. Monstruoasa şi perfida creatură a geloziei – reîntoarsă şi ea odată cu Mirela! – făcea ravagii mai mari decât singurătatea. După ce în mai am pierdut un proiect din pricina lipsei de interes şi de concentrare, iar Renee – şeful meu – şi-a manifestat dezamăgirea printr-o strângere a buzelor, m-am hotărât să acţionez. Dacă după atâţia ani de fericire şi atâtea luni de chin, căsnicia mea trebuia să se sfârşească, atunci vroiam ca eu să îi fiu călăul. Nu Mirela sau Harim.

Sufletul meu știa prea bine ce se întâmplă, dar mintea mea – acest veșnic Toma Necredinciosul – avea nevoie de certitudini. Te scutesc – încă o dată! - de detaliile prin care am aflat că, în ciuda declarațiilor ei patetice, se mai întâlnea şi mai vorbea totuși cu Harim după serviciu, prin parcuri, pe malul râului, prin mall-uri şi cine mai știe pe unde. Ele au relevanță doar în măsura în care te interesează cât de mult mă degradasem. Invoc din nou rușinea şi tulburarea pe care mi-o provoacă amintirile. Mai mult decât ceea ce am fost dispus să fac pentru a afla adevărul mă uimește însă faptul că, deși mă așteptam ca relația lor să continue în ilegalitate – era singura explicație logică -,  nu am fost deloc pregătit să reacționez. Am pus la îndoială, pentru o vreme însuși certitudinile furnizate de proprii mei ochi, iar când n-am mai putut fugi sau amâna confruntarea cu realitatea, am căzut.  

Boala de ficat de care sufăr este foarte păcătoasă. Nu poate fi vindecată complet, ci doar ţinută sub control, lucru care mă transforma în prizonierul ei permanent. E nevoie de un regim strict, fără excese, de foarte multă odihnă şi de pastile luate cu regularitate. Avantajul este că, dacă eşti atent la toate aceste aspecte, calitatea vieţii nu este afectată în mod semnificativ. Sunt momente în care te poți simţii normal. Doar că, pentru a avea grija de tine, o serie de  condiţii esenţiale trebuie îndeplinite: să fii liniştit, să fii disciplinat, să îţi pese şi să ai timp de tine, iar eu, în furtuna prin care navigam, scăpasem din mână cârma. Mă reîntorsesem fără să vreau la starea mea anterioară: slăbisem, eram galben-pământiu, avea pungi sub ochi şi pielea feţei  - crăpată. Pun hotărârea extremă pe care am luat-o şi pe seamă stării generale proaste, în continuă degradare: greaţă, apatie şi insomnie. Vroiam ca totul să se termine odată pentru totdeauna: nu numai suferinţa sufletească, ci şi cea fizică.

Nu a fost o acțiune sub un impuls de moment. Am avut câteva zile la dispoziție să o pregătesc în cele mai (melo)dramatice detalii. Ideea morții devenise pentru mine doar un eveniment exterior de care mă puteam bucura urmărind reacția celorlalți, nu un sfârșit al propriului meu orizont, dincolo de care nu mai există nimic. Acum, când totul este frumos şi luminos şi când mă simt pregătit pentru un nou început, nici măcar eu nu mai pot spune că mă înțeleg. Parcă vorbesc despre o altă persoană. Gânduri de acelaşi fel mai avusesem şi înainte – unele chiar în noapte în care am aflat de Mirela şi Harim, noaptea trădării -, dar ele erau doar modalităţi benigne de asanare a minţii, o validare a opţiunilor libertăţii, nicidecum o pornire reală. De data asta am fost foarte determinat să îmi pun în aplicare planul. Am rânduit toate dovezile înșelăciunii pe măsuța din sufragerie, iar eu m-am așezat cu calmatele – prescrise pentru durerile provocate de crizele biliare - în fața, așteptând ca Mirela să se întoarcă de la serviciu. A venit târziu, mai târziu decât o făcuse până în acel moment, de parcă ar fi vrut să mă întărească în hotărârea luată şi m-a găsit pe întuneric. Când a aprins lumina şi a dat de mine stând liniștit ca o fantomă pe canapea, a tresărit puternic. Apoi, a văzut fotografiile, mesajele şi obiectele rânduite ca într-un muzeu, a înțeles ce vreau să fac şi a început să țipe. Aceleaşi cuvinte mincinoase, aceleaşi alinturi, aceleași promisiuni, aceleaşi cereri de iertare. M-a implorat să mă opresc, dar eu, cu bucuria nemărginită că scena fusese regizata perfect şi, în ciuda preţului plătit, îi smulsesem în sfârșit o reacţie, chiar şi trecătoare şi subdimensionată, am înghiţit toate pastilele şi m-am întins cu faţa în sus. Toate lamentările ei au început să se audă tot mai departe până când au ajuns un zumzet, însa – şi aici din nou destinul a intervenit – nu s-au stins de tot.

Nici doctorii nu au putut să-mi explice cum a fost posibil ca supradoză de medicamente să îmi oprească doar trupul – reducându-l pentru o vreme la stadiul de legumă, nu şi mintea. Pe dinăuntru am rămas perfect conştient şi lucid – mai lucid decât fusesem vreodată, cu toate simţurile nevătămate, fără a mai avea însă capacitatea de a reacţiona. Acum, în timp de scriu, un fior de groază mă cuprinde gândindu-mă la tragedia celor captivi în propriul trup şi îngropaţi de vii, însă atunci nu am simţit decât uimire. Mi se îndeplinea visul de a asista la propria moarte, de a mă hrăni cu durerea celor ce mă iubeau şi de a-i bântui pe cei care îmi făcuseră rău. Aveam ochii deschişi şi o vedeam pe Mirela sunând la 911, îngenunchind lângă mine şi luând-mi capul în braţe. Plângea de disperare cu sughiţuri şi poate că ar fi ajuns să-mi pară rău până la urmă de starea pe care i-o provocasem, dacă după nici cinci minute, înainte de sosirea medicilor, ea nu s-ar adunat ca prin minune şi nu l-ar sunat pe Harim. Da! Ea – soţia mea – vorbea cu Harim, în timp ce eu zăceam fără vlaga, cerându-mi moartea ca o formă desăvârşită de dragoste şi de nebunie. Totul depăşea limitele absurdului. Eram condamnat să ascult dezgustătoarea lor convorbire; nu mă puteam apăra de asaltul detaliilor, cu mult mai umilitoare (şi pentru mine şi pentru ea) decât cele pe care mi le putea furniza propria mea închipuire şi nici nu puteam riposta vreun un fel. Din pricina neputinţei, totul se reducea pentru mine la o sfâşietoare disperare în acele clipe şi nu credeam – făcând aceeaşi greșeală ca în trecut – că altceva mai cumplit se poate întâmpla.

Ceea ce aflasem nu erau revelaţii, ci doar confirmări. Nenorocita – aici cu sensul: lipsita-de-noroc – se întorsese la mine doar pentru că arabul îşi bătea joc de ea şi nu avea de gând să îi spună nimic propriei lui soţii – mai oarbă, mai inocentă sau mai îngăduitoare decât mine. Îl acuza prin telefon că este egoist şi că o face să sufere ascunzând-o şi cerându-i să aştepte, iar ea – la rândul ei, din pricina asta, face alte persoane – adică pe mine şi pe părinţii ei care aflaseră de situaţie – să sufere. În trecut încercase – fără succes – să se despartă de Harim, să se debaraseze de sentimente, dar tocmai hotărârea asta sinonimă cu martiriul, o făcuse şi mai vulnerabilă la insistenţele lui romanţioase şi libidinoase. Rezistenţa ei a fost o invitaţie la asalt, menită să facă împăcarea – în termenii lui - cât mai dulce. Eu nu fusesem altceva decât plasa ei de siguranţă în ale cărei braţe se reîntorsese după ce căzuse şi care o aruncase înapoi în văzduh nevătămată. Într-un acces de demnitate, contemplând destrămarea mea, îi dădea un ultimatum: ori îi spune soţiei lui, ori nu numai că îl părăseşte, dar îşi dă şi demisia pentru a se asigura că niciodată nu va mai avea de-a face cu el.

Poate te întrebi dacă după toate astea mai simt ceva pentru Mirela. Dacă îmi sondez în acest moment sufletul cicatrizat nu găsesc în el decât – poate! – o urmă insignifiantă de milă faţă de ea. Îţi vorbesc fără patimă, fără revoltă, deşi încerc să zugrăvesc situaţia cât mai exact, pregătindu-te pentru ceea ce urmează. Când a venit echipajul medical eram încă pe de-a-ntregul conştient, însa nu mai eram atent la ceea ce se petrecea în jurul meu. Începusem să îmi regret gestul, deşi ştiam prea bina că altfel nu aş fi ştiut ce se întâmpla şi încercam să găsesc căi de a supravieţui. Cunoaşterea adevărului, deşi te condamnă ireversibil la tristeţe, îţi redă controlul total asupra vieţii. Doi tipi îmbrăcaţi în alb cu scufii albastre mi-au verificat semnele vitale, mi-au făcut o injecție şi apoi m-au urcat pe o targă. Am închis ochii şi am parcurs drumul până la spital în propriul meu întuneric.

Din fericire pentru mine, Canada are unul dintre cele mai bune sisteme publice de asigurare de sănătate din lume, iar majoritatea serviciilor medicale sunt gratuite. Fiind angajat al Institutului – al cărui contract cu spitalul la care fusesem dus acoperea o grămadă de situaţii, printre care şi riscul de expunere la radiaţii – am beneficiat de o atenţie deosebită. După cum reiese  de pe factura remisă institutului la sfârșitul perioadei de spitalizare, pe perioada internării m-au găzduit într-o rezervă separată unde am beneficiat de spălături stomacale, resuscitări, perfuzii cu glucoză, tratamente pentru bilă, suport psihologic. M-am trezit pe un pat alb, cu branule înfipte în braţ, într-o camera roz cu pereţi de sticlă, în zgomotul ritmic şi liniștitor al unui aparat ce îmi monitoriza pulsul. Nu ştiam cât stătusem în comă. Mă simţeam slăbit şi înfometat, iar pe sub pătura albă ce mă învelea eram complet gol, fapt ce îmi completa starea precară cu o senzaţie de neputinţă şi de ruşine. Scăpasem din cea mai cumplită încercare a vieții mele de până acum şi ar fi trebuit sa fiu cel puțin mulțumit. Şi totuşi următorul gând după conştientizarea faptului că sunt cât se poate de viu, s-a îndreptat către Mirela. Cancerul din mine nu fusese nici pe departe eradicat.

În niciunul dintre romanele citite sau filmele văzute de mine până acum – dacă am citit romanele şi am văzut filmele potrivite -  firul epic nu își schimbă registrul în punctul culminant. Viața trăită este însă pe departe cel mai inteligent, mai inovativ şi mai radical regizor şi  pot depune mărturie pentru asta, chiar dacă nu sunt singurul sau primul care o spune. Te bate, te ridică, îşi râde de tine sau te răzbună. Oamenii cred uitându-se în urmă că înţeleg perfect legătura cauzală dintre evenimentele din viaţa lor şi trag concluzii pe care le numesc experienţe sau învăţăminte. Nimic mai greşit. Oricând şi oriunde poate interveni hazardul. Titulatura oficială a postului meu la Institut este – era de fapt, pentru că între timp am demisionat – de laborant statistician – cu alte cuvinte specialist în Hazard. Mă întâlnisem de atâtea ori cu el în Canada încât ajunsesem să cad şi eu în capcana de ai spune destin.

 Abia de acum încolo lucrurile devin interesante. A trebuit însă să îţi povestesc cum s-a ajuns până aici – sper ca nu te-am plictisit cu detaliile! – pentru a înţelege adevărata comedie din perspectivă tragică.

Nu eram singur în camera de spital. Alături de patul meu, după o perdea transparentă de plastic ce masca un bufet cu aparate şi un alt pat gol, se aflau două persoane: soţia mea – viitoare fostă soţie, cea pe care în loc să o detest, o chemasem în gând – şi, din câte mi-am dat seama după înălțimea redusă şi după vocea piţigăiată ce se împiedica în consoane – prietenul ei – prefer să ocolesc termenul de amant – Harim. Nu le-am simțit prezenţa decât în momentul în care au început să vorbească şoptit închipuindu-şi că nu sunt conştient. Am rămas imobil în faţa acestei ultime şi incredibile umilinţe la care eram supus pentru că trupul îmi era încă străin, dar mai ales pentru că, în adâncul comei, avusesem revelația modului în care mă puteam salva (pe mine şi onoarea mea): retragerea. Merită să încerc să le redau discuția, continuare a celei începute la telefon şi parte a unei scene interminabile şi ieftine cu iz de telenovelă latină. Nu spaniolă, nu italiană, ci franceză. Te las pe tine să îți imaginezi gesturile cu care și-au însoțit cuvintele.

Mirela a vorbit prima. Avea un ton iritat şi totodată plângăreţ pe care franceza i-l accentua şi mai mult:

„Da, va fi bine!” Probabil o întrebase despre starea mea. „De ce ai venit aici şi acum? Nu ai înţeles nimic din ceea ce ţi-am spus? Harim, cred că totul trebuie să se încheie între noi, pentru că tu nu faci nimic pentru noi, ci doar pentru tine. Amândoi avem responsabilităţi. Am greşit. Ne-am jucat de-a dragostea şi uite unde am ajuns. Mai bine zis uite unde am ajuns eu. Am făcut atâta rău. Îmi tot spui că îţi pasă şi totuși nu i-ai spus nimic soţiei tale pana acum. Nu mai vreau şi nu mai putem să continuăm aşa.”

„Draga mea”…

„Nu! Te rog să pleci!”…

„Draga mea, te rog să mă asculţi”, a insistat Harim.

„Nu mai vreau să aud nimic! Nu mai are rost! Trebuie să ne întoarcem la familiile noastre. Şi oricum nu este momentul să vorbim acum!”. Vocea Mirelei îşi pierdea din putere de parcă Harim ar fi sugrumat-o.

„Draga mea, am vorbit cu Abida. I-am spus despre noi…”

A urmat o tăcere în care s-a strecurat în care îmi închipui la început stupefacţia şi mai apoi speranţa. În cele din urmă Harim se dovedise a fi bărbat luând hotărâri bărbăteşti.

„Draga mea”, i-a răspuns Harim,”am venit să îţi spun că totul s-a rezolvat!”

„Ai vorbit?” a repetat, Mirela nevenindu-i încă să creadă.

„Ţi-am spus că nu pot trăi fără tine. Te iubesc şi ştiu că şi tu mă iubeşti. Am depăşit toate obstacolele cu ajutorul lui Allah. Aveam o datorie faţă de noi înşine, nu faţă de alţi. Nu e târziu pentru fericirea noastră.  Am venit să îţi spun că totul s-a rezolvat!”… Am gândit ironic că totul mă includea şi pe mine!... „Putem fi împreuna pentru totdeauna. Am vorbit ieri cu soţia mea Abida şi a primit vestea foarte bine. Cred că o să vă puteţi înţelege. A acceptat să îmi fii a doua soţie. M-a rugat doar ca tu să fii ascultătoare şi respectoasă cu ea, după cum o cer tradiţiile noastre. Ea o să aibă în continuare grija de casă şi de copii, iar tu o să ai grijă de inima mea şi de trupul meu. O să-ţi dăm o camera în casa noastră şi deşi o să dorm în continuare cu ea, o sa te vizitez des zi şi noapte. O să fim fericiţi cu toţii!…”

 „A acceptat să îmi fii a doua soţie!” era cea mai comică replică pe care am auzit-o vreodată, de un comic răsunător şi cinic ce scăpa cu desăvârşire personajului ce o rostise şi prin asta cu atât mai comică. Cuprins de voluptatea nemărginită a răzbunării, mi-am închipuit-o instantaneu pe Mirela purtând voal, rugându-se la Allah, ascultând cu capul plecat poruncile Abidei şi trăind sechestrată într-o cameră simplă, la cheremul plăcerilor lui Harim (pe care ar fi trebuit să îl cheme de fapt: harem). Nu am mai apucat reacția Mirelei, fiindcă un hohot imens şi lucid de râs a crescut în mine – după cum creste şi acum - şi cu greu l-am împiedicat să nu se reverse pe gură. Pieptul însă – locul în care s-a strâns tot râsul interzis – a început să îmi tresalte violent şi spasmodic, aparatele au început să urle, iar asistentele şi medicii, crezând că am un atac de apoplexie au năvălit peste mine şi m-au dus la secţia de reanimare. p”O să fim fericiţi cu toţii!”. Hahaha!...

Aş da orice să pot fi în preajma ta când vei citi aceste rânduri. Sper însă că la întoarcerea în București îmi vei satisface curiozitatea şi îmi vei povesti ceea ce ai simțit la citirea lor. Nu mă aştept să îmi împărtăşeşti întru totul perspectiva tragi-comică, să plângi sau să râzi, ci doar să mă înţelegi. Oricum, cu acea replică şi cu acel râs s-a șters din mine definitiv orice urmă de dragoste şi s-a încheiat definitiv povestea canadiană. Noi occidentalii suntem tributari unei iluzii absurde despre o fiinţă completă formata din două jumătăți unice ce se caută o viaţă întreagă şi, dacă se întâlnesc, nimeni şi nimic nu îi va putea despărţi. Viziunea orientală pluralistă a vieţii de cuplu m-a ajutat să îmi reconsider poziţia şi să mă vindec. Într-un fel îi sunt dator lui Harim, pentru ca mi-a deschis ochii. Şi Mirelei pentru ca aproape mi i-a închis.

Mă opresc aici pur-şi-simplu fiindcă acesta este finalul. Brusc şi brutal. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul m-am externat, mă simt bine şi în câteva zile termin medicaţia cu Zoloft. Mă pregătesc să mă întorc în România. Deja mi-am dat demisia şi aştept să îmi vând restul de lucruri rămase în casa închiriată, pe care nu le pot lua cu mine: un televizor, o combină, un colţar şi o bibliotecă. Sunt zile în care nu prea mai am ce să fac. Mă relaxez. Mă plimb. Scriu. Uneori mă plimb şi scriu. Aproape că îmi pare rău că plec, pentru că acum, plimbându-mă prin Montreal, am descoperit o altă faţetă a oraşului, faţeta lui turistică, mult mai cuminte, mai îngăduitoare şi mai interesantă. Nu mai ştiu nimic de Mirela, dar pot să îmi închipui că din dragoste s-a hotărât să devină una dintre soţiile lui Harim/Harem. Sau poate că nu. Nu știu şi nici nu îmi pasă. O să semnăm actele de divorţ în curând în faţa avocatului. Dacă încă vorbeşti cu ea, înseamnă că eşti mai informat decât mine în această privinţă. Tot ceea am avut eu de spus se află în această scrisoare. Iartă întinderea ei şi mai ales egocentrismul propriu persoanelor bolnave (şi – în cazul meu – vindecate) ce m-a făcut să nu te întreb nimic despre tine. Promit să o fac în București înaintea unei sticle de vermut şi a unei nopți albe de depănat amintiri din trecut, de dezvăluit secrete din prezent şi de făcut planuri de viitor.

                                    Prietenul de dincoace de ocean,

Liviu

Montreal, Canada

Iunie 2013

VI

Cristi către Mirela

Dragă Mirela,

Da! Există un motiv întemeiat pentru care Liviu a lipsit în ziua în care trebuia să vă întâlniţi la avocat pentru semnarea actelor de divorț şi nu (va) mai răspunde la emailuri, la telefoane şi la mesaje. Am aflat totul de la seful său acum 2 zile. Nu am încercat să te sun pentru că oricum era prea târziu şi nu mă simţeam în stare să port o conversaţie. Motivul îl poţi afla şi tu la adresa 1297 Chemin de la Forêt, Outremont pe Mount Royal, aleea Păcii, figura 124 în data de 1 Septembrie.

Din păcate, blocat de anumite proiecte din viaţa personală şi profesională, nu pot onora invitaţia de a veni în Canada decât anul viitor.

Cu amărăciune,

Cristi

Bucureşti, România

August 2013

VII

La sfârșitul lunii iulie – a anului 2013 - , la o lună după scrisoarea lui Liviu, am vorbit cu Mirela la telefon. Într-una din multele seri de singurătate, mi-am luat inima în dinți şi i-am format numărul. Cât timp la celalalt capăt al firului s-a auzit țârâitul repetat şi enervant al soneriei am gândit cu lașitate ca prefer ignoranţa unor vesti proaste. Şi nu puteau fi decât vesti proaste! Amândoi dispăruseră în neant. Liviu nu ajunsese în Romania, iar Mirela nu se ținuse de promisiunea de a-mi povesti cum a decurs reîntoarcerea ei. A răspuns în momentul în care mă pregăteam ușurat să vorbesc cu un robot calm şi  binecrescut. Transcriu o discuție de 2 ore sub forma unui monolog (sau – dacă vreți! – sub forma unei scrisori) pentru a menține formula epistolară a povestirii şi pentru a elimina inutilele mele intervenții menite să întreţină focul dialogului-mărturisire.

Mirela către Cristi

Dragă Cristi,

După cum ţi-am mărturisit aseară în scurta convorbire telefonică în timpul căreia glasul meu stins şi răspunsurile evazive m-au trădat: sunt obosită şi disperată. Dar nu învinsă. Am crezut că merit o nouă şansă. Am crezut în întoarcere. Am crezut că pot ispăşi prin fericire. Prin fericirea mea şi fericirea celorlalți. Şi m-am înşelat cumplit. Mă întreb uneori de unde atâta naivitate şi nu pot decât să dau vina pe implacabila industrie americană de film şi pe produsul fascinant şi iluzoriu pe care îl vinde. Încercări dramatice şi nedrepte. Personaje extraordinare. Finaluri fericite. Veşnicia sugerată prin cadre largi cu apusuri de soare şi îmbrăţişări ca o prăbuşire. Nimic din toate astea nu se întâmplă în realitate. Nimic. Nu mai pot suporta nebunia caraghioasă a ultimelor săptămâni, chiar dacă eu i-am sădit sămânţa în minţile şi în sufletele celor din jur. Îmi cunosc şi îmi recunosc greşeala (sau greşelile), dar asta nu ajută cu nimic. Sunt arhitecta unui monstruos dezastru şi sunt nevoită să îţi dau încă o dată dreptate. Până acum nu am suferit ci am jucat un joc periculos ale cărui reguli nu le cunosc, am intrat în pielea unui personaj de roman (Anna Karenina sau Emma Bovary) crezându-mă diferită şi predestinată şi m-am lăsat copleşită de efectele halucinogene ale unei false melodrame.

Mă tot întrebai: ce s-a întâmplat? cu o explicabilă nedumerire şi îngrijorare şi m-am grăbit să închid pentru că răspunsul era ca un dop al unui lac de lacrimi: nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Controlul propriei vieţi este o iluzie tragică. O singură decizie cu două variante nu înseamnă control. Alegerea corectă nu înseamnă control. Încăpăţânarea şi voinţa nu înseamnă control. Suferinţa în numele principiilor şi a raţiunii nu înseamnă control. Am uitat complet – eu, autoarea lucrării de diplomă: Utilitatea subiectivă! - de starea naturi şi de hazard şi mai ales am uitat de imprevizibilitatea şi iraționalitatea naturii umane.

Nu s-a întâmplat nimic. După cum visasem şi cum plănuisem, în ziua ce marca un an de la mutarea noastră în casa nouă, m-am întors la Liviu. L-am așteptat pe verandă cu braţele deschise a împăcare şi ne-am îmbrățișat, aşa cum ne-au învăţat filmele că se îmbrăţişează într-o astfel de situaţie-deznodământ: ca o prăbuşire. Am discutat despre trecut, despre viitor, despre iertare, despre trădare, despre Romania, despre Canada, despre tot. Am ascultat muzică. Coltrane, Wilbur Harden, Thelonious Monk, Blue Note. Parcă vorbeau despre mine. „For one night only, you lifted the stone of bitterness from my chest and the bad thoughts flew into the darkness like a flock of crows”.  Liviu a adormit cu mâna petrecută peste mijlocul meu, îi auzeam respiraţia un pic hârşâită în ceafă, era cald şi era real, iar din Harim rămăsese doar un coşmar ce aştepta cortina zorilor pentru a se disipa definitiv.

Începând cu a doua zi însă lucrurile au luat un cu totul alt făgaş decât cel pe care mi-l dorisem. Triunghiul amoros format din persoane vii drept vârfuri – eu, Harim şi Liviu – şi relaţii de gelozie, ură, iubire, neîncredere drept laturi era neschimbat, ca şi cum aş fi călătorit în timp, condamnată să iau totul de la capăt.

La micul dejun Liviu s-a oferit să mă conducă cu maşina – deşi lucram în două părţi opuse ale oraşului, iar refuzul meu – normal în condiţiile date – a trezit în el bănuieli. Nu cumva vroiam ca Harim să nu ne vadă împreună sau – şi mai rău! - nu cumva urma să mă întâlnesc chiar în acea dimineata cu Harim? Era agitat şi nervos. Nu părea că ascultă decât de propriile lui gânduri şi nu aveam nici timpul şi nici dispozitia să îl liniştesc. Am plecat zâmbind şi ridicând din umeri, fără a da importanţă subiectului. Gândeam că sunt ecouri inerente ale trecutului ce îşi vor pierde încet-încet amplitudinea în viitor, dacă le ignori. La întoarcea mea acasă starea i se agravase. Nu întârziasem decât un sfert de oră, însă el deja mă aștepta de 30 de minute învârtindu-se prin casa ca un leu în cușcă. M-a întrebat direct dacă Harim știe de noi doi şi dacă mai vorbisem cu Harim, întrebări care nu lăsau loc niciunei variante inocente. Orice pas era o potențială greșeală; tot ce nu știa sau nu înțelegea era o dovadă a unei conspirații. Se uita la mine ca şi cum m-ar fi anchetat şi ar fi încercat să-mi surprindă umbra minciunii pe trăsăturile chipului. Nu cumva îi ascundeam ceva? De ce întârziasem? Ce făcusem în pauza de prânz şi de ce nu l-am sunat? şi în final: De ce m-am întors totuși la el? Ipotezele din capul său – oricât de absurde – deveneau tot atâtea posibile răspunsuri şi mai apoi, pe măsură ce şi le oferea singur, pentru că eu tăceam, certitudini. Nu cumva relaţia cu Harim continua? Nu cumva el nu voia să renunţe la mine, dar nici să divorţeze? Nu cumva el mă părăsise şi eu mă întorsesem întinată, cu capul plecat? Era un monolog nesfârşit şi sinistru pe care îl ascultam, sprijinindu-mi bărbia în palme pe canapeaua din sufragerie, în timp ce Liviu se postase în picioare în faţa mea. Dacă de dimineaţă mă simţisem doar sâcâită, pe seara toate discuţiile au devenit insuportabile şi într-un final am răbufnit. Nu-mi amintesc ce am spus, dar nu cred că am exagerat. Liviu s-a retras într-un colţ speriat, rănit şi totodată trezit de cuvintele mele cu ochii înlăcrimaţi. Părea că înţelege, se căieşte şi că se însingurează. Ne-am culcat în seara aceea cu povara conștientizării eșecului, ruşinaţi şi tăcuţi. Spate în spate.

Şi iată-mă la douăzeci şi nouă de ani, condamnată să învăț o lege imuabilă a vieții: ruperea treptată şi inevitabilă a unei relații este cu mult mai dureroasa decât finalul ei brusc şi categoric. Zadarnica întoarcere. Constat cu o neputincioasa uimire ce imens potențial distructiv are neîncrederea. Dragostea pălește în faţa ei şi se transformă nu în ură şi nici în indiferenţa, ci în ceva mult mai cumplit şi mai periculos, ceva pe care eu o numesc nedragoste. În fiecare zi un alt spectacol cu alte întrebări şi cu alte neînțelegeri. în fiecare zi alte dureri ascunse. Lacrimile sunt otrăvite şi oamenii care le plâng sunt otrăviți. Iar falia creștea văzând cu ochii şi peste ea nu mai pot trece nici cuvintele, nici dragostea şi nici măcar trupurile. Liviu nu mai era Liviu. Nu după mult timp am ajuns să mă întreb dacă într-adevăr îl mai iubesc şi ce rost a avut întoarcerea mea, dacă nu am adus cu mine decât sisifice chinuri.

Harim în schimb rămăsese Harim. O vreme mă lăsase în pace, fie dintr-un calcul pragmatic, fie pentru că în starea de tristețe în care mă aflam nu mai eram atrăgătoare, fie pentru că, într-adevăr, îmi respectase dorinţa şi căutase o modalitate de a-i spune soţiei. Îl vedeam zilnic, dar nu mai eram o țintă pentru lumina verde a ochilor lui şi nu mai simțeam cum energia lui magnetică se îndreaptă spre mine paralizându-mă şi sufocându-mă. Pentru două săptămâni am fost liberă, dureros de liberă, de o libertate ce îmi restaura demnitatea şi rațiunea. Dar lucrurile nu se puteau termina atât de ușor. Ţi-am spus deja că a reluat foarte repede jocul cu o senină nepăsare şi încredere în sine, în ciuda faptului că i-am repetat, încercând să îmi justific refuzurile – ce copilărie să îmi arăt slăbiciunea! – că  îmi este greu şi că vroiam să mă întorc. Îmi trimitea în continuare cadouri, flori şi propuneri. Nu îmi dădea prilejul să îl uit şi să mă vindec. Nu mai scăpam de el. Și nu știam cum – şi nici nu aveam forța – să-l opresc sau să-l îndepărtez. Atunci când lași un om să se apropie prea mult de tine, respingerea – inversarea motoarelor atracției – devine un exercițiu delicat şi totodată greoi, ce te afectează şi pe tine însăți.  Demult mi-ai spus că la mine ironia înţepătoare – cu care te asaltam şi pe tine atât de des – nu este un semn al ataşamentului sau al afecţiunii, ci mai degrabă al detaşării şi al exercitării reci a controlului şi poate că ar fi trebuit încă de pe atunci să fac exerciții de încredere în mine însămi. Pe cât de plină de mici şi inocente ironii – ce îl făceau pe Liviu să sângereze - eram acasă, pe atât de dezarmată mă simțeam când Harim mă încolțea în pauza de masă. Mă comportam în preajma lui ca o școlăriță, iar el, adulmecându-mi teama ca un prădător, își umfla pieptul bronzat pe sub cămașa albă cu monogramă, călcată impecabil de soția lui. Era reţinut în declaraţii şi nu făcea altceva decât să-mi amintească de existenţa lui – toate mail-urile lui conţineau pe lângă banalităţi şi glume, un simplu şi sugestiv „Qu'est ce que tu fais?” –  conştient că restul muncii de convingere o duceau sentimentele pe care i le purtam. De cum a aflat că locuiam din nou sub acelaşi acoperiş cu Liviu, campania susținută de recucerire, a devenit un atac furibund. Reproșuri: „De ce nu m-ai așteptat?”, șantaj: „Nu știu ce să mă fac fără tine!”, amenințări: „Vrei să înnebunesc!”, declarațiile bombastice şi apoi toate la un loc. Era copleșitor.

În aceeaşi perioadă am constatat că emigrasem dintr-un spațiu anglofon cu moravuri balcanice, într-un spaţiu francofon cu moravuri americane. Puritanism cât cuprinde. Moda Politically correct. Peste tot zâmbete tâmpe şi mincinoase de complezenţă. Iar cei mai aprigi partizani ai culturii canadiene a superficialității sau dovedit, spre dezamăgirea şi disperarea mea, tocmai colegii cu care lucram în front office, colegi pe care îi crezusem diferiți. Își doreau atât de mult să aparțină Canadei – cum îmi dorisem de fapt şi eu, dar nu în felul acesta! – încât se înregimentau fără discernământ şi cu exces de zel curentelor de opinie şi judecăților morale. Nu știu prin ce metode – poate urmărindu-ne cum plecăm împreună, poate auzindu-ne discuțiile sau citindu-ne, prin cine știe ce modalități, emailurile  – au aflat de relația mea extraconjugală. Nu exclud nici indiscreția lui Harim. Dintr-o dată m-am trezit că, pe lângă problemele de acasă cu Liviu şi cele cu Harim de la serviciu, aveam de luptat şi pe frontul larg al societăţii. Am fost exclusă treptat din grupul emigranților şi tratată cu un fel de scârbă politicoasă. Nu am înțeles ce se întâmplă până în momentul în care mi s-a refuzat - sub un pretext stupid - contribuția la cadoul unui coleg. Pe ascuns, Li Chan – chinezoaica pe care o ajutasem la examenele de limba franceză – mi-a dezvăluit că eram subiectul unei bârfe generalizate cu iz de vânătoare de vrăjitoare. Primeam oprobiul public şi eram forţată să înghit, fără să mă pot apăra, umilință. Mi se spunea: Disjoncteur de mariage! Se pare însă că doar eu eram condamnată să port stigmatul; Harim era mai popular şi mai alb ca niciodată – şi la figurat, dar şi la propriu datorită cămăşilor sale de bumbac.

Acesta a fost şi motivul pentru care am decis să mă întâlnesc până la urma cu Harim. Nu aveam cu cine altcineva să discut acest subiect care îmi periclita poziţia în bancă. Liviu avea proprii săi demoni cu care se lupta, cu părinţii mă aflam în acelaşi armistiţiu tensionat, tu – confesorul meu drag - dispăruseși în acea perioadă, iar toate celelalte persoane din Canada erau pornite împotriva mea. De două ori m-am plimbat cu Harim prin galeriile D’Anjou şi o dată – cred – am refăcut traseul – parcurs de atâtea ori în trecut cu el alături -  pe promenadă până la metrou. Discuţiile – ce se roteau la început în jurul unor subiecte de interes comun: banca, copii, religie, etc…  - au ajuns inevitabil şi la noi doi. Mi-a repetat – a câta oară? – că urmează să vorbească cu soţia lui şi că îşi doreşte să oficializeze relaţia noastră. Vorbea cu căldură de „relaţia noastră” şi recunosc că fluturaşii îmi reveniseră în stomac. Ne aşezam pe banca noastră de fier forjat, treceam pe podul nostru de lângă cherhanale şi  mâncam înghețata favorită lângă intrarea în metrou. Exercițiul refuzului amânat şi echivoc îmi era util pe moment, însă nu făcea decât să îl împingă pe Harim şi mai departe. Stăpânea la perfecţie arta de a-mi transforma slăbiciunea în nehotărâre şi nehotărârea în chin.

Aş fi evitat aceste întâlniri, vinovate în fapt, dar în fond inutile şi benigne, dacă mi-aş fi închipuit atunci că nebunia îl va împinge pe Liviu să mă urmărească. Şi eu aveam partea mea de nebunie şi de tensiune, suficientă cât să îmi provoace orbirea temporară. Nu vedeam cât de departe merseseră lucrurile pentru Liviu. Oricât pare de absurd acum, prin prisma celor întâmplate, mă bazam pe loialitatea lui canină, pe forța şi pe capacitatea lui de a rezista încercărilor. Visam ca la sfârșitul lor – ce îmi apărea tot mai apropiat dimineața şi tot mai îndepărtat seara – mă va apostrofa cu îngăduința, vom râde amândoi şi ne vom regăsi mai îndrăgostiți, mai tineri şi mai frumoși. Dacă îmi îngădui clișeul: eram o corabie în furtună, iar el era farul meu. Doar că mă aşteptam împotriva legilor firești ale naturii să vină el către mine. Ar fi trebuit să îmi dau seama! Farul îşi stinsese până la urmă luminile - de fapt eu i le stinsesem! -, iar corabia mea era în pericol să se scufunde. Am aflat totul într-o seară nefericită – la fel de nefericită ca şi cea în care Liviu descoperise emailul. După o întâlnire cu Harim – întâlnire ce îmi propusesem să fie şi ultima! - am ajuns acasă şi l-am găsit țeapăn şi palid, în pragul unei crize nervoase. Își pregătise cu o grijă maniacală momentul: fotografii şi copii ale mesajelor schimbate cu Harim, cutia cu medicamente şi paharul plin cu apă. Poziția pe canapea. Lumina difuză. Muzica: Coltrane. Discursul. În faţa unei astfel de scene – de un romantism atât desuet încât, dacă ar fi fost decupată dintr-un film nimeni nu ar fi luat-o în serios – am avut revelaţia Iadului pe pământ. Ţi-am povestit aseară în câteva cuvinte ce a urmat şi nu mă simt în stare să o fac din nou. Ţipetele. Implorările. Zâmbetul lui încărcat cu un dispreţ resemnat, îndreptat împotriva lui însuşi. Prăbuşirea. Telefonul. Chinul aşteptării. Neputinţa. Echipajul de medici. Agitaţia. Instrumentele. Targa. Sirenele. Duba întunecoasă şi strâmtă. Bipul aparatelor. Şi în final spitalul.

Abia după ce am ascultat argumentația ta – încărcată de lirism rațional ca de obicei! - am început să înțeleg. Îți scriu ca să îți dau dreptate. Liviu nu a înnebunit. Liviu nu a făcut altceva decât să încerce să îşi recapete onoarea pe care eu i-am luat-o. Câtă copilărie şi câtă noblețe! Onoarea?! Cum oare reușiți voi bărbaţii să mobilizați atâtea resurse în numele unui principiu mort şi fără substanţă. Cavalerii au dispărut. Onoarea şi virtutea au dispărut. Nimeni nu are dreptul să se plângă. Ar fi un act de profundă trădare şi de ipocrizie. Onoarea?! Vorba lui Ottelo: “Înțeleg furia din vorbele tale, dar nu îţi înţeleg vorbele”. De ce nu m-a pălmuit, de ce nu m-a ocărât, de ce nu m-a dat afară din casă? Cavalerii – a căror dispariție o deplângem cu toţii – nu au fost alungați, ci s-au sinucis – precum samuraii în Japonia. Unul cate unul, până la extincția totală. Din onoare?! Nu îţi dai seama cât de neverosimil sună pentru secolul XXI. Şi totuși îţi dau dreptate…

Aş vrea sa dau timpul înapoi. Nu mă pot plânge. La un moment dat chiar am dat timpul înapoi şi nu am profitat de șansa oferită. Poate că nici acum nu aş știi ce trebuie să fac pentru a ne salva, dar nu mă pot opri să îmi doresc să încerc. În spital a fost ultima oară când i-am mai văzut pe Liviu şi pe Harim. După ce s-a externat – am auzit că s-a refăcut complet, ceea ce mă bucură nespus! – Liviu m-a rugat să mă mut înapoi în garsoniera şi să îi ofer divorțul şi partajul, iar Harim, cu toate insistențele lui, nu a reușit să mă facă să revin asupra hotărârii de a demisiona. Ironia sortii a făcut ca în aceeași seară – fie ca urmare a discuției pe care o avusesem înainte, fie din pricina celor întâmplate cu Liviu – Harim să fi vorbit cu nevasta lui despre mine. Tardiv. M-a căutat în spital ca să îmi spună lucrul asta şi să mă invite în viaţa lui. Groaznic. Închipuie-ţi că am purtat discuţia în șoaptă, aplecați deasupra patului lui Liviu. Doar dublul şoc la care eram supusă – tentativa de sinucidere a lui Liviu şi propunerea grețoasă a lui Harim – m-au împiedicat să reacționez altfel decât implacabil şi calm. L-am alungat.

Mă simt mai bătrână cu mii de ani. A trebuit să merg la capătul lumii ca să îmi distrug viaţa, când as fi putut-o face tot atât de bine şi în Romania. (Ha!) După cum vezi sunt mai aspră cu mine însămi, decât poate fi oricine altcineva. Nu mai aparţin Canadei: nu mai am nici casă, nici serviciu deocamdată şi nici prieteni pe aici; dar nici tării în care m-am născut şi pe care am trădat-o. M-ai întrebat dacă mă întorc la Iași şi ti-am răspuns ca nu tiu. Ieri nu ştiam. Azi ştiu. Poate şi datorita ție. Nu am voie să merg decât înainte. O să-mi treacă amorţeala dureroasă pe care o simt în piept, o să mă odihnesc şi totul o să fie bine. Trist fără Liviu, dar bine. Stai liniştit.

Închei cu acea sintagmă ce exprimă atât de bine filozofia de salcie a noastră, a femeilor: „Şi mâine este o zi!”…

Cu mult dor şi prietenie,

Mirela

Iulie, 2013

Montreal, Canada

P.S. 1 Nu ştiu de ce, dar Liviu nu s-a prezentat la avocat la termenul stabilit. Mă văd nevoită să te rog din nou să iei legătura cu el. Sper că e bine!

P.S. 2 Deşi am încercat să te ţin departe de fascinaţia regatului de gheaţă al Canadei, îţi fac totuşi invitaţia de a veni în vizita aici în toamnă, atunci când arţarii devin roşii ca focul şi aprind orizontul la apus.

VIII

Cristi către Liviu

Dragă prietene,

Deşi te aştept cu drag în Romania, continui să cred că viaţa ta este de fapt acolo, în Canada. Şi dacă ai nevoie de ceva care să îţi amintească de acest lucru, te rog să faci exerciţiul de a vizita adresa 1297 Chemin de la Forêt, Outremont pe Mount Royal, aleea Păcii, figura 124 în data de 1 Septembrie. S-ar putea să ai parte de o surpriză, astfel încât te sfătuiesc să te duci înarmat cu un buchet de flori.

Cu amiciţie,

Cristi

Bucureşti, România

August 2013

IX

Epilog

Anul acesta sper că voi putea vizita Montrealul, după cum am promis, în toamnă, atunci când arţarii devin roşii ca focul şi aprind orizontul la apus. Ar fi epilogul perfect pentru scurtul exerciţiu de îmbinare a realităţii cu imaginaţia. Un personaj tânăr îmbrăcat cu un trenci gri, ce urca împotriva vântului pe dealul Mount Royal. Şi apoi un cadru larg cu frunzele ce zboară în toate direcţiile. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu aş opta pentru versiunea în care în vârf, la Outremont  pe aleea Păcii, la figura 124 acest personaj – un alter ego de-al meu - este aşteptat de doi tineri, căsătoriţi cu câțiva ani în urma pe 1 Septembrie, ce se ţin de mana. Este privilegiul meu ca autor să închei astfel, salvându-mi eroi, dar nu trebuie uitat că şi cealaltă variantă, cea tragică, cea pe care vă las să v-o imaginaţi, poate fi adevărată. Iar dacă pentru cea de-a doua variantă ar trebui să aleg un epitaf, l-aş alege pe acesta: „De murit a murit dulăul!”…