Bărbatul care a spus: Nu!

- microroman -
                
pentru  G.

„Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape.
Dar mânușa el în fața i-o aruncă:
_ Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-o mai voi!
Și-o lăsă numaidecât.”


Friedrich Schiller – Mănușa






I

Era ziua în care Ana urma să fie în sfârșit a lui. Grig o așteptase cu prea multă încordare pentru ca începutul ei – versiunea unei dimineți de primăvară aproape perfectă – să mai aibă puterea să-l binedispusă. De cum a deschis ochii și fereastra – într-o ordine oarecare – mintea sa, suprasaturată cu imaginea Anei, a respins rând pe rând toate semnele primăverii: aromele tari de salcâm, de tei și de vișin, amestecul de cald și rece al mângâierii aerului, lumina molatecă filtrată de perdea și freamătul îndepărtat al orașului. L-a enervat cumplit și erecția matinală ce l-a împiedicat să urineze din picioare și reflexia în oglindă pe care a trebuit să o studieze atent în timp ce a acoperit-o cu spumă de ras. I se părea că este un tânăr captiv în trupul unui bătrân; o arătare libidinoasă surprinsă înaintea unei orgii. O perspectivă dezolantă a unei vârste lipsite de orice glorie. De-abia sub dușul cu apă rece, penisul  său – și odată cu penisul și el însuși – s-a liniștit. O liniște relativă. Și-a amintit că are aproape patruzeci de ani, că este divorțat, că locuiește cu chirie, că are o slujbă plictisitoare și fără perspectivă și că a început o relație cu femeie căsătorită: Ana.

Ana... Nu-și amintea când o văzuse pentru prima oară pe holurile întunecoase ale instituției publice în care lucrau amândoi de câțiva ani și de altfel acum, în pragul aventurii , nu avea nicio importanță.  Își amintea însă cu precizie momentul în care o remarcase:  în urma cu câteva luni, în cadrul unei ședințe de lucru, Ana îi dăduse o replică acidă, iar el lovit în orgoliu, își declarase în forul interior ca tocmai dăduse peste cea mai acră femeie din univers. Într-o atmosfera mai destinsă – în încăperea amenajată pentru fumători la ultimul etaj al clădirii instituției – a descoperit că se înșelase amarnic. Ana era de fapt un monument de corectitudine și formalism total inofensiv, iar el, amuzat, intrigat și excitat în același timp de adânca discrepanță dintre femeia cel înfruntase și femeia din spate cuvintelor, a invitat-o la o cafea. Nu verificase înainte degetul inelar al mâinii drepte – cum de altfel nu o făcea niciodată – pentru că devenise imun la convenții sociale.  Ana l-a respins cu un sarcasm îndulcit cu feminitate, făcând aluzii la reputația lui de fustangiu – întemeiată de altfel! – și precizându-i că era  o femeie căsătorită, dar el alesese să extragă din respingere doar provocarea. Răceala ei binevoitoare nu fusese decât începutul.

„Ana este un nume simplu și înspăimântător”, îi spunea prietenul și confidentul său Florin. ”Dacă ar fi să dăm crezare relației de predestinare dintre nume și  caracterul unei persoane, am putea trage concluzia că Ana are ceva din martira obsedată prinsă în zidurile mânăstirii. O astfel de persoană este primejdioasă. Ar trebui să ai ceva din egoismul și egocentrismul unui artist ca să o poți îmblânzi. Altfel, te vei lovi de o statuie inutilă și rece.”

Valul de frig eliberat din frigider l-a trezit de-a binelea. Câteodată rafturile și sertărașele lui de sticlă îi mai rezervau unele  surprize. Printre sticle de vin sau bere mai apăreau conserve de pește, bucăți de brânză sau borcane cu compot de vișine.  De data asta însă a privit în adâncul unui abis înghețat și pustiu. S-a întrebat de ce oare a mai deschis ușa frigiderului, dacă știa prea bine că nu mai fusese la cumpărături de câteva săptămâni – de când se despărțise de Luiza! -, nu îi era foame și mai mult decât atât, își propusese să țină regim și să alerge dimineața pe stomacul gol pentru a slăbi. A ridicat din umeri și atunci a sunat telefonul. Nu putea fi Ana, pentru că Ana îi trimitea întotdeauna mesaje și cum nu-l interesau alte persoane la acea oră fragedă a ales să pună cafeaua pe foc și să asculte câteva acorduri din melodia – melodia lor! – cântată de telefonul mobil.  Mai avea de pierdut câteva ore bune până la întâlnirea cu Ana și a profitat de pauzele dintre înghițiturile de cafea pentru a-și face un plan amănunțit cu activități cronofage: spălarea mașinii, tunsul, ridicarea costumului de la curățătorie și cumpărăturile. S-a dovedit că persoana care îl căuta avea o răbdare de fier. La al patrulea apel melodia și-a pierdut încărcătura emoțională, iar el a răspuns iritat. Era fiul său de doisprezece ani ce voia să vorbească cu el.

…Nu pot astăzi!… Astăzi trebuie să… Era pentru prima oară când își mințea băiatul, dar ce explicație ar fi putut da unui copil de doisprezece ani care avea nevoie de tatăl său pentru a-și rezolva problemele la fizică?… Mâine!… Spune-i mamei că o să trec mâine dimineață!... S-a simțit rău dintr-o dată închipuindu-și în tăcerea ce a urmat mutra dezamăgită a puștiului. A încercat sa refacă mental aritmetica programului. Trebuia neapărat să-și spele mașina și să-și ridice costumul. Dacă ar fi renunțat la tuns și la cumpărături ar fi reușit să câștige două-trei ore, nu mai mult… Câte probleme ai de făcut? Douăzeci? Mai bine mâine!... După ce a închis părerea de rău i s-a spulberat repede, fiindcă între timp Ana îi trimisese SMS-ul pe care îl aștepta. „Piu” – așa îi spunea perpetuând greșeala pe care o făcuse la început din pricina emoției – „Piu, te iubesc!”. Întotdeauna începea cu o declarație care umaniza restul mesajului. „L-am convins până la urmă să se ducă la partida de pocher!  A fost îngrozitor! O să fim singuri! Te aștept diseară!”. S-a holbat o vreme, la ecranul telefonului încercând să deslușească printre cuvintele textului laconic, firul ascuns al dramei cu trei personaje – el, ea și soțul.

Ana era căsătorită – de tot atâția ani de câți era el divorțat –, fără copii și poate că i-ar fi fost mai ușor dacă nu i-ar fi cunoscut bărbatul. Pe de altă parte însă, chiar barbatul ei fusese catalizatorul relației lor... După primele discuții încheiate în avantajul Anei, Grig căutase să-și ia revanșa: o urmărise prin minister, se insinuase în comisiile în care era și ea membră și încercase să o surprindă din nou la fumoar. Fără nici un rezultat. Ana devenise alunecoasă ca un pește, îl evitase aproape ostentativ, iar frustrarea lui crescuse exponențial. Cum însă Ana nu i se părea o miză extraordinară, după doar o săptămână – cam atât dura de obicei  entuziasmul său – fusese gata să abandoneze.

O reîntâlnise – de data asta însoțită de bărbatul ei – Artur  – la una dintre seratele de poker, organizate săptămânal în incinta cantinei. Ana i se păruse și mai frumoasă ca de obicei – purta o rochie de seară albastră și avea părul prins în coc, dar și mai arogantă, iar soțul – prin contrast – și urât și cam nătâng. Ce noroc! Pe tot parcursul jocului o sorbise pe Ana din ochi și îl trăsese de limbă pe tinerelul grăsun. Aflase că acesta reușise – cu ajutorul soției – să între de curând în serviciu pe un post eliberat temporar și că încerca să îți facă niște cunoștințe care să îl ajute să se mute definitiv la un alt departament. În rest pălăvrăgise  despre pescuit cu atâta seriozitate și cu atâta lux de amănunte încât reușise să plictisească pe toată lumea. Grig se văzuse nevoit să își folosească întreaga sa știință într-ale pocher-ului pentru ca bietul tânăr să nu-și piardă încă de la primele runde întreaga sumă de bani cu care venise. La sfârșit se apropiase de Ana avându-l drept scut pe Artur și drept scop declarat buna intenție de a facilita mutarea acestuia la propriul său departament. Se întreținuseră o vreme pe acest subiect, după care se oferise să-i conducă pe amândoi acasă în mașina sa sport, pentru că soțul era prea amețit – Grig îi turnase din plin whisky și șampanie în pahar! – pentru a se mai putea urca la volan.

Peste noapte Grig își ținea mașina într-un garaj special amenajat în spatele blocului. După pocher era al doilea hobby al său cu care își umplea timpul liber. Un hobby mai dinamic, mai puțin expus hazardului și mai bărbătesc decât pescuitul, chiar dacă la fel de solitar. Ieșind în bătaia vântului ce împrăștia petale albe ale florilor de vișin, Grig a simțit tentația odihnei și a vidării creierului, iar Ana s-a depărtat puțin de inima lui. Printre fiare și printre uneltele de îmblânzit acele fiare l-a încercat un sentiment apăsător de anxietate, de parcă nu ar fi dorit decât să se termine totul cât mai repede, fără nicio altă bucurie a trupului și a sufletului.  Pe drum, glasul masculin al mașinii, compus din scâncetul fierului și din șoapta exploziilor repetate i-au redat treptat încrederea și avântul. A condus până la spălătorie cu ochii mijiți din pricina soarelui ce năvălea de peste tot în habitaclu, iar de acolo, în timp ce aștepta ca imensele perii, detergentul, furtunurile cu apă și omuleții tuciurii care le mânuiau să-și facă datoria, a răspuns la mesajul Anei. A frământat un pic cuvintele pentru ca acestea să poarte și o încărcătură erotică: „Sunt nerăbdător să găsesc în tine liniște și să-ți dau din bucuria mea. Anunță-mă cu jumătate de ora înainte. Cred că partida o să înceapă pe la ora 16.30 și o să dureze câteva ore bune. Piu”  

Pentru o femeie ce afișa atâta corectitudine și fermitate, Ana fusese până la urmă o pradă ușoară, chiar și după standardele lui Grig. Sub pretextul că îi ajută soțul în cariera a  căutat-o tot mai des fie în birou, fie la fumoar, fie prin ședințe, iar ea a căpătat  destul de repede încredere în el, închipuindu-și probabil cu inocența că era unul din acei cavaleri despre care mai visa și acum la adăpostul banalei sale căsătorii.

 „Nu ești tu, Grig, prin tine însuți interesant!” îl certa Florin. “Nu îți dai seama că ești un actor? Rolul este interesant, nu tu! Piesa este deja scrisă și ești chemat pe scenă! Ca în orice comedie, dramă sau tragedie care se respectă, toate căsătoriile – dacă sunt introduse la început și nu la sfârșit ca deznodământ, oricât de obișnuite și de tihnite ar fi, devin adevărate închisori, doldora de nefericire și plictis, iar bărbații niște gardieni nesuferiți și imbecili.”

În timp ce o ducea cu mașina după serviciu, întâi până la metrou, apoi – până acasă, Grig i-a smuls Anei mărturisirea că se cam săturase de soțul el – atât de împiedicat și de moale, iar această mărturisire, pe care a întâmpinat-o cu o matură seriozitate și cu o înțelegere complice i-a deschis calea către primul sărut. În urmă cu câteva săptămâni, când iarna începuse să se plimbe pe străzi, după ce a parcat mașina nu departe de blocul în care locuia – și în care bărbatul ei o aștepta cu nerăbdare – Ana a declarat cu un oftat că nu ar vrea să mai urce. Iar Grig a oprit-o aplecându-se peste ea și căutându-i buzele cu buzele lui întredeschise și înfometate. Nu își închipuise că sărutul va avea și asupra lui vreo înrâurire. În fond era doar una dintre cuceririle sale – sau cel puțin așa credea în acel moment. Pasiunea cu care Ana i-a răspuns, după un scurt moment de nedumerire și de spaimă – poate regizat – a stârnit în el o furtuna nu doar în zona genitală, ci și în minte și în piept . Ana avea buzele subțiri și reci  și un mod fermecător de a se dărui complet în sărut, cu acel gen de generozitate și de nepăsare totală de care sunt în stare ființele virtuoase ce pierd lupta cu tentația. Un abandon ca o implorare disperată și instinctivă a milei celui care de-acum o stăpânea. A început ca o ușoară tatonare, iar apoi, pe măsură ce Grig a devenit tot mai îndrăzneț, buzele și limba lui nu au întâmpinat nicio opreliște, ba chiar au fost și ele la rândul lor asediate. Au pierdut noțiunea timpului delectându-se reciproc cu emoțiile delicate și subtile ale iubirii incipiente. La despărțire și-au promis că vor repeta experiența. Și au repetat-o de multe ori în tot felul de locuri și de situații: prin parcuri, prin cafenele, în cinematografe, pe străzi lăturalnice din centrul vechi al orașului, cu o frenezie adolescentină.  Mai puțin la serviciu. Nu pentru că nu ar fi avut ocazii sau locuri suficient de intime pentru astfel de activități – de altfel destul de răspândite prin instituția în care lucrau, ci pentru că ajunseseră amândoi la concluzia că tocmai întâlnirile oficiale din timpul serviciului le sporeau dorul.

                La prânz a mai primit un SMS.  De data asta era mai scurt și mai îndrăzneț, semn că Ana devenea tot mai nerăbdătoare. „Abia aștept Piu ca mâinile și buzele tale să îmi mângâie corpul. A ta”. A gândit: „Și nu numai mâinile și buzele!”.  Pe undeva competiția nerăbdării ei cu propria lui nerăbdare – după ce vreme îndelungată se arătase reticentă în fața formei lumești de expresie a dragostei – îl enerva, îl îndepărta de dorință și îi aducea la suprafață cinismul. Gândul – la care de altfel a și surâs – era o formă nevinovată de răzbunare. Și de data aceasta a întârziat să răspundă nu numai pentru că ar fi vrut să simtă și el cât de puțin din chinurile lui, ci pentru că, angajat în traficul abundent al sfârșitului de săptămână din nordul orașului, a considerat mai prudent să îi țină mâinile pe volan și respectiv pe schimbătorul de viteze. A reușit astfel să evite să fie prins între două mașini pline ochi cu bagaje și copii și să salveze viața unui câine maidanez – sau a unui pisoi mai mare – ce a țâșnit înspăimântat dintre blocuri direct pe carosabil, urmărit de cine știe ce primejdii. Înainte să ajungă la curățătorie și să își ridice costumul a mai simțit încă o dată telefonul vibrând în buzunar pentru a-și anunța stăpânul ca tocmai primise un alt mesaj fierbinte. Insistența ei l-a ajutat să își înfrâneze curiozitatea. Nu l-a citit decât după ce și-a rezolvat și ultimele probleme – tunsul și cumpărăturile – și s-a hotărât că este timpul să mănânce. „Până atunci te rog mângâie-mă cu cuvintele tale, Piu” scria în el, Ana. „Nu știu cum să mă mai ascund de el prin casă. Vreau să se facă cât mai repede 16.30! Și mai ales te vreau pe tine”.  Și-a completat gândul de mai devreme: „O să te mângâi nu numai cu mâinile, buzele și cuvintele!”, iar erecția adolescentină și totodată jenant[ i s-a zbătut în pantaloni. În imaginația lui luxuriantă, Ana îl aștepta într-o cameră slab luminată, cu storurile trase, tolănită în patul matrimonial, cu capul dat pe spate, goală pe sub un halat de mătase neagă cu dantele, cu pielea albă, moale și rece gata să-i primească mângâierile. Simțind că se pierde într-o reverie periculoasă, Grig a adăugat scenei  de alcov câteva elemente de decor menite să îi redea luciditatea:  o carte plicticoasă despre pescuit și despre forța gândirii pozitive, bețigașe de urechi, un deodorant bărbătesc pe noptiera soțului, iar pe noptiera ei o poză mare de la nuntă în care se uita cu dragoste în ochii tânărul grăsun. Exact detaliile ce puteau echilibra balanța între senzualitate și orgoliu pentru un amant în devenire, amant ținut prea mult în anticameră din pudoare sau cochetărie.

Deși primul sărut venise neașteptat de repede, relația lor, începută atât de romantic sub auspiciile unei ierni apocaliptice, timp de câteva săptămâni nu avansase deloc. Erau blocați într-un inocent și nociv – prin oboseala ce o lăsa în suflete – ciclu zilnic: întâlnirile reci de la serviciu, drumul prelungit spre casă – fie prin ocoluri cu mașina, fie prin opriri în cafenele întunecoase, despărțirile dureroase și dulci totodată din apropierea blocului. Nu era vorba de vreo ezitare a Anei – după cum bănuise la început – și nici de vreo neînțelegere a semnalelor senzuale pe care le transmitea el. Sufletește, Ana era a lui. Se umplea de o bucurie ingenuă când îl vedea, îi dăruia atenția fără nicio urmă de fandoseală ieftină, iar săruturile ei erau adevărate explozii.  Doar că orice încercare de apropiere fizică mai intimă decât săruturile, mângâierile sau îmbrățișările, era sortită eșecului. Ana se eschiva cu o îndemânare machiavelică, spre descumpănirea și enervarea lui Grig care nu mai știa cum să iasă din rolul de Romeo pur pe care și-l asumase pentru a o cuceri și cum să intre în rolul de mascul. Toate căile îi erau blocate. Îi scăpa din brațe chicotind, îi îndepărta mâinile și nu îi îngăduia să își coboare buzele mai jos de linia gâtului. Mai mult, chiar și tentativa de a aduce vorba de intimitate – invitații la el acasă – erau neutralizate cu același sarcasm pe care îl mai folosise împotriva lui și în trecut. Îi spunea că nu se cade să o invite în locuri în care atâtea altele au fost înaintea ei, iar el nu se putea supăra pe ea recunoscând în sine sa că avea dreptate. Ana merita ceva deosebit. Își câștigase un statut diferit de toate celelalte, chiar și numai prin jocul ei. 

Stătea pe terasa unui restaurant din centrul orașului, iar deasupra lui soarele ardea ca o bucată mare de fosfor. S-a dezmeticit în momentul în care ospătarul a tușit și a repetat întrebarea… Da! Desigur! O salată Cezar și apă plată cu lămâie… Vântul se liniștise, iar particule de praf, transformate prin alchimia primăverii in aur, atârnau în aer ca și cum timpul s-ar fi oprit. La mesele din jurul său două-trei perechi  și un grup de adolescenți își loveau tacâmurile de farfurii și discutau de două ori mai încet și mai rar decât o făceau în cursul săptămânii. De undeva, dinspre parcul central ajungea la el marșul lui Radetzky cântat de o fanfară obosită și desincronizată.  Dintr-o dată s-a transpus departe de oraș, departe de instituție, departe de Ana, într-o provincie uitată de valul progresului, în concediul pe care și-l dorise cu ardoare de trei ani încoace și pe care îl înlocuise de fiecare dată cu teambuildinguri traumatizante ca niște lobotomii. Ziua de primăvară târzie, ajunsă deja la amiază, conținea nu numai promisiunea Anei, ci și promisiunea verii. A folosit răgazul prânzului pentru a compune mesajul de răspuns, fără să știe de unde a găsit curajul de a-și transmite gândurile prin acel mod de comunicare rudimentar, fără nuanțe și fără metafore. „O să te mângâi nu numai cu mâinile, buzele și cuvintele! Am să te mângâi cu penisul!”. L-a trimis odată cu ultima îmbucătură și cu ultima picătură de apă. Imposibila vacanță s-a terminat fără să înceapă. Se afla în mijlocul capitalei - un piton sătul și adormit, dar totuși un piton! – iar Ana, chiar dacă îl chema la ea, nu l-ar fi urmat nicăieri și cu atât mai mult în afara orașului. Era jocul ei, cu regulile ei, pe tabla ei de joc. I s-a răspuns: „Domolește-ți hormonii, Piu! Mă supăr!”.

Fiind exclusă varianta unei escapade la munte – chiar și sub acoperirea unui teambuilding –, Grig făcuse o ultimă încercare: un randevu la un hotel, în spiritul misterios și cavaleresc al amanților de odinioară. Poate că Ana era de modă veche și atunci și el trebuia să se ridice la înălțimea așteptărilor. Să fie – nu că nu ar fi fost pe sub faldurile pasiunii ce pusese  stăpânire pe el! – blând, înțelegător, răbdător și calm. Dorința exhibată direct nu putea face decât rău. Îl trimisese pe Artur într-o delegație în nordul tării, o dusese la un bar exclusivist situat la ultimul etaj al unui hotel de lux, îi făcuse un cadou extravagant pe care nu și-l permitea, avusese grijă să fie mai galant ca niciodată și la momentul oportun, estimând – după râsul ei cristalin – că aburii cocteilului alcoolic își făceau efectul, i-a șoptit invitația direct în ureche. Replica ei – spusă cu o drăgălășenie amuzată – îl dezumflase: „Nu încă Piu! De ce te grăbești! De ce strici momentele frumoase dintre noi! Mă supăr!”. Înțelesese că făcuse o greșeală tactică de neiertat, o greșeală care, pentru un jucător inveterat de poker ca el, echivala cu un all-in mizat neglijent pe lipsa de experiență a adversarului. Ana era narcotizată de sentimentul de îndrăgostire, își dorea să rămână în această stare suspendată cât mai mult timp și – probabil că – soțul ei imberb și nedescurcăreț își făcea încă datoria în pat.

Dar în ziua aceea, Ana urma să fie în sfârșit a lui…

Drumul îngust și pietruit ce străbătea centrul orașului în zigzag se umplea treptat de locuitori porniți în căutarea distracției. În mijlocul lor, atins de mizantropie, Grig a cugetat că singura lui legătură cu lumea reală era telefonul ce cânta în buzunar pentru a doua oră. Se așteptase ca Artur să îl sune în acea zi, însă sperase să o facă cât mai târziu. Glasul lui pițigăiat – expresia unei veșnice îngrijorări și nesiguranțe – avea darul să îl irite de fiecare dată, oricare ar fi fost subiectul în discuție. S-a oprit lângă un magazin de pantofi, situat chiar în dreptul locului unde își parcase mașina, încercând să se concentreze și să îl înțeleagă… Nu știu dacă pot veni și eu în seara asta!… Nu are rost să ratezi partida din cauza mea!... Te împrumut cu suma de care ai nevoie pentru a intra în joc!... Data viitoare!...  Ai grijă! Vor fi mize mari!.. Da! Poți să mă suni dacă ai probleme!… Au mai discutat despre serviciu și, indiferent cât de mult a încercat Grig să se eschiveze,  despre Ana. Deși avea organul conștiinței atrofiat , când Artur i-a mărturisit că simte că soția sa se îndepărtează de el, un val de vinovăție l-a străbătut din cap până în picioare. În încercarea de a se apropia de Ana sfârșise prin a deveni prietenul – declarat – al soțului ei, iar această greșeală era silit să o ispășească absorbindu-i ca o batistă lamentațiile… Stai liniștit! Poate că este vorba de o perioadă mai stresantă la serviciu… Să rămâi acasă? Nu!... Trebuie să o lași să se odihnească!... În timp ce se străduia să fie prietenos și liniștitor la telefon, ecoul gândurilor cinice și deșănțate nu i-a mai produs nicio bucurie. Odihna Anei – de care și el urma să se ocupe – părea acum mai mult o îndatorire. Și el – ca și Artur– era o victimă. Iar dacă Artur avea scuza inocenței, în cazul său nici autoironia și nici viitoarea posesie sexuală nu îi putea șterge pe frunte stigmatul prostiei. După ce a închis telefonul și-a mușcat buzele. Era un bluf și el știa prea bine.

De obicei, atunci când juca poker – și juca destul de des – nu blufa… Licitația pentru cele cinci cărți aranjate în diverse combinații și culori,  nu era pentru el  o implorare a zeului capricios al norocului sub imperiul unei doze nesănătoase de speranță și superstiție, ci o luptă a nervilor, a manipulării și a rațiunii. Toate elementele ce făceau din el omul de succes de la serviciu: proverbiala sa stăpânirea de sine, deciziile calculate exact și rapid erau consecința directă a lungilor ore petrecute la masa de poker cu atenția încordată la maxim atât asupra cărților și a promisiunilor citite în ele, cât și asupra adversarilor săi. Își asuma riscuri, însă o făcea după ce se asigura că probabilitățile îi erau cunoscute și nu îl pândea nicio surpriză. Cunoștea toate implicațiile matematice și psihologice ale acestui joc, iar strategia sa era un tangou subtil, amețitor și implacabil. Bluf-ul nu era o modalitate de a câștiga, ci doar un pas folosit uneori pentru inducerea unor false păreri despre jocul și persoana sa… Dar jocul cu Ana era un joc pierdut. În curând urma să fie forțat să-și arate cărțile și să plătească.

II

Așteptarea lungea nefiresc toate fărâmele de viață în care devenea conștient și critic cu propria persoană. După ce a încheiat convorbirea cu soțul încornorat s-a urcat în mașină și a condus înapoi spre casa, pe cât de neatent la exterior pe atât de încet, tocmai pentru a compensa neatenția. Motorul torcea liniștit, la o frecvență potrivită pentru a induce starea de hipnoză. Nu-și amintea nimic important din ceea ce făcuse până atunci și nici ce își propusese să facă în continuare. Și totuși avea senzația că trecuseră secole din momentul în care se trezise și că alte secole îl despărțeau de momentul în care avea să o strângă în brațe pe Ana. În timp ce rotea spre dreapta volanul într-unul dintre marile sensuri giratorii ale orașului și-a consultat ceasul. Amenințătoarele secole din mintea sa nu însemnau în realitate decât ceva mai mult de două ore. Încă doua ore și Ana… Traficul, oamenii, soarele și orașul cu betoane cenușii  se mișcau în jurul lui într-un ritm paradoxal, iar lui i se părea ca stă nemișcat și în centrul universului. Lipsa de control reușise să îl transforme într-o statuie, într-un spectator inert ce nu participa la ciclul cauzal al vieții. Acest fapt – și poate amintirea discuțiilor avute cu Florin – l-au adus în preajma unei întrebări legitime, ce îl hăituia de mult, dar pe care în goana nebunească a seducției o eludase cu succes: Oare o iubesc pe Ana?

                 O iubea. Dincolo de toate tensiunile, gândurile, minciunile și de situațiile complicate în care se aflau amândoi prinși, Grig o iubea și recunoștea acest lucrul cu stupoarea și resemnarea celor prinși în flagrant. O iubea cu sufletul sătul de manifestări gingașe și cu trupul privat de bucuria intimității cărnii, însă o iubea. O iubea mai ales când nu se afla în preajma ei și când ajungea și el să se convingă – împotriva propriei lui firi – că este un cavaler adevărat. O iubea suficient pentru a transforma iubirea pentru ea într-un soi de morală. O morală care să îi îngăduie să își dezamăgească copilul, să mintă și să își dezonoreze colegul. Și în cele din urmă să îl ruineze, pentru că asta îl aștepta pe bietul Artur la jocul de pocher.

Încă doua ore… S-a lăsat într-atât de mult dezagregat de un amalgam de gânduri – ce își aveau rădăcina în recunoașterea iubirii – încât teama sa de timp  s-a dovedit nefondată. Întors acasă s-a plimbat o vreme ca un leu în cușcă în spațiul îngust pe care mobilele din sufragerie  îl lăsau în mijlocul lor, rezistând tentației de a-și turna un pahar de whisky cu gheață. Locuia cu chirie într-unul dintre blocurile înghesuite de la marginea unui cartier muncitoresc și era înconjurat de obiecte care nu-i aparțineau și cu care nu avea nicio legătură. Se simțea străin printre ele și își cultiva cu un soi de umilință alienarea. Acum însă iubirea îl aducea la visele tinereții, la nevoia de apartenență, de posesie, de comunicare, de scop. Viața lui era suspendată pe un termen nedefinit de un hedonism pe care îl găsea uneori vulgar, iar pe care alteori îl îmbrățișa ca pe un colac de salvare. Ana ar fi putut lua locul divorțului, relațiilor promiscue, pocherului și pasiunii pentru mașini… După ce mareea de gânduri s-a retras, Grig s-a apucat să-și caute lenjeria intimă și o pereche de ciorapi curați, lucru care s-a dovedit destul de dificil.

Trăia în mijlocul unui mic dezastru. În baie, pe policioara și pe jos zăceau diverse recipiente necunoscute, prosoape și ziare, bucătăria era o zonă interzisă și necunoscută, iar în sufragerie pe canapea se aliniau cămășile și pantalonii ce nu mai apucaseră să se refugieze în dulapuri. În astfel de momente, când nu găsea vreun obiect de îmbrăcăminte, când scormonea prin frigider sau când se împiedica de lucruri, se gândea la Luiza. Nu o mai văzuse de aproape o lună. Nu o mai căutase, nu îl mai căutase și – cu toate că relația lor durase aproape jumătate de an – aproape că nu-și mai amintea cum arată. Spre deosebire de Ana, Luiza – o roșcată tăcută, palidă și firavă – fusese o parteneră comodă și grijulie, pe care doar timiditatea și cumințenia o făceau să pară ștearsă și, în final, o pierduseră. Nu luptase și nu avusese nicio șansă. Totul se terminase ca și cum în apartament ar fi avut loc o explozie eșuată. O scurtă repriza de plâns în baie urmată de tăcerea stânjenitoare și demnă în care ea își strânsese lucrurile și la final ușa închisă cu grijă de parcă ar fi fost o cortină.

Aflând a doua zi de despărțirea de Luiza, Florin dăduse din cap a compătimire. „Nu vânezi o femeie ca Ana când ești singur. Amintește-ți de regula primordială a adolescenței: Nu te duci la o întâlnire fără să te masturbezi înainte. E sinucidere curată.” Îi repetase de câteva ori: „E sinucidere curată!” și apoi îi ceruse numărul de telefon. “Iată consecințele  deciziilor proaste luate cu mintea înnomolită de sentimente și de dorință!”

În sufragerie a privit costumul albastru cu dungi fine – proaspăt curățat – atârnat de ușa și pantofii negri de lac aliniați sub el – o umbră elegantă și diavolească a lui însuși, deja pregătită pentru păcat – și a recunoscut că pretenția Anei  de a-i cere să o viziteze ca și cum ar fi fost  vorba de oficierea unui act solemn era exagerată. „Piu, am să te aștept ca în ziua în care ne-am sărutat prima oră. Vino și tu îmbrăcat în costumul de atunci. Vom continua din acel moment, ca și cum am avea  ocazia să ne întoarcem la început și să facem totul perfect”…  S-a strâmbat și s-a lăsat în îmbrățișarea răcoroasă a canapelei de piele. O regie irezistibilă prin motivația ei inocentă și totodată grotescă și prin ipocrizia ei străvezie. Ana era o prințesă închisă în castel de un căpcăun grăsuț, iar costumul  nu era altceva decât armura în care viteazul Grig urma să o salveze. Un valet, o damă și un popă; începutul unei chinte a iubirii. Nu ea, ci el era cel sedus. S-a îmbrăcat totuși tacticos și resemnat.

În stradă și-a amintit de cuvintele lui Florin. Farmecul zilei dispăruse, ziua devenise mai cenușie și mai serioasă, iar vântul nu mai era mângâiere ci șfichiuire. Dorința îl sufoca atât de tare, încât ar fi putut s-o ia drept furie. Lângă bordură, în fața unui gard de plasă prin care ieșeau ramurile mai joase ale vișinilor, paznicul blocului dăduse foc unor hârtii și crengi într-un tomberon ruginit. Îndoită de vânt, coloana de fum se îndrepta amenințătoare spre garajul său. Ar fi trebuit să își recapete definitiv luciditatea și calmul de dimineață, ejaculând sub dus. Poate că astfel nu ar fi țipat și nu ar fi lovit tomberonul cu piciorul răsturnându-i conținutul incandescent pe trotuar.

La fel de agitat și excitat fusese și în seara în care încercase să o convingă pe Ana să își petreacă împreună noapte la hotel. Încrederea îl lăsase fără niciun plan de rezervă. Poate de aceea refuzul – cu nimic mai brutal decât refuzurile anterioare – îi ștersese zâmbetul de pe buze. Insistase. Se aplecase peste masă, peste cele două pahare conice umplute cu lichide colorate strident, astfel încât flacăra lumânării îi arunca umbre stranii pe chip și îi repetase invitația. Nici rugămințile și nici șantajul emoțional – o altă încercare nereușită de bluf – nu o înduplecaseră.  Dacă Grig ar fi avut cu o fărâmă de orgoliu mai puțin ar fi înțeles că faptele și gândurile îi  scăpaseră de sub control. Eșecul nu era însă o opțiune pentru bărbatul de patruzeci de ani, blazat și singur; investise prea mult. În cele din urmă se certaseră, iar el o rănise spunând lucruri amenințătoare și definitive. Era însă prea târziu.

Era deja trecut de ora șase, conducea spre Ana și totuși nu vroia să ajungă la ea. Cel puțin nu încă. Poate că ideea crescuse mai demult în mintea sa, însă o ignorase sau o alungase încercând să fie cu totul altcineva decât era în realitate. Înainte de a intra în mașină, înfipt în geam lângă oglinda retrovizoare găsise un mic flaier ce invita bărbații la plăcerile masajului erotic. Pe una dintre părțile bucății de carton o domnișoară pe jumătate dezbrăcată își etala nurii generoși și accesibili fără mari bătăi de cap. Ana, prin comparație nu i s-a mai părut atât de atractivă.  Ultimul mesaj primit trăda din partea ei nu numai excitare și nerăbdare, ci și un grăunte de nervozitate: „Piu, unde ești?  Cum poți sa fii atât de hain și să mă lași sigură? Oare chiar atât de puțin mă iubești? Artur e departe. Grăbește-te! Vreau să ne bucuram cât mai mult de momentele astea de libertate…” La toate intersecțiile a întâlnit culoarea roșie a semaforului și prin dreptul lui au trecut șiruri neîntrerupte de oameni. Ca și mai devreme nu a avut răbdarea să îi studieze cu atenție. În momentele de așteptare s-a gândit că Florin are dreptate și a scris mesajul de răspuns cu atenția împărțită între ecranul telefonului, comenzile mașinii și semafor. „Cred că am să întârzii! Îmi pare rău, dar a intervenit ceva urgent!”. A nimerit cu greu butoanele și de câteva ori claxoanele mașinilor oprite în spatele său l-au trezit și l-au forțat să demareze. Ezitările i s-au stins după ce a trimis mesajul.

Spre seară orașul a revenit complet la viața plină de putere, de ambiție și de dezmăț de dinainte. A îmbătrânit treptat, pe măsură ce lumina în care se scălda a trecut spre roșul aprins al amurgului și apoi spre albastrul rece și artificial al felinarelor. Era încă ziua în care Ana urma să fie a lui. Grig a așteptat discreția înserării ocolind centrul pe inelul interior. Strada pe care s-a oprit era mărginită de gardul unui parc cu o vegetație proaspătă și de un grup de clădiri vechi cu fațadele jupuite. Nu era prima ora când ajungea în acea fundătură în căutarea erotismului… Florin și jocurile lui de cuvinte! „Regula unu: a o regula pe una!”. El fusese cel care îl adusese pentru prima dată aici… A nimerit ușor casa cu perdele roșii și frontonul ascuns de o schelă părăsită. Îl însoțea un sentiment de rușine și de dezgust. Era o înfrângere și o revoltă în care își căuta de fapt cu disperare o ieșire. A bătut ezitant în poarta de lemn masiv  și i-a trecut pragul spășit. Cincisprezece minute mai târziu stătea întins pe o saltea așezată direct pe parchet, iar o tânără cu sânii imenși și fermi – poate chiar cea din poză – îi masa cu ulei cu miros floral trupul.

Încercase și în trecut să iasă din capcana emoțională a Anei. După cearta cumplită din barul hotelului de lux în care se străduise să o seducă, Grig își propusese să se despartă de ea definitiv. O vreme căutase să-și îndrepte atenția spre muncă, dar din păcate munca sa nu presupunea decât în rare ocazii vreun efort deosebit și cu atât mai puțin creativitate. Nici pasiunea pentru mașini și nici pocherul nu îl ajutaseră. Evitase serile de joc cu prietenii și condusul pe distanțe lungi sau în viteză, deoarece ambele pasiuni  necesitau  o minte limpede și o inimă rece. Se simțea singur, pierdut și rămăsese cu un gol în viață pe care nu știa cum să îl umple.  Oricât de mult s-ar fi ferit și ar fi încercat să își întărească voința pentru a-și putea ține promisiunea făcută lui însuși, Ana îi dădea târcoale amintindu-i constant de dorul – și de dorința – ce îl rodeau pe dinăuntru. Trecea pe lângă el pe culoarele instituției, îl saluta și îi zâmbea reținut și totuși cu subînțeles, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl descumpănea atitudinea ei pe care nu știa cum să o interpreteze. O bucura sau o chinuia separarea? La sfârșitul unor zile pline de semne de întrebare și de dureri surde, ea a făcut primul pas. L-a așteptat la sfârșitul programului de lucru  și în timp ce coborau împreună pe treptele de marmură ale maiestoasei clădiri în care lucrau, înconjurați de toți ceilalți funcționari zeloși  i-a șoptit la ureche: „Dacă ești cuminte îți vei primi premiul!”.  Fuseseră nevoie însă de alte două săptămâni pentru ca ziua promisă să vină în sfârșit. Ziua de astăzi. Prea târziu!...

Palmele maseuzei i-au căutat mușchii încordați de pe spate, de pe brațe și de pe picioare. A gemut și s-a abandonat atingerilor pricepute închizând ochii și refuzându-și orice gând legat de Ana. Și orice sentiment. Încet-încet în jurul pelvisului i se s-au adunat fiori de plăcere pe măsură ce trupul său frământat a devenit un tot mai bun conductor de electricitate. Căldura și mirosul trupului de femeie erau o invitație pe care a acceptat-o în cele din urma întorcându-se pe spate și etalându-și erecția.

„Grig te rog să nu îmi faci una ca asta. Mă exasperezi! Unde ești?”. Nu mai era Piu, ci Grig. A primit mesajul în timp ce atenția masezei  se concentrase – poate un pic prea mecanic – asupra penisului său. Își luase telefonul cu el pe saltea și din curiozitate l-a deschis în momentul în care a auzit zbârnâitul specific. A îndemnat-o pe tânăra să își continue cu profesionalism activitatea erotică, iar el s-a ridicat pe coate privind alternativ ecranul telefonului și sânii bronzați artificial ce executau un dans al ploii deasupra sexului său. Orgasmul a fost scurt și lipsit de intensitate, mai mult a eliberare a energiilor negative pe care le acumulase în ultimele două luni. Sub efectul relaxării ce l-a cuprins în timp ce i se făcea toaleta și-a modificat intenția de a răspunde acid. S-a mulțumit cu un mesaj scurt: „Îmi pare rău! În curând ajung la tine!...”.  Acum putea să o viziteze pe Ana. Sentimentul palid de vinovăție – o înșelase totuși! – nu era o plată prea mare pentru liniștea sa.

În timp ce își îmbrăca din nou costumul cu mișcări leneșe, a sunat telefonul. A răspuns repede crezând că Ana, acum într-o altă stare de spirit, era cea care îl suna. Înainte de a-i striga numele a deslușit cu greu vocea unui bărbat la celălalt capăt al convorbirii. Spre neplăcuta lui surpriza era Artur… Ce s-a întâmplat?... Ți-am spus să fii atent și să nu te avânți dacă nu știi ce faci!… Cât?.. Ești nebun…  Imposibil!... Pot să te ajut doar cu bani!... Nu vin! Nu pot! … Nu te grăbi să te duci acasă!... Doamne!... Cu degetele mâinii stângi și-a frecat tâmplele și apoi ochii. Dintr-o dată i s-a părut foarte cald  în încăperea înaltă și nemobilată în care lumini roșii și albastre se plimbau haotic pe pereți.  

Cea mai verosimilă variantă a zile în care Ana urma să fie a lui era cu mult mai dramatică decât  varianta pe care o trăise atunci. În acea variantă s-ar fi prezentat la ora la care Ana îl invitase, ar fi făcut dragoste cu ea, iar Artur, prea rușinat de pierderea banilor – toate economiile familiei precum și sume împrumutate cu camătă – s-ar fi întors acasă mult mai devreme, fără să-și anunțe soția. Un om atât de molatec și de plângăcios ca Artur, pierzând dintr-o dată totul, ar fi fost imprevizibil și perfect capabil de hotărâri teribile. Ar fi înnebunit probabil, iar în nebunia lui fie s-ar fi sinucis, fie l-ar fi atacat pe amant, fie ar fi încercat să-și pedepsească nevasta. Chiar și scandalul, ținând seama de circumstanțe, ar fi avut urmări neplăcute.

A luat decizia cu rapiditatea unui fulger. Coborâse deja în stradă și își căuta mașina printre tufișurile, maldărele de moloz și gunoaiele răspândite de-a lungul trotuarului. Între capetele depărtate ale străzii doar câteva felinare funcționau, iar dinspre parc venea un val de întuneric sumbru și tăcut. Printr-o ciudată coincidență a încercat să-i transmită Anei hotărârea în același moment în care ea – îmbunată – își reînnoia invitația. „Grăbește-te, Piu!” - redevenise Piu! „Îmi fac griji pentru tine. Vreau să fiu a ta. Artur se poate întoarce în două-trei ore, dar nu-mi mai pasă de el. Te iubesc! O să-mi fim bine! Îți promit!”. Anunțul lui Grig, scris înainte să pornească mașina a fost în schimb laconic și tăios. „Ana, totul între noi este o greșeală! M-am gândit mai bine! Ar trebui să-ți aștepți soțul acasă și să îți faci griji pentru el, nu pentru mine. Mă duc și eu la jocul de pocher.  Îmi pare rău!”

Regretul nu fusese niciodată specialitatea lui Grig. Ruina vieții lui personale – în total dezacord cu reușita profesională – se datora tocmai faptului că nu putuse niciodată lua în calcul corect factorul uman. Îi erau cunoscute toate rolurile micilor tragedii domestice – fusese pe rând: amant respins, ascuns, învingător sau părăsit –, și totuși văzuse întotdeauna oamenii ca pe niște mici marionete ce puteau fi manipulate cu ușurință. Dar oamenii era făcuți din carne, se bucurau, sufereau și sfidau prin acțiunilor lor toate calculele lui Grig. De aceea era divorțat, de aceea purta în el un mic cimitir de relații efemere și de aceea începuse – iar apoi sfârșise! – relația cu Ana.

Și totuși o mai iubea!… „O iubești, pe naiba! La vârsta ta mai crezi în iubire!? Iubirea este un cuvânt feminin, dragă prietene”, îl certa Florin. ”Câtă vreme bărbații caută doar să își împrăștie gena în cât mai multe locuri, fără discernământ, femeile dau înainte de actul sexul  o probă pentru viitorul tată și cap de familie. Iubirea este un test și o capcană. Trebuie să o folosești – pentru că asta este convenția biologică și socială – nu să îi cazi în plasă sau, mai rău, să îi devii adept”. Nu cinismul lui Florin îl enerva cel mai tare, ci faptul că rațiunea sa nu găsea argumente pentru a-l combate.

III
O parte din frigul iernii se mai ascundea în adâncul nopții. Pe drum Grig s-a folosit de mușcătura lui pentru a-și lua doza necesară de adrenalină. Când a ajuns, o jumătate de lună a sfidat întunericul scânteind trist deasupra sa. A ocolit clădirea masivă a instituției – fost minister în perioada dintre cele două războaie, a salutat portarul închis într-o cușcă de plastic ce păzea o barieră lăsată și a intrat în anexele construite în prelungirea corpului principal.

„Ce înseamnă toate astea? Piu, te rog! Te aștept de aproape patru ore! S-a întâmplat ceva?” 

Din subsolul cantinei a urcat spre el un val de aer cald și umed încărcat cu arome de mâncare, de vechi și de mucegai. Înainte să coboare, Grig și-a aranjat costumul și și-a numărat cipsurile – o mică avere! – pe care le schimbase la intrare. În semiîntunericul încăperii a recunoscut ringul de dans, barul improvizat și mesele de poker și de biliard. Muzica de jazz ce izvora dintr-un casetofon antic și fumul de țigară lichefiau atmosfera și diluau contururile obiectelor și ale oamenilor. Grig a simțit tensiunea ce plutea în aer. Nu mai dansa nimeni, barul era părăsit și toată lumea se strânsese în cerc într-un colț al cantinei unde se desfășura un joc de poker. A străpuns mulțimea făcându-și loc cu brațele întinse și cu umerii. Câțiva tipi ce nu îl cunoșteau, au bombănit, însă Grig le-a aruncat priviri sfidătoare. Era stăpânul locului.

Descoperise pocherul în perioada tulbure ce urmase imediat  după divorț. Avusese atunci nevoie, pentru a alunga durerea părăsirii unei vieții plictisitoare și tihnite de familie, de excitație nu doar pentru trup, ci și pentru minte. Pocherul fusese la îndemână. Începuse mai întâi să joace ocazional, fără miză, la petreceri private organizate de colegii săi de serviciu, dar se dovedise a fi insuficient pentru nevoia lui de risc. În scurtă vreme trecuse la profesionism și ajunsese să câștige pe lângă sume modice și o oarecare reputație. Era însa doar beția și norocul începătorului. Primele pierderi – în fața unor jucători experimentați – i-au arătat limpede că devenise prizonierul unei patimi distructive. Pus în fața alegerii între a învinge acestă patima sau de a o stăpâni el, Grig alesese a doua variantă. Mai întâi renunțase la noțiunea de noroc – acel noroc la care se simt îndreptățiți toți nefericiții, iar apoi își însușise metodic tainele jocului citind cărți, urmărind campionate televizate de pocher și experimentând. De aproape un an, împreună cu alți colegi, organizase săptămânal în subsolul cantinei – spațiu pus la dispoziție cu generozitate de șeful departamentului administrativ – maratoane  de poker, iar aceste evenimente se transformaseră cu timpul în adevărate petreceri clandestine.

După ce arbitrul l-a prezentat celorlalți jucători, Grig s-a așezat la masă. A salutat înclinând ușor capul, și-a aranjat cipsurile ca un zid în fața sa și a studiat istoria jocului înscrisă în distribuția câștigurilor. Nu cunoștea decât două dintre persoanele cu care se confrunta, iar una dintre ele părea hotărâtă să se îmbogățească. Se jucaseră sume importante, iar după trei ore gravitația atrăsese cipsurile către o singură zona a mesei.

În spatele său, Artur a oftat a neputință și a disperare. Stătea atât de aproape încât Grig l-a auzit cum și-a trosnit degetele și i-a mirosit frica pe care o transpirase. S-a întors spre el și l-a privit fără să știe dacă vederea lui ar fi trebuit să îi stârnească milă sau invidie. Artur era un bărbat tânăr, cu fața rotundă și congestionată în mijlocul căreia își lăsase să crească o mustață cu vârfurile în jos. Avea ochii bulbucați și neliniștiți, părul năclăit, iar cămașa albă și pătată îi ieșise din pantaloni. I-a făcut semn cu mâna și în treacăt Grig a remarcat sclipirea inelului de pe degetul mâinii stângi.

Lui Florin îi plăceau și cugetările apocrife în materie de iubire ale unor personalități mondene. Și le însușea și apoi le îmbunătățea. „Bărbații sunt cei mai buni amanți atunci când își înșeală nevestele. Nu eu am spus-o, ci Marilyn Monroe. Eu doar adaug: Bărbații sunt cei mai buni soți atunci când își înșeală nevestele. Poți să înlocuiești cuvântul soție – cuvânt ce oricum va dispare – cu parteneră și adevărul afirmației se păstrează.” 

În toiul primul joc, în care a licitat doar pentru a vedea cum reacționează ceilalți jucători – ce îi stimulează, ce îi alarmează, cât timp le ia pentru a se hotărî, Ana i-a trimis un nou mesaj. Și-a aruncat cărțile pe masă mai devreme decât ar fi trebuit.  Voia să îl citească cât mai repede, iar folosirea telefonului în timpul unei partide în desfășurare era interzisă.  A fost nevoit să mascheze ecranul telefonului cu palma fiindcă Artur se aplecase spre el și îi veghea fiecare mișcare cu o admirație tâmpă. „Grig! Piu! Ai înnebunit? Te implor vino la mine! Nu mă lăsa singură! Vino să îmi faci ceea ce îți dorești să îmi faci!” Era pentru prima oară, când Ana îi recunoștea și dominația sexuală, însă Grig, citind mesajul, a pufnit. Dacă anunțarea capitulării – atât de stângace! – ar fi venit mai devreme, înainte ca el ar fi trecut pe la salonul de masaj, în ciuda oricărei hotărâri lucide și drastice, ar fi lăsat totul baltă și ar fi alergat într-un suflet spre ea. Dar așa, nu a reușit decât să tasteze o singură silabă :”Nu!”, înainte de o nouă împărțire a cărților.

Chiar daca nu era dispus să îl asculte și cu atât mai puțin să se întoarcă, ecoul îndoielii era dureros. În fața noilor cărți și a noilor opțiuni de câștig, Grig s-a întrebat dacă nu cumva și în cazul Anei părăsise jocul prea devreme. Dacă și ea blufa? Dacă era vina lui că nu înțelegea deloc delicatele și complicatele mecanisme feminine, tocmai pentru că ajunsese o epavă al cărei singur scop era supraviețuirea? Dacă nu cumva toată această perioadă nu fusese altceva decât purgatoriul său personal la capătul căruia, prin învingerea cărnii, și-ar fi putut regăsi sufletul? Poate că Ana era îngerul său salvator trimis să-l smulgă din brațele viciilor în care se adăpostise din lașitate. Un înger ce acum îl aștepta în Paradis, purtând în loc de aripi un desu roșu.
   
Pentru Grig – ca o boală sau ca un blestem al modernității în care trăia – sexul își pierduse demult orice farmec și mister. Încă din adolescență resimțise presiunea fățarnică a normelor sociale, se eliberase de ea după divorț și devenise apoi un adept al religiei simple a poligamiei – religie ce îngăduia prospectarea în paralel a diverselor opțiuni erotice și separa categoric sentimentele, încrederea și devotamentul de impulsul ce pornea  din centrul ființei  umane și o stăpânea în totalitate. Fusese un proces lent și dureros, fiindcă pe undeva Grig mai păstrase o parte din educația puritană pe care părinții săi i-o dăduseră, iar dragostea și sexul tindeau să se amestece fără voia sa complicând lucrurile. Din această cauză într-un moment de rătăcire își pierduse familia cu ani în urmă și o apucase pe un drum pe care nu găsea liniște, ci doar satisfacție. Ana nu fusese pentru el – în ciuda recunoașterii faptului că era îndrăgostit de ea – decât un alt jalon, un îndemn de a continua, nu de a rămâne. Și poate că pentru Ana ar fi meritat să încerce să se schimbe…

„Oare cât din frustrarea sexuala se transformă în dragoste, dragă prietene? Iată întrebarea… “, declama Florin, parafrazând un inadaptat depresiv din alte timpuri. ”Mai vrednic oare e să rabzi în cuget a neiubirii praștii și săgeți sau penisul s-amenințe-a izbi…” și continua astfel la nesfârșit contaminându-l și pe Grig cu veselia lui ușuratică: „Ce a fost la început: dragostea sau sexul? Aici experții au păreri împărțite, însă eu știu mai bine. A mușca din măr este cea mai veche metaforă din lume!”…

Câtă vreme Ana a continuat să își declare dorința cu îndoială și neliniște, Grig a câștigat fără efort, ca și cum și-ar fi extras din energia sexuală pe care textele ei – din ce în ce mai plastice: „Piu,mă ating pentru tine!...” - o emanau,  capacitatea de a întrerupe sinapsele celor din jur. Dacă și-ar fi păstrat încrederea mistică în noroc, ar fi declarat cu un exaltare romanțioasă că norocul se întrupase în persoana ei. Popi versus chintă spartă. Perechi de șeptari și nouari versus pereche de ași. Valeți versus doiari.

 „Niciodată dragostea și norocul la cărți nu au fost mai direct legate”. Uneori parcă Florin – pe care îl considera un monstru psihopat – îi citea gândurile și le dădea glas din simpla dorința de a-l tortura. „Câștig și câștig”. „Nici pe departe! Pierzi și pierzi!”.

Lumea se strângea tot mai mult în jurul lor sufocându-i cu murmure. Un tip cărunt și firav ce vorbea tot timpul cu țigara în gură a împins și ultimele cipsuri într-o tentativă sinucigașă de a-și reveni… All in!?... Ești sigur?… Dacă nu ar fi fost atât de antipatic poate că Grig nu  l-ar fi provocat. Tipul lucra la departamentul financiar, într-un birou alăturat cu biroul Anei și își făcuse un renume de nemernic  egocentric printre subordonații săi. Ana îi pomenise de nenumărate ori despre el. Merita! Peste cele două perechi pe care acesta pariase Grig a așezat tacticos un full de toată frumusețea. În timp ce se ridica, învinsul a scrâșnit din dinți, iar țigara secționată a căzut pe postavul mesei… Atenție!... La dracu!... Lui Grig i s-a părut că tipul ar fi vrut să se repeadă la el, însă arbitrul și-a făcut datoria și l-a escortat în afara cercului uman.

A urmat o chintă – ce noroc! – versus full de dame. Perechi de ași cu șesari. 3 cuie de valeți. Din nou full house. Câțiva neofiți au aplaudat, iar arbitrul a intervenit cerând liniște. Grig a simțit cum burta lui Artur îl presează în ceafă ca o amintire a zilei ce trecuse, a eșecului amoros și a motivului pentru care juca poker în acel moment. S-a gândit că pentru toate astea este îndreptățit să câștige și că are toate șansele să câștige. Singurul adversar de care se temea juca prudent și se arunca de fiecare dacă sumele puse în joc – sau poate gesturile celorlalți – îi dezvăluiau încrederea pe care aceștia o aveau în cărțile  din mână.

O jumătate de oră mai târziu Grig a câștigat într-un mod dramatic un alt duel cu un trio de dame. Au rămas doar trei persoane la masă și apoi, în scurt timp, doar două. În șuvoiului de lumină ce izvora din lampa suspendată deasupra capetelor lor s-a adunat treptat toată viața din subsolul cantinei. Odată cu trecerea timpului, partida și Ana au devenit tot mai înverșunate. Poate că nu ar fi trebuit să joace atât de ofensiv și poate nu ar fi trebui să-i repete Anei de fiecare dată Nu-ul neîndulcit cu nicio explicație și cu nicio părere de rău, dar nu îi păsa deloc. Câștiga! Sau – poate – așa cum avertizase Florin, pierdea.

În ultimul mesaj Ana a izbucnit și odată cu izbucnirea ei și el și-a pierdut concentrarea: „Grig! Ești un nemernic și un nesimțit!  A fost o prostie din partea mea să mă încred în cuvintele tale mincinoase de dragoste. Te rog să nu mă mai cauți niciodată. Niciodată! Nu mai exiști pentru mine!” . „Ești un ticălos obsedat și o jigodie!”.

Era prima femeia care se lepădase de el cu atâta violență. În toate cuceririle trecute nu depășise niciodată o anumită limită a declarațiilor de iubire prin gesturi și vorbe tocmai pentru a nu lăsa spațiu de manevră orgoliului feminin. Se arătase în toată goliciunea lui sufletească, cu o blândețe fermecătoare și cu o nonșalanță de vagabond emoțional, păstrându-se totuși pentru el, iar femeile fie îl acceptaseră așa cum era, fie interpretaseră onestitatea și reținerea drept semne că poate fi salvat. Cu prețul dragostei totale. În felul acesta relațiile sale fuseseră construite pe talgerele unei balanțe neechilibrate, iar despărțirile – lipsite de scenele pe care femeile le fac doar pentru că au parte de spectatori impresionabili. Își declara intențiile întotdeauna de la început, când încă mai existau opțiuni, oferindu-le iluzia liberului arbitru. Și nu dăduse greș până la Ana. Nu înțelegea prea bine de ce tocmai cu ea încercase atât de mult să joace rolul serios și nefericit al unui cavaler, rol ce nu făcuse altceva decât să stârnească în cele din urmă de ambele părți frustrări și furie.

Arbitrul a anunțat cu o voce răgușită o pauză de un sfert de oră și a adunat cărțile răspândite pe postav. Dintr-o dată volumul muzicii a crescut, iar mulțimea s-a răspândit în grupuri mici prin sală. S-au aprins țigări și s-au umplut pahare. Pe ringul de dans câteva cupluri de tineri au început să danseze. Fără să-și privească ultimul adversar rămas în joc, Grig s-a ridicat de la masă și a ieșit în curtea instituției în căutarea liniștii și a singurătății. Noaptea era rece, amară și tăcută. O ceață murdară ce se deplasa împinsă de vânt spre sus, acoperea ca o draperie luna. Era atât de târziu încât părea ca viața părăsise orașul ca un fum. S-a refugiat într-un colț năpădit de bălării și de acolo a privit cerul încercând să își amorțească sufletul și mintea. Simțea că nu mai poate face față presiunii jocului și despărțirii de Ana.  Nu a mai căutat soluții, ci doar și-a reamintit promisiunea dimineții trecute.

După un timp Artur s-a apropiat prin întuneric de el. L-a recunoscut înainte să iasă din umbra după mersul lui greoi și inegal. Băuse… Au trimis după mine? Vin imediat!... Da! O să câștigăm!...

În ciuda promisiunii făcute până la ultimul joc nu a mai câștigat nicio rundă. Privea cărțile fără să le înțeleagă, fără încredere și fără speranță, iar cărțile la rândul lor îl trădau. Gesturile cu care le ridica, le aranja în mână și apoi le punea înapoi pe masă erau formale și automate. Nu mai putea face niciun calcul și nu mai putea citi nimic în mimica celuilalt jucător. În jurul său nu auzea decât manifestări enervante ale mirării, dezamăgirii și ale amuzamentului. Îl deranja lumina, fumul și transpirația ce i se prelingea pe frunte și îi intra în ochi. Îl deranja lipsa aerului și o oboseală ce se transformase treptat într-o durere ucigătoare de cap. Licita sau renunța la joc  dintr-un impuls pe care nu și-l putea nici explica și nici stăpâni, spre mulțumirea vădită a adversarului său. Pierdea. Dacă miza nu ar fi fost însăși ispășirea sa, ar fi renunțat de mult.

Niciodată nu-l interesaseră cu adevărat sumele puse în joc, pentru că nu considera că mai are ceva al lui și nici că mai poate fi – sau mai poate oferi – ceva. Această libertate și detașare îl ajutaseră să-și păstreze cumpătul în momentele dificile și să guste din plin vertijul riscului. Acum, pe masă, alături de banii săi și de toți banii pe care Artur îi strânsese din economi și împrumuturi, se afla și tot ce mai rămăsese bun în el. Nu juca doar pentru Artur și pentru Ana, ci și pentru el, prin el însăși. Iar în fața sa creștea un gol.

Presiunea mâinilor lui Artur pe umerii săi în semn de încurajare l-a deranjat  pe Grig... Lasă-mă!... Agonia se prelungea, iar el stătea ca un miel în raza zâmbetului crud al a adversarului. Singur. Nu avea nevoie de ajutorul nimănui și cu atât mai mult de ajutorul lui Artur. A înjurat, a trântit cărțile și și-a scuturat umerii. Poate și pentru că știa că Artur n-ar fi fost de acord cu ultima sa mișcare, cea mai categorică și mai lipsită de judecată – în afara divorțului! – mișcare din viața sa.

…Totul sau nimic!… A urmat o explozie de tăcere în jur, iar Grig, legat de cuvintele spuse, și-a încordat maxilarele și și-a fixat adversarul… Totul sau nimic!… Celalalt jucător era un bărbat subțire, îmbrăcat cu eleganța plicticoasă și pedantă a unui funcționar, cu o față pergamentoasă și rece, împietrită într-o unică expresie de superioritate persiflantă. Îl cunoștea demult și îl găsea – ca întotdeauna – pe jumătate fascinat, pe jumătate imposibil. În privirea de un verde  opac cu care i s-a răspuns Grig a citit pentru o singură clipă efemeră descumpănirea.

Cărțile servite – pe care destinul era deja înscris – zăceau pe masă cu fața în jos, cinci de-o parte, cinci de cealaltă. Grig le-a pipăit ca și cum ar fi putut să le citească semnele si culorile în alfabet Braille. Arbitrul a repetat și el propunerea lui Grig, iar ecourile ei au învins tăcerea așternută și s-au perpetuat până în cele mai întunecate colțuri ale încăperii. De acolo s-au întors revigorate și au urcat până în cele mai întunecate colțuri ale minții lui Grig. Nu au găsit spaimă și freamăt, ci doar o imensă și insațiabilă curiozitate, o sfidare a dezastrului și o speranță sălbatică.

Demult – înainte de Ana, de Luiza și de toate celelalte sfinte și curve ce îl iubiseră sau fuseseră iubite de el – viața – așa cum îi fusese ea propovăduită – îl interesase. Îi acceptase regulile și îi trăise ordinea și platitudinea cu spaima paralizantă că nu există nimic în afara ei. După ce își terminase studiile, se căsătorise, făcuse un copil și se angajase; luase un credit pentru casă, economisise, își făcuse planuri de pensie și își plătise la timp toate facturile, impozitele și amenzile; mersese în concedii și la onomastici; se împrietenise cu vecinii și cu colegii de serviciu și nu își uitase niciodată, nicăieri cheile, telefonul și mai ales portofelul – obiectul sacru în care își purta identitatea sa mediocră: buletinul, cardurile și pozele de familie. Se putea considera îndreptățit să pretindă fericire, însă din perspectiva interioară, o astfel de viață normată i se păruse  la un moment dat incompatibilă cu ideea de dragoste și de libertate. Se revoltase – prin divorț – împotriva singurului lucru ce stătea în puterea lui și îi îngăduia revolta. Își amintea deseori sala tribunalului în care splinul unei zile ploioase de noiembrie se insinua printr-un șir de ferestre înalte și opace din pricina prafului. Și mai ales își amintea umbra fostei sale soții ce tremura nedumerită și neîncrezătoare pe pardoseală. Atunci învățase că nimic miraculos nu împiedică tăvălugul ratării și că nici măcar certitudinea și durerile ei nu te vindeca de speranță. Decizia judecătorului – neutră și neimportantă – o întâmpinase într-o stare de spirit similară cu cea trăită în fața celor cinci cărți decisive.

A ridicat pe rând colțul fiecărei cărți străduindu-se să rămână agățat de prezent. În mintea sa răsunau bătăi nebunești de tobă ce întrețineau ca în filme suspansul. Prima carte a fost un zecar. Undeva între dezamăgire și promisiune, suficient cât să îl păstreze în joc. În spatele său, Artur s-a aplecat insesizabil spre stânga încercând să vadă și el cartea. A vărsat din neatenție whisky pe jos, iar zarurile de gheață din paharul pe care îl ținea în mână s-au ciocnit scoțând un clinchet vesel. În Grig s-a înapoiat dorința tristă de a se anestezia cu o doză oarecare de lichid maroniu. A doua carte: O damă. A treia: un popă. Lipsea valetul. Și-a îndreptat spatele și s-a oprit o clipă; dincolo de toate viitoarele finaluri fericite ce coexistau unul lângă altul în acel moment, o mulțime mult mai mare de finaluri tragice îl pândeau.  Era necesară o doză de curaj pentru a le putea înfrunta. A patra carte l-a dezamăgit: un șeptar, însă a căutat să afișeze un zâmbet subțire ca o flamură. Adversarul său își ținea deja cărțile la înălțimea ochilor și părea mulțumit de ele; din când în când privirea sa lacomă cobora și îmbrățișa maldărul de cipsuri. A cincea carte: din nou popă. Grig s-a trezit la o răscruce: chintă sau perechi de figuri.

„Ca să poți să te bucuri de viața de libertate absolută pe care o duci, dragul meu prieten”, îl consola câteodată Florin ”trebuie să renunți la noțiunea de scop, pentru că astă este în fond definiția ei: lipsa scopului. Anularea timpului. Clipa dilatată și monstruoasă. Cadrul, nu mișcarea. Explozia. Dacă te încăpățânezi să visezi la dragoste – ce tautologie! –, viața este un refugiu și o așteptare. După trei-patru ani de experiențe extreme: curse, poker și femei, crezi că sufletul tău mai este intact? E posibil! Dar dacă ai reușit să îți salvezi sufletul, atunci cu siguranță, mintea sau trupul tău nu mai sunt intacte?”  

A schimbat două cărți. I s-a părut că în încăpere era mai întuneric, iar cei adunați în jurul său mai posaci. Asista la înmormântarea hidoasă a unui mort ce nu fusese încă hotărât. O ruletă rusească. Nu se mai simțea în stare să speculeze destinul și nici măcar să îl accepte. În acel moment și-a dorit ca telefonul să continue să îi transmită mesaje – fie și înjurături – de la Ana. De la Ana sau de la orice altă ființă se gândea la el. Și-a întors pe față toate cărțile fără să le mai privească, mai mult cu o demnitate de condamnat decât cu o sfidare de învingător. Ideea că este ultimul joc din viața lui l-a străbătut cu viteza și claritatea unui fulger.

…un zecar… o damă … un zecar…  un popă … și… încă un popă… Grig a tresărit. Două perechi în loc de chintă.

„Dacă s-ar face statui pentru idioți, cineva ar trebui să îți ridice o statuie, Grig! Suntem chit de acum !...”. Muntele de cipsuri s-a năruit în direcția lui Grig.

Florin – adversarul său – a cules din ruine un singur cip și a lăsat în schimb pe masă doar patru cărți: 2 ași, un valet și un nouar. În învălmășeala creată nimeni nu a băgat de seamă gestul cu care și-a introdus în buzunarul hainei a cincea carte. S-a ridicat și s-a îndreptat apoi cu un pas alert printre mesele rotunde de plastic spre ieșire. Înainte să urce scările în spirală s-a oprit și s-a uitat în urmă. Sufocat de îmbrățișarea lui Artur, Grig nu a mai apucat să-l vadă și să-i răspundă la gestul prietenesc de la revedere prin care părea să spună: „Ai grijă de tine, prietene!”…  Luni, pe birou, Grig avea să găsească și ultima carte a lui Florin: asul  de treflă…

Un val de aer proaspăt a despicat vălătucii de fum și l-a făcut să tremure ușor pe Grig. Deși ar fi trebuit să se bucure, a rămas pe scaun într-o stare de prostrație, cu ochii rătăciți, neînțelegând dacă a câștigat sau nu. Obrazul său s-a frecat de cămașa umedă a lui Artur, dar nu s-a mai împotrivit. Dacă ar fi plâns, lacrimile sale s-ar fi amestecat cu transpirația lui Artur și astfel nimeni nu l-ar fi bănuit de slăbiciune. I s-a făcut brusc dor, nu doar de Ana, ci de toți oamenii care îl iubeau cu adevărat și pe care îi ținea la distanță.  

În decorul vieții sale, singurătatea nu era o boală, ci o necesitate stringentă. Câtă vreme trăia rapid și riscant, relațiile umane dezinteresate aveau greutatea unei ancore pentru Grig. Prezența constantă a lui Florin – prietenul său din copilărie – fusese mai degrabă un accident fericit, o excepție ce aducea o fărâmă de umanitate și de raționalitate în mijlocul zbuciumului său. O compensație a destinului. Fascinantă și imposibilă totodată… Pe vreme când purta uniforma albastră a unui liceu de prestigiu din centrul Bucureștiului, între colegii săi se iscase o ceartă stupidă – stârnită de simpatiile pentru diverse formații de muzică pop la modă, iar el – înfierbântat  de cuvinte grele aruncate la adresa formației al cărei fan era – își pălmuise unul dintre colegi. Pe Florin... Acum acesta își luase revanșa.

IV

Grig s-a dezmeticit mult mai târziu. Era încă noapte, însă undeva prin apropiere dimineața stătea la pândă. Ziua în care Ana ar fi trebuit să fie a lui își aștepta epilogul meschin. Schimbase cipsurile în bani și îl conducea pe Artur acasă. Aerul se înmuiase și îi răcorea obrazul transpirat în timp ce îl trăgea după el pe străzile amorțite ale orașului pe tânărul beat. Singurele zgomote erau făcute de primele tramvaie ce treceau grăbite prin preajmă, de pașii lor ezitanți și de Artur ce nu mai contenea cu mulțumirile lui incoerente. După ce au intrat printr-un gang îngust și au străbătut o alee umbrită de o vița de vie s-au oprit. Blocul înalt și gri din fața lor era tăcut și aveau toți  ochii închiși. În jurul formelor lui  cubiste se materializa încet o aura alb-albastră, iar Grig ridicându-și privirea către etajul cinci a oftat. Nu îi aștepta nimeni.

A fost nevoit să sune de câteva ori la interfon până când Ana le-a deschis ușa blocului și în tot acest răstimp și-a închipuit cum va decurge întâlnirea dintre ei. În oglinda liftului a putut să își vadă chipul obosit cu ochii roșii și cu pielea obrajilor palidă și umedă atârnând pe pomeți. Și-a aranjat totuși cravata căutând inutil să își compună o mină demnă. Adevăratul Grig – îmbătrânit și pervertit – ieșea la iveală din spatele măștii și costumației descompuse.

Din pricina zbuciumului cuștii de metal – și poate și din pricina fricii de confruntarea cu soția sa – Artur s-a aplecat în față și s-a sprijinit de el icnind. Voma s-a împrăștiat pe podea, iar câțiva stropi verzi au aterizat pe pantalonii lui Grig… Te simți bine?...  Poți să stai în picioare?... Nu-i nevoie să-ți ceri scuze!... Ana nu o să zică nimic, stai liniștit!...

Într-adevăr, Ana nu a zis nimic. Cel puțin nu înainte de a-l dezbrăca pe Artur, de a-l duce în baie pentru a-l spăla și de a-l culca mai apoi în sufragerie. De cum a deschis ușa fără zgomot și i-a zărit în prag  – două siluete antropomorfe susținându-se reciproc – a înțeles situația și a făcut totul fără gesturi inutile, cu o grimasă de scârbă și de dezamăgire întipărită pe chip. Dacă mai era furioasă, își strunea furia foarte bine. Grig a ajutat-o și el în tăcere, vădit jenat de stranietatea situației și de apropierea ei. Era îmbrăcată cu un capot subțire de  mătase gri cu margini dantelate și, din când în când, la vreo mișcare mai bruscă Grig a putut surprinde linia fină a pulpelor interioare ce se termina sub un furou roșu. Tânjise îndelung după această priveliște și totuși acum, când Ana i-o oferea involuntar mișcându-se prin casă, nu a găsit în ea decât același neutru simț al datoriei și aceeași eficienta pe care Ana le avea în fiecare zi la serviciu.

„Oamenii au întotdeauna două fețe complet diferite”, susținea Florin. „Fața de acasă și fața de la serviciu. Ai să vezi tipi fără șira spinării ce în intimitate sunt niște tirani obsedați de control și ai să vezi șefi cu pumnul de fier, ce sug tocul soției sau merg la ședințe de masochism pentru a fi biciuiți la poponeț”.

Când Artur a reușit să adoarmă pe canapea cu mâna dreaptă atârnând pe parchet, zorii se năpustiseră deja în apartament prin ferestrele orientate spre sud. Ana a stins becurile din camere și de pe hol, a închis ușa și  a revenit în bucătărie unde Grig se așezase pe un scaun în așteptarea confruntării. Pe chipul ei, peste dezgust și amărăciune i se așternuse și o tușă de oboseală. S-a așezat și ea pe un scaun și și-a împreunat mâinile acuzator peste piept. O vreme s-au tatonat cu privirea și au lăsat tăcerea să crească între ei până când a devenit o povară. A fost singurul moment de slăbiciune în care Grig a simțit dorința impetuoasă de a o cuprsinde și de a o poseda chiar acolo pe colțul mesei, fără să țină seama că soțul ei dormea în camera alăturată și sforăitul său ritmic ajungea până la ei.  Și-a imaginat scena cu toate amănuntele ei  grotești și excitante tocmai pentru a nu fi tentat să se ridice de pe scaun: Ana întoarsă cu spatele și aplecată peste masa din bucătărie, capotul și furoul ridicate peste mijloc, chilotul coborât sub genunchi și întins între picioarele desfăcute, fundul cu carnea albă îndreptat către el, spatele cambrat, carnea rozalie a sexului ei gata să îl primească. S-a felicitat în minte pentru ideea de a trece, în seara precedentă, pe la salonul de masaj erotic.

…A trebuit să îl aduc pe Artur acasă!... Era o afirmație neutră, aproape o justificare. A căutat să nu facă nicio referire la ei doi în speranța că lucrurile vor rămâne doar la suprafața și ca la un moment dat va putea pleca nevătămat. Dar Ana părea hotărâtă să afle ce se întâmplase, ce legătura mai exista între ei și să lupte sau să îl pedepsească. Fără cuvinte. Dintr-o dată Grig a devenit conștient de prezența ei, ca și cum până atunci ea nu ar fi fost decât o idee, o dorință ce se jucase cu mintea și cu trupul său și de-abia acum prin voință și acțiune s-ar fi materializat.

Ana era o femeie blondă, înaltă și bine proporționată, cu o frumusețe conservatoare și cu o vitalitate oscilantă. Uneori cădea pradă melancoliei, avea umerii căzuți și un zâmbet cald de acceptare a destinului, alteori, mai ales în incinta instituției, deborda de energie și părea angajată de una singură într-o confruntare decisivă cu universul. Doar ochii ei exprimau cu sinceritate starea de spirit; în rest, poate și pentru a se apăra, trăsăturile feței sale erau ipocrite. Avea întotdeauna pe sub machiajul discret de zi sau pe sub cel provocator de seară, o a doua mască, iar măștile sale includeau tot spectrul sentimentelor umane: de la  compasiune la silă și de la dispreț la dragoste. Era tot timpul într-o stare de alertă, iar sexualitatea și-o trata ca pe o pedeapsă a destinului și un călcâi al lui Ahile. Și totuși amalgamul de neîncredere, șiretenie și inocență, de pasivitate și de hărnicie, de calm și de nerăbdare avea în el ceva atât fermecător încât Grig se bloca în preajma ei.

Ana l-a luat de mâna și l-a tras după ea cu o intenția vinovată și clară spre dormitor. Avea palmele umede și încărcate cu electricitate. Era caldă și tremura insesizabil ca o condamnată. Poate că, citind dorința furibundă din ochii lui Grig, ceva se declanșase și în interiorul ei. Pentru prima dată, Grig a încercat să-i amintească de faptul că Artur -  soțul! – exista în carne și oase ridicând mana cu palma în sus în direcția sufrageriei. Ana i-a răspuns tot printr-un gest; printr-un gest ce dădea de înțeles că nu îi pasă deloc și că între ea și Artur nu mai există nimic.

„Grig, știu de ce se divorțează oamenii!”, îl anunțase Florin într-o zi. „Cei ce ajung în fața ofițerului stării civile văd căsătoria ca pe ultimul – și cel mai de seamă – pas în relația lor. Ceea ce nu merge între doi oameni, cât timp sunt încă prieteni, poate fi reparat. Cu un pic de efort cei doi pot să își închipuie că lucrurile vor fi mai bune când se vor căsători – chiar dacă nu plănuiesc să o facă – și atunci sunt dispuși să se ierte și să facă compromisuri. După căsătorie în schimb, atunci când au ajuns la apogeu și lucrurile s-au stabilizat în mod formal, dacă ceva scârțâie, aceeași doi oameni vor considera că nu mai există nicio cale, că toate certurile nu sunt altceva decât semne ale fiascoului. Iată deci secretul: o relație trebuie să crească într-o perpetuă stare de nesiguranță. Precaritatea, Grig, este mama iubirii și  a familiei!”

Ana și Artur formau și ei o familie. O familie în care existau orgolii și spaime, o familie stabilită pe o traiectorie descendentă cu puține șanse de redresare, dar totuși – o familie.  Abia în intimitatea căminului acestei familii stricate, Grig a înțeles cât de asemănători erau amândoi – Ana și Artur. L-a încercat o milă profundă și nesuferită pentru ei și o lehamite față de el însuși. Ar fi putut fi călăul acelei familii. I-a venit să vomite. Dacă dimineața l-ar fi surprins în patul Anei, golit de lichide și de dorința și ar fi fost nevoit să se îmbrace în grabă ca să evite întâlnirea cu Artur, Grig ar fi știut să-și alunge lehamitea. Și-ar fi alimentat disprețul pentru umanitatea fără scopuri, redusa la simpla și josnica copulație, din care și el făcea parte. Acum avea șansa să schimbe – măcar în sine însuși – chipul ei.

Dormitorul conjugal era exact așa cum și-l imaginase: un pat enorm cu așternuturi moi și proaspete; noptierele doldora de obiecte inocente – fotografii, sticluțe și cărți; culori ce dovedeau o lipsă înduioșătoare de curaj și de imaginație; și un miros insinuant și dulceag – probabil parfumul Anei ce se descompusese în nuanțe din ce în ce mai inofensive și se răspândise prin fiecare colțișor. Și-a umplut plămânii până la refuz și si-a lipit coloana de ușa dulapului în încercarea de a se feri de atingerea Anei. Nu. S-a dovedit mult mai greu să articuleze, decât să o tasteze, silaba negației. Din nou erecția – acea erecție durabilă și enervantă ce însoțește uneori oboseala cronică – nu i-a dat pace.

Nu a abdicat de la încăpățânarea refuzului, deși s-a lăsat condus în dormitor și i s-a oferit triumful cărnii. A rămas în picioare în timp ce Ana s-a întins pe pat, sprijinită pe coate și cu picioarele încă atingând podeaua. Faldurile halatului erau date neglijent la o parte ca buzele vălurite ale unei  scoici, iar mătasea furoului eliberat luase forma sexului și sânilor. O poziție studiată și falsă pe care Ana o împrumutase – poate inconștient – din vreo revista ce lupta pe frontul emancipării feminine. Perdelele maro și grele erau trase până la capăt, împiedicând soarele indiscret al dimineții să o expună și să râdă de neîndemânarea ei. Grig s-a mulțumit să privească în tăcere, deși ochii săi obosiți străpungeau cu greu semiîntunericul dormitorului. Culoarea și formele dezgolite ale pulpelor, ale brațelor și al pântecului ei – știa prea bine! – erau pe jumătate doar o plăsmuire a propriei minții încă tributare unei obsesii.

Grig a fost primul care a întrerupt ciudatul spectacol... Și acum?... Am spus: Nu!... Cred ca nici nu este nevoie de explicații!… iar Ana s-a enervat pe vulnerabilitatea ei și pe cel care se încăpățâna să nu profite de ea, lăsând-o pradă ridicolului.

Scena avea o  în ea o urâțenie fără echivoc. Nimic din tandrețea fostei relații dintre ei nu rezista în fața realității dezgolite. Nici un sărut, nicio îmbrățișare, nicio promisiune. Nicio fericire omenească nu se putea construi astfel. Era o minciună pe care iubirea nu o putea legitima. Amândoi știau asta, însă nu erau amândoi dispuși să o accepte.  Ana s-a repezit la el, l-a înjurat și l-a pălmuit, iar Grig, pentru a-și îndulci tristețea și oboseala, a gândit că nici în noua zi ea nu avea să fie a lui… Ai dreptate: sunt un porc, un imbecil și un obsedat! Stai liniștită! Plec!... A fost rândul lui să închidă ușa ușor ca o cortină în urma sa și, în timp ce cobora scările – pentru a nu fi nevoit să se întâlnească din nou cu el însuși în lift! – s-a gândit cu duioșie la Luiza.

V

…Și la fiul său, căruia îi promisese ajutorul la lecțiile de fizică.

La ieșirea din bloc l-a întâmpinat aceeași dimineață perfectă de primăvară, de parcă i s-ar fi dat șansa unică să își schimbe dorința pusă cu o zi înainte și să repare tot răul făcut. Cerul era limpede, sincer și curat ca un zâmbet de copil. Deși era captiv între blocuri a constatat ca avea un grad de libertate infinit în sus. S-a simțit bine, iar viața s-a întors în el sub forma unei călduri și a unei certitudini. A respirat adânc și oboseala i s-a topit ca prin farmec.

Ceva se schimbase, sau – mai exact – ceva lipsea. Norii ce traversaseră cerul noaptea trecută, locuitorii ce dormeau lăsând orașul ca un leagăn în bătaia unui vânt liniștit și o oarecare Ană. Dacă nu ar fi știut că toate aceste mișcătoare prezențe populaseră cândva – nu demult! – cerul, orașul și sufletul și că ele erau de fapt motivul pentru care cerul, orașul și sufletul existau, ar fi căzut în admirația  paradisului pustiu. Dintr-o dată nu i-a mai păsat că are patruzeci de ani, o slujbă plictisitoare și că locuiește singur într-un cartier barbar. Și-a recuperat mașina din intersecția unde o abandonase și a condus cu geamurile deschise pentru ca aerul tăios și aromat să alunge mirosul acru de băutura pe care Artur îl lăsase pe bancheta din spate. Trecând grăbit prin alternanța luminii fragede a dimineții cu umbra nesigură a clădirilor înalte și a copacilor, Grig a intrat într-o stare de convalescență împăcată.

Ca întotdeauna când un trecut se năruia, revenea la un alt trecut și mai îndepărtat pentru a-și găsi puncte de sprijin. Era rândul ultimului său refugiu: copilul și fosta soție – Maria. Într-un timp pe care nu îl putea recupera decât din instantanee alb-negru, incomplete și neordonate, Grig fusese un soț și un tata. Nu ar fi putut spune cât de bun, pentru că în contrastul halucinant în care trăia, chiar și numai existența unei astfel de vieți trecute părea o izbândă ce trebuia celebrată. Fusese tânăr, fusese entuziasmat, dar pe măsură ce resursele de tinerețe și de entuziasm scăzuseră descoperise în banalitatea fericirii un dușman implacabil. Într-o seară, otrăvit de mușcătura unei depresii de toamnă cu cerul jos și cu ploi nesfârșite, în loc să se întoarcă acasă Grig își închisese telefonul, se suise în  mașina și pornise într-o cu totul altă direcție. Nici el nu își amintea - sau nu voia să își amintească – unde îl dusese drumul și la ce se gândise ore în șir urmându-i sinuozitățile. Condusese până când epuizarea îi amorțise membrele și îi așternuse o pâclă peste ochi, condusese indiferent până când intrase cu totul  în noua sa viața de fugar. Viața - ca un inutil și neobosit schimb de viteze. De fiecare când se întorcea la acel punct din viața sa, dădea fugii sale o nouă interpretare scuzabil umană. Dintr-o zonă întunecată, dar autentică a ființei lui erupsese sexualitatea și curiozitatea, divorțase, iar apoi urmase adicția de adrenalină și tot lanțul neîntrerupt de femei, încheiat cu Luiza și Ana.

La destinație – un alt cartier îmbătrânit de locuințe – și-a recunoscut nevoia de lucruri și amintiri persistente, de repere, pentru a nu se îneca în oceanul timpului. Blocul în care acum locuia fosta lui soție – și în care trăise și el cândva – era neschimbat: un conglomerat de prefabricate gri îmbinate grosolan și de ferestre și balcoane cu geamuri împăienjenite de praf. A intrat în scara utilizând legătura de chei pe care, în ciuda deciziei partajului, nu o înapoiase. După două etaje pe care le-a urcat în fugă, în fața unei uși  metalice în care rugina își înfipsese colții, s-a oprit gâfâind.

I s-a deschis după câteva minute de bătăi încete – și totuși insistente – ce smulgeau un ecou melodios fierului. A ghicit cu greu prin deschizătura îngăduită de un lanț subțire silueta fusiformă a Mariei. S-a împleticit în scuze… Bună dimineața!... Nu ți-a spus Andrei? Are nevoie de ajutor la fizică... Nu s-a trezit încă!... Aștept!... Îmi pare rău că te-am trezit!... A fost invitat înăuntru și în lumina îmblânzită a holului a constat că Maria era îmbrăcată într-o pijama albă din poplin, iar părul negru cu licăriri albastre – probabil proaspăt vopsit  – îi atârna pe umeri în dezordinea somnului. Se schimbase, dar trupul ei și toate lucrurile ce o înconjurau într-o ordine perfectă degajau o familiaritate odihnitoare. Prin toată casa mirosea a cocă dospită, un miros mângâietor și neschimbat, cu puteri la fel de mari precum cele ascunse în gustul unei madlene.

Tot la Florin auzise următoarea fraza pe care de abia acum o înțelegea:  „Viața nu este o linie dreaptă ascendentă, ci mai degrabă un arc de cerc pe care îl descriem în încercarea de a ne reîntoarce la câteva momente fulgurante de grație și de trezie; asta este speranța și credința: nu putem spera și crede în ceva netrăit, ci în ceva pierdut, chiar dacă este pierdut pentru totdeauna.”

Din pricina somnul întrerupt prea brusc, Maria era încă buimacă. Nu înțelegea rostul prezentei lui Grig și o preocupa gândul frivol – comun tuturor femeilor trecute de prima tinerețe – că dimineața purta o mască oribilă. A privit în pământ și părul ei s-a transformat într-un voal însuflețit de respirație.

....Ce mai face Andrei?... E meritul tău că are note așa bune la română… Învățătoarea ce spune?... M-ar fi îngrijorat mai mult dacă ar fi spus că este cuminte!...Deși îi despărțeau câțiva zeci de centimetri, Grig n-a reușit să îi vadă chipul și să-i întâlnească privirea pentru a afla dacă dincolo de banalitățile pe care le schimbau stând stingheriți în picioare, exista o autentică bucurie a revederii, oricât de firavă. Pentru o clipă a simțit aceeași pornire inexplicabilă de a abandona, de a fugi, de a conduce încă o dată spre necunoscut, până când totul ar fi rămas undeva în urmă și și-ar fi pierdut orice importanță. S-a întâmplat atunci când a înțeles că nu venise doar pentru fiul său. Daca Maria nu i-ar fi surprins gândul în pașii ezitanți și privirea aruncată peste umăr, poate că Grig ar fi revenit ușor la viața de dinainte. S-a trezit însă luat de braț și îndrumat spre canapeaua din sufragerie… În regulă! Aștept aici!... Aici însemna locul în care se concentra toata lumina orbitoare a primăverii la acel moment al zilei, un loc a cărui memorie păstra forma spatelui său lat și ușor curbat, un loc din care altă dată stăpânea ca un rege întreagă casa, de unde privea televizorul și holul pe care patrula nesigur un puști de patru ani. S-a predat prea obosit ca să mai protesteze.

De câteva ori în viața sa deciziile i se reduseseră la alegerea direcției într-o intersecție necunoscută, fără indicatoare. Stânga sau dreapta. Fusese convins, până într-o seară mohorâtă de septembrie, că nu numai alegerea este importantă, ci mai ales consecvența. Prima revoltă a fost cea  mai grea. În stânga: traficul greoi printr-un oraș plictisit și puhav, căldura unei locuințe în care mirosea a cocă dospită, gânguritul vesel al unui copil de patru ani și îmbrățișarea unei soții încercănate. În dreapta: un drum pe care se putea alerga în singurătate către un orizont înnorat, de neatins. Nu fusese un declic brusc, ci o acumulare treptată de nervozitate, de energie potențială. Nemulțumiri, scandaluri, tristețe. Și apoi dintr-o dată înserarea, trezirea pe un drum ce se îndepărta de oraș, viteza, gândurile menite să cadă în uitare, oboseala și în sfârșit somnul, somnul în care toate visele sale puteau continua.

… N-am să adorm! …Te aștept, Maria, dacă vrei să faci un duș!…  Era o făgăduială mincinoasă. A privit-o îndreptându-se spre baie pe holul ce părea că se lungește spre infinit și o dedublare a sa cu mișcări agile și tăcute a urmat-o. Lipsa detaliilor și pâcla în care se afunda nu l-au neliniștit. Făcea un gest firesc și curajos, un gest neîngrădit de convenții sau de trecut, un gest la care era îndreptățit. A așteptat până când dincolo de ușa s-a auzit susurul apei ce mângâia pielea femei și atunci trupul lui endoplasmatic, atras de o implacabilă forță a dorinței, a pătruns și el în încăperea umedă. Maria a tresărit și s-a întors încet cu fața spre perete, rușinată de carnea ei topită de timp ca o lumânare, de cutele de pe pântecul îmbătrânit și de sânii ce pierduseră lupta cu gravitația. Gestul avea în el o tandrețe atât de dureroasă încât Grig a simțit nevoia de a proteja acel trup de femeie într-o îmbrățișare nesfârșită.


Înainte ca visul să îi devină negru ca smoala, a mai apucat să își spună că începea ziua în care Maria avea să fie – din nou – a lui. 


- SFÂRȘIT -

Un comentariu:

George Lucy spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.