sâmbătă, 21 mai 2022

Războiul pe care l-am pierdut și Războiul pe care l-am câștigat (sau Despre ipocrizie)

 


I

Suntem cu toții prea pătrunși de extazul moral provocat de condamnarea războiului din Ucraina pentru a observa că de fapt am abdicat de mult de la realitate și de la adevăr. Însăși Biblia spune că cel ce se pregătește să arunce piatra ar trebui să își cerceteze mai întâi cu atenție trecutul și inima, dar subtilitatea acestui îndemn ne scapă de ceva timp și în aceste vremuri teribile ne aplecăm fără ezitare pentru a smulge pietre din caldarâm. Măcar dacă această grabă ar fi graba unuia care a decis să acționeze în cunoștință de cauză și cu durere în suflet; măcar dacă această graba ar depăși nivelul bătăilor cu pumnii în piept, injuriilor mascate în analize geo-politice și amenințărilor goale și ar fi transpusă în acțiune, în acțiune bărbătească, fățișă și asumată, nu în acțiune de șarpe. Dacă ne-am așeza în fața unei oglinzi ne-am vedea cu siguranță naivitatea, spaima și mai ales ipocrizia, dar tocmai aceste calități ne țin departe de oglinzi....

   Cu mult înainte de izbucnirea războiului, pe vremea când pandemia era încă un subiect de interes,  am bănuit că sursa tuturor relelor din vest este ipocrizia. De fapt – ca să fiu mai exact! – am bănuit că pricina pentru care atmosfera occidentală devine tot mai irespirabilă este faptul că primenirea ei de relele pe care ea însăși le produce (sau le atrage) este împiedicată de ipocrizie. M-am mulțumit atunci cu o explicație pe jumătate culturală pe jumătate metafizică: aceea ca îndepărtarea de religia creștină – care ne îndemna să căutăm adevărul și ne dădea în același timp puterea să îl acceptam – ne-a slăbit capacitatea de a îndura adevărul și ne-a făcut să dezvoltăm mecanisme de a gestiona traumele produse de adevăr. Ipocrizia este tocmai un astfel de mecanism (coping mechanism)...

II

Între timp concluzia la care am ajuns este mult mai contondentă. Ipocrizia a ajuns o a doua natură a vestului...

O serie de note recente scrise pe același subiect – pe care le consult acum – par mai degrabă produsul lucidității decât al exasperării și duc în aceeași direcție: „Singurul rău de care vesticii sunt cu adevărat îndrăgostiți – ba chiar as spune mândrii – și pe care îl cultivă cu sârguință este ipocrizia. Este semnul egoului inflamat și al orbirii mesianice. Nicio rațiune și nicio emoție nu ne va salva de pe drumul spre pierzanie; ne-am dezvoltat o falsă conștiință (după cum o numea Petru Creția), iar această falsă conștiință invocă toți demonii iadului și în exterior și în interior. Acoperim cu minciuni minciuna, ne îngăduim lucruri pentru care pe alții îi disprețuim și îi excludem, judecăm furtul de la înălțimea unui tron mânjit cu sânge, predăm lecții despre bine celor ce au scăpat de propriile noastre genocide.”

Continui: „Orice cultură care îngăduie printre valorile ei răul mai are o șansă de mântuire. Dacă există o consistență în alegerea valorilor și în promovarea lor, conștiințele se pot confrunta cu toate consecințele acestor valori și pot învăța (adică se pot adapta și își pot modifica valorile). Acolo unde însă există o relativizare a răului, acolo unde înaintea de valoare este pusă identitatea (însăși definiția rasismului, a comunismului, a șovinismului) cultura este putredă și este sortită să fie ștearsă de pe fața pământului de valul nemilos al istoriei”.

Ipocrizia a devenit treptat dintr-o manifestare a unei victime debusolate un atribuit al unui agresor. În spatele discursului mieros despre progres și globalism al unui vest fragil și tot mai laic (ce își taie rădăcinile în numele progresului și globalismului) a apărut, la primul semn de împotrivire excepționalismul vestic. Acest excepționalism vestic – o combinație de ingratitudine, de impostură, de aroganța – a adus cu el dubla-măsură (și ipocrizia pentru a păstra aparențele și principiile de bază intacte) și a ajuns să stârnească repulsie în Rusia, în Asia (în China mai ales), în Orientul Mijlociu și în Africa; și tot tocmai acest hybris ne îndeamnă să îi privim cu superioritate pe cei cărora le stârnim repulsie. (Îi privim în același mod în care împăratul gol își privea supușii ce își întorceau fața sau izbucneau în ras la vederea goliciunii imperiale). Am creat o iluzie, dar ea a funcționat doar în interior. În aceste condiții este aproape o minune nu războiul de astăzi, ci pacea care a durat până ieri. Poate fi dureros pentru adulatorii minciunii și ipocriziei să audă că: „pacea a fost menținută artificial de admirația pentru ce a am fost și de spaima de ce am fi putut fi, ce au însoțit până acum întotdeauna repulsia față de cea ce suntem”. Pacea o datorăm propriului nostru trecut pe care noi înșine îl ștergem și propriului nostru viitor în care alții văd ce noi înșine nu (mai) vedem. Și mai este ceva: Tatăl decrepit, bețiv, gângav și abuzator este totuși întruchiparea arhetipului părintelui civilizator (ce există în orice cultură) și orice paricid este un păcat greu de răscumpărat.

III

Acum, când suntem sub asediu (căci războiul din Ucraina este fără îndoială o agresiune deschisă împotriva Vestului) se pot vedea câte energii negative s-au acumulat în adâncul păcii dictate cu dolarul și arma de vest. Vestul se află în fața unui examen. Se pun întrebări cât se poate de concrete cu bombe și în schimb răspunsul nostru este cât se poate de dezamăgitor: mai multă ipocrizie, mai mult dezmăț financiar, mai mult alint ecologic și woke-erist, mai mult adevăr alternativ. Blufăm și supralicitam în continuare, deși adversarul a cerut „cu sec” sa ne vadă cărțile.   

În anotimpul (relativei) păci, manifestările ipocriziei sunt comice (pentru noi înșine) sau hidoase (pentru ceilalți), dar în general sunt benigne, (chiar dacă ele maschează după cum spuneam, forme de agresiune). Caracterul criminal pe care îl poate lua ipocrizia (prin consecințele ei) în anotimpul războiului ar trebui să stârnească totuși îngrijorarea și să ne trezească. Ipocrizia are însă un efect de bumerang și poate bloca sau lovi fără milă în demersul onest de a dezvălui ipocrizia. Împăratul are mai multe straturi de haine minunate, dar cu totul invizibile.         

Ne-am hotărât să câștigăm războiul cu ipocrizie și până acum am făcut o treabă foarte bună. Cel puțin la început (câtă vreme armele și morții sunt doar ecouri în imagini sau cuvinte) războiul are o componentă exclusiv imaginară. Va veni – deși nu ne dorim! – o vreme când componenta imaginară se va suprapune componentei reale și în urma confruntării imaginarului cu realitatea vor răsuna niște țipete de surprindere și durere. Între timp am devenit adevărați Maeștri de strategie și tactică în războiul imaginar având la dispoziție arsenalul ipocriziei. (Ar trebui totuși cineva să explice Vestului că ipocrizia nu este o categorie a războiului hibrid).

IV

Înainte de a încerca să trag o concluzie merită să precizez că tonul și credințele mele au devenit de curând mult mai rigide. Privind atât de mult în abis, am descoperit la un moment dat că eu însumi sunt prins în abis fără nicio șansă de a evada sau de a supraviețui în afara lui. În timp ce scriam articolul m-a cuprins o lehamite fără margini și mi-am înăbușit dorința inițială de a detalia direcțiile principale în care am folosit fără limita sau rușine ipocrizia. Fac concesia enumerării acestor direcții doar pentru a arată ca articolul pornește nu dintr-un capriciu, ci dintr-o documentare (și poate pentru a trezi curiozitatea unor eventuali cititori). Suntem ipocriți pentru că: 1) condamnăm nazismul și chiar naționalismul în propria noastră țară și închidem ochii la „nazismul” pe steroizi din Ucraina; 2)  apelăm la istorie așa cum ne convine: ne doare Basarabia și Bucovina, dar negăm dreptul celor din Donbas (motivați de trecut și de prezent) să își decidă viitorul; 3) îi acuzăm pe ruși de furt când aceștia „naționalizează” avioanele unor companii aviatice vestice, uitând că „a confisca” sau „a sechestra” sunt tot sinonime cu „a fura”. 4) impunem sancțiuni economice, dar apoi căutăm modalități de a le ocoli, 5) acuzăm cu argumente morale și legale invazia rușilor, dar când ni se aduce aminte că și noi am folosit aceleași argumente morala și legale în trecut ridicăm din umeri; 6) nu avem nevoie de dovezi în cazul Bucha (Srebrenica Ucrainei), dar, în cazul morților din Dombas zecile de dovezi sunt inutile; 7) trimitem bani (mulți), arme și slavă Ucrainei, dar pretindem că nu intervenim ci „ajutam”; 8) râdem de modul în care rușii își duc „operațiunea specială” și plângem de mila civililor morți, răniți, alungați, sărăciți, înfometați, dar bine că războiul din Afganistan s-a terminat (atât de abrupt) anul trecut, pentru că altfel nu am fi putut opri comparațiile (iar ele nu ar fi fost deloc măgulitoare pentru noi); 9) pretindem că rațiunile geopolitice funcționează într-o singura direcție; și 10) ștergem cu buretele sau minimizam până trecem în subsidiar problema – cât se poate de reală – a corupției endemice din Ucraina.

Oricine poate fi de acord că toate punctele de mai sus nu sunt suficiente pentru a construi un caz, câtă vreme ele pot fi aduse și dezbătute în agora. Dar tocmai asta este problema. Am trecut de la “Tăcerea nu mai este posibilă” (a lui Camus) la “Tăcerea este necesară“ – o formă hidoasă de cenzură totalitară ce pleacă dinspre Social și urcă în instituții, o cenzură cu care nu poți să lupți pentru că orice ecou este suprimat. “Oamenilor nu li se sigilează gura, ci li se taie urechile ; oamenii nu sunt încarcerați, ci sunt făcuți de rușine ; oamenii nu au conștiință, ci aplicații“. Putem oare compara acest fenomen cu cenzura din Rusia?  În măsura în care ipocrizia ne permite – Da !...

V

Din păcate, pe cât de mult am câștigat războiul în imaginar (prin minciună și ipocrizie), pe atât de mult îl pierdem pe cel real, hibrid din teren (militar, economic și politic). Cineva spunea că și în situația puțin probabilă în care Rusia va pierde – în ciuda a ceea ce se întâmplă în realitate – ea va pierde din pricina propriilor greșeli, nu pentru că ceva din ceea ce facem noi – vestul – ar conta cu adevărat.

Nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să urmărim spectacolul sfârșitului. Cu ipocrizia ne-am semnat sentința la moarte, dar chiar știind și acceptând acest fapt tot rămân regrete și întrebări. „Oare ce din cultura noastră vestică (veche sau modernă) a hrănit acest sâmbure al răului: ipocrizia? Sau poate ipocrizia este proprie sistemelor care ajung să ofere identități și nu valori, în momentul lor de înflorire maxima, când nimic nu mai este de aparat și drepturile vin fără responsabilități?” Războiul va forța un răspuns pentru că – după cum spuneam – realitățile înving interpretările mai devreme sau mai târziu; va fi însă tardiv, tragic și traumatizant. Vom ajunge, după cum se pare, să eradicăm ipocrizia cu disperarea și cine știe dacă atunci nu ne va părăsi și demnitatea.

vineri, 20 mai 2022

Sonet (CCCXLV)


De n-ar fi fost cuvântul în viața mea amară
Aș fi rămas nevolnic, cu teama de scântei,
N-aș fi putut cu fapta să-mi făuresc o scară
Ca să ajung la tine, în slavă, printre zei.
Aș fi purtat blestemul chemării fără nume
Și-al drumului de mijloc, între pământ și cer
În colțul meu de noapte și n-aș fi mers în lume
Ca să o strâng ‘năuntru și-n schimbu-i să te cer.
Și chiar dacă iubirea ar fi crescut în mine,
Cum cresc lichenii milei în sufletul jilav,
De n-aș fi pus în strofe iubirea mea, cu tine
As fi trăit, dar fără nimic măreț sau grav…
În simplitatea cărnii, mi-aș fi oprit avântul
De a învinge moartea, de n-ar fi fost cuvântul !...
19.05.2022

Sonet (CCCXLIV)


Cuvântul spus „Iubire” n-o să sfâșie cerul,
Păcatul n-o să-l smulgă din gând și carnea rea,
N-o să plătească lumii tot sângele și fierul
Și n-o s-oprească Timpul, dar cel ce-l simte – Da!
Dăm prea ușor crezare și importanță gurii –
Izvorul de otravă, bârfiri și vicleșug –
Și-uităm că prin cuvinte deschidem drum făpturii
Căzute, nu spre tronul vieții, ci spre rug...
De când, în preajma morții, descopăr adevărul
Scăderii prin rostire, devin tot mai tăcut
Și nu-ți încerc iubirea cu vorba sau cu mărul,
Ci îți ridic cu fapta prea-credincioasă scut.
Căci sufletul, nu mintea ne face vii și-ntregi
Și vreau să simți iubirea, nu să o înțelegi!...
16.05.2022