vineri, 2 septembrie 2022

Sonet (CCCXLVIII) Romanță


Te-ai dus acolo unde și frunzele în toamnă
Se duc de vânt curtate, te-ai dus să te cununi,
Să te întinzi pe-altare, în altă viață, doamnă,
Dar te-ai întors la mine în ostrov cu furtuni...
Putea să fie totul – n-o spun întâia oară! –
Între noi doi si chiar de rămânem buni amici,
Prin negrele troiene, o nouă primăvară
E hrană pentru vise... dar nu acum și aici!...
Tristețea verii mușcă din verde că ești dusă
Și drumurile noastre se strâng sub orizont,
Dar niciun gest nevolnic și nicio vorbă spusă
N-o să-mi trădeze taina că sufletul mi-e bont!...
Speranțe n-am! Trecutul de lașități nu-nvie
Și merg doar înainte, spre tot ce n-o sa fie!

02.09.2022

Sonet (CCCXLVII)


În lumea stăpânită de seci automate,
Ce-nlocuiesc limbajul cu codul lor binar
Și-ngroapă sub betoane, metal și sticlă toate
Minunile umane, sunt ultimul barbar...
Acolo unde viața e dusă sub asaltul
Armatei de siliciu, în marele oraș,
N-am să mă schimb, chiar dacă nu s-a găsit remediu
La insomnie, într-un nebun sinucigaș;
Acolo unde carnea se-nchină la pătrate
Și toți gândesc în colțuri, iau forma unui cerc;
Și-acolo unde moare în calcule exacte
Și cinice speranța, eu încă mai încerc...
De ordinea nedreaptă-a mașinii nu mă tem,
Căci pot întoarce totul în haos cu-n poem!

29.08-02.09.2022

sâmbătă, 9 iulie 2022

Sonet (CCCXLVI)

 

Tu spui: o viață-ntreagă, eu spun: până la moarte...

Căci moartea nu-i sfârșitul pe care l-am ales

Sperând ca până-n pragu-i nimic nu ne desparte,

Ci, pentru jurământul iubirii, e un preț...

Iar din avântul plin de fertilă puritate

Al zorilor și până-n tristețea din apus

Încape nu o viață, ci o eternitate,

Căci nu în jur cu ochii te caut, ci in sus.

Și totuși prin această promisiune sumbră

Tu m-ai salvat de ceea ce-n schimbul tău am dat...

Trecem prin lumea asta golită, ca o umbră

Și prin ofranda morții-n iubire-am înviat.

  De spun: până la moarte aș vrea să se-nțeleagă

  Că pun drept garanție, viața mea - întreagă!

 

09.07.2022

 

 

 

vineri, 10 iunie 2022

Invinctus (de William Ernest Henley) - traducere

Invinctus (de William Ernest Henley) traducere de Cristian Vasiliu Prin noaptea neagră ca un hău Adânc, ce-n brațe m-a cuprins, Îi mulțumesc lui Dumnezeu Pentru-al meu suflet neînvins. N-am plâns și n-am strigat deloc În gheara sorții, iar când trec Prin viața-mi fără de noroc, Însângeratul cap nu-l plec. M-așteaptă sub acest ținut De lacrime și de blestem Teroarea umbrei din trecut, Dar eu de ani nu mă mai tem. Chiar dacă porți nu mai rămân Deschise și e totu-n van, Sunt pe destinul meu stăpân Și peste suflet - căpitan. Versiunea în engleză: Out of the night that covers me, Black as the pit from pole to pole, I thank whatever gods may be For my unconquerable soul. In the fell clutch of circumstance I have not winced nor cried aloud. Under the bludgeonings of chance My head is bloody, but unbowed. Beyond this place of wrath and tears Looms but the Horror of the shade, And yet the menace of the years Finds and shall find me unafraid. It matters not how strait the gate, How charged with punishments the scroll, I am the master of my fate, I am the captain of my soul. Alte traduceri: Traducere: Paul Abucean În noaptea grea, întunecată, în hăul fără de cuprins, mulţam îţi dau, slăvite Tată, pentru-al meu suflet neînvins. N-am plîns cînd îmi intrase gheara nenorocirilor în piept. Cînd capul mi-l sloboade fiara rămîn însîngerat, dar drept. De pe acest tărîm de jale ne-om scoborî în cel de lut. Dar şi în clipele finale voi fi viteaz ca la-nceput. Oricît de strîmtă este poarta, şi chinul cît de lung şi crunt, eu însumi mi-oi decide soarta; stăpînul meu eu însumi sunt. Traducere: Necunoscut Din noaptea ce mă copleșește - un întuneric necuprins - spre Zei ofranda mea pornește că sufletul mi-e neînvins. Că, oricât fost-am de lovit, n-am tremurat și n-am strigat. Norocul de m-a părăsit, eu capul nu mi-am aplecat. De lacrimi și de sânge plin, de-a morții frică-nconjurat, teroarea anilor ce vin o-ntâmpin azi, neînfricat. Chiar de-i îngustă acea poartă și-am adunat păcate eu, stăpân mă simt pe a mea soartă, stăpân sunt pe sufletul meu. Traducere: Leonard Neculae Trecând de noaptea grea din jurul meu, Neagră ca iadul, fără de sfârșit, Îi mulțumesc oricărui Dumnezeu Pentru sufletul meu necucerit. În gheara sorții strâns fără cruțare Nu am dat înapoi și n-am strigat Lovit de întâmplările amare Capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat. Dincolo de blesteme și de lacrimi, Pe-acest tărâm de umbră subjugat, În anii plini de-amenințări și patimi Sunt și voi fi la fel, neînfricat. Nu mai contează cât de aspru-i drumul, Ce liste cu pedepse vin mereu, Eu, azi, al sorții mele sunt stăpânul- Sunt căpitanul sufletului meu.

sâmbătă, 21 mai 2022

Războiul pe care l-am pierdut și Războiul pe care l-am câștigat (sau Despre ipocrizie)

 


I

Suntem cu toții prea pătrunși de extazul moral provocat de condamnarea războiului din Ucraina pentru a observa că de fapt am abdicat de mult de la realitate și de la adevăr. Însăși Biblia spune că cel ce se pregătește să arunce piatra ar trebui să își cerceteze mai întâi cu atenție trecutul și inima, dar subtilitatea acestui îndemn ne scapă de ceva timp și în aceste vremuri teribile ne aplecăm fără ezitare pentru a smulge pietre din caldarâm. Măcar dacă această grabă ar fi graba unuia care a decis să acționeze în cunoștință de cauză și cu durere în suflet; măcar dacă această graba ar depăși nivelul bătăilor cu pumnii în piept, injuriilor mascate în analize geo-politice și amenințărilor goale și ar fi transpusă în acțiune, în acțiune bărbătească, fățișă și asumată, nu în acțiune de șarpe. Dacă ne-am așeza în fața unei oglinzi ne-am vedea cu siguranță naivitatea, spaima și mai ales ipocrizia, dar tocmai aceste calități ne țin departe de oglinzi....

   Cu mult înainte de izbucnirea războiului, pe vremea când pandemia era încă un subiect de interes,  am bănuit că sursa tuturor relelor din vest este ipocrizia. De fapt – ca să fiu mai exact! – am bănuit că pricina pentru care atmosfera occidentală devine tot mai irespirabilă este faptul că primenirea ei de relele pe care ea însăși le produce (sau le atrage) este împiedicată de ipocrizie. M-am mulțumit atunci cu o explicație pe jumătate culturală pe jumătate metafizică: aceea ca îndepărtarea de religia creștină – care ne îndemna să căutăm adevărul și ne dădea în același timp puterea să îl acceptam – ne-a slăbit capacitatea de a îndura adevărul și ne-a făcut să dezvoltăm mecanisme de a gestiona traumele produse de adevăr. Ipocrizia este tocmai un astfel de mecanism (coping mechanism)...

II

Între timp concluzia la care am ajuns este mult mai contondentă. Ipocrizia a ajuns o a doua natură a vestului...

O serie de note recente scrise pe același subiect – pe care le consult acum – par mai degrabă produsul lucidității decât al exasperării și duc în aceeași direcție: „Singurul rău de care vesticii sunt cu adevărat îndrăgostiți – ba chiar as spune mândrii – și pe care îl cultivă cu sârguință este ipocrizia. Este semnul egoului inflamat și al orbirii mesianice. Nicio rațiune și nicio emoție nu ne va salva de pe drumul spre pierzanie; ne-am dezvoltat o falsă conștiință (după cum o numea Petru Creția), iar această falsă conștiință invocă toți demonii iadului și în exterior și în interior. Acoperim cu minciuni minciuna, ne îngăduim lucruri pentru care pe alții îi disprețuim și îi excludem, judecăm furtul de la înălțimea unui tron mânjit cu sânge, predăm lecții despre bine celor ce au scăpat de propriile noastre genocide.”

Continui: „Orice cultură care îngăduie printre valorile ei răul mai are o șansă de mântuire. Dacă există o consistență în alegerea valorilor și în promovarea lor, conștiințele se pot confrunta cu toate consecințele acestor valori și pot învăța (adică se pot adapta și își pot modifica valorile). Acolo unde însă există o relativizare a răului, acolo unde înaintea de valoare este pusă identitatea (însăși definiția rasismului, a comunismului, a șovinismului) cultura este putredă și este sortită să fie ștearsă de pe fața pământului de valul nemilos al istoriei”.

Ipocrizia a devenit treptat dintr-o manifestare a unei victime debusolate un atribuit al unui agresor. În spatele discursului mieros despre progres și globalism al unui vest fragil și tot mai laic (ce își taie rădăcinile în numele progresului și globalismului) a apărut, la primul semn de împotrivire excepționalismul vestic. Acest excepționalism vestic – o combinație de ingratitudine, de impostură, de aroganța – a adus cu el dubla-măsură (și ipocrizia pentru a păstra aparențele și principiile de bază intacte) și a ajuns să stârnească repulsie în Rusia, în Asia (în China mai ales), în Orientul Mijlociu și în Africa; și tot tocmai acest hybris ne îndeamnă să îi privim cu superioritate pe cei cărora le stârnim repulsie. (Îi privim în același mod în care împăratul gol își privea supușii ce își întorceau fața sau izbucneau în ras la vederea goliciunii imperiale). Am creat o iluzie, dar ea a funcționat doar în interior. În aceste condiții este aproape o minune nu războiul de astăzi, ci pacea care a durat până ieri. Poate fi dureros pentru adulatorii minciunii și ipocriziei să audă că: „pacea a fost menținută artificial de admirația pentru ce a am fost și de spaima de ce am fi putut fi, ce au însoțit până acum întotdeauna repulsia față de cea ce suntem”. Pacea o datorăm propriului nostru trecut pe care noi înșine îl ștergem și propriului nostru viitor în care alții văd ce noi înșine nu (mai) vedem. Și mai este ceva: Tatăl decrepit, bețiv, gângav și abuzator este totuși întruchiparea arhetipului părintelui civilizator (ce există în orice cultură) și orice paricid este un păcat greu de răscumpărat.

III

Acum, când suntem sub asediu (căci războiul din Ucraina este fără îndoială o agresiune deschisă împotriva Vestului) se pot vedea câte energii negative s-au acumulat în adâncul păcii dictate cu dolarul și arma de vest. Vestul se află în fața unui examen. Se pun întrebări cât se poate de concrete cu bombe și în schimb răspunsul nostru este cât se poate de dezamăgitor: mai multă ipocrizie, mai mult dezmăț financiar, mai mult alint ecologic și woke-erist, mai mult adevăr alternativ. Blufăm și supralicitam în continuare, deși adversarul a cerut „cu sec” sa ne vadă cărțile.   

În anotimpul (relativei) păci, manifestările ipocriziei sunt comice (pentru noi înșine) sau hidoase (pentru ceilalți), dar în general sunt benigne, (chiar dacă ele maschează după cum spuneam, forme de agresiune). Caracterul criminal pe care îl poate lua ipocrizia (prin consecințele ei) în anotimpul războiului ar trebui să stârnească totuși îngrijorarea și să ne trezească. Ipocrizia are însă un efect de bumerang și poate bloca sau lovi fără milă în demersul onest de a dezvălui ipocrizia. Împăratul are mai multe straturi de haine minunate, dar cu totul invizibile.         

Ne-am hotărât să câștigăm războiul cu ipocrizie și până acum am făcut o treabă foarte bună. Cel puțin la început (câtă vreme armele și morții sunt doar ecouri în imagini sau cuvinte) războiul are o componentă exclusiv imaginară. Va veni – deși nu ne dorim! – o vreme când componenta imaginară se va suprapune componentei reale și în urma confruntării imaginarului cu realitatea vor răsuna niște țipete de surprindere și durere. Între timp am devenit adevărați Maeștri de strategie și tactică în războiul imaginar având la dispoziție arsenalul ipocriziei. (Ar trebui totuși cineva să explice Vestului că ipocrizia nu este o categorie a războiului hibrid).

IV

Înainte de a încerca să trag o concluzie merită să precizez că tonul și credințele mele au devenit de curând mult mai rigide. Privind atât de mult în abis, am descoperit la un moment dat că eu însumi sunt prins în abis fără nicio șansă de a evada sau de a supraviețui în afara lui. În timp ce scriam articolul m-a cuprins o lehamite fără margini și mi-am înăbușit dorința inițială de a detalia direcțiile principale în care am folosit fără limita sau rușine ipocrizia. Fac concesia enumerării acestor direcții doar pentru a arată ca articolul pornește nu dintr-un capriciu, ci dintr-o documentare (și poate pentru a trezi curiozitatea unor eventuali cititori). Suntem ipocriți pentru că: 1) condamnăm nazismul și chiar naționalismul în propria noastră țară și închidem ochii la „nazismul” pe steroizi din Ucraina; 2)  apelăm la istorie așa cum ne convine: ne doare Basarabia și Bucovina, dar negăm dreptul celor din Donbas (motivați de trecut și de prezent) să își decidă viitorul; 3) îi acuzăm pe ruși de furt când aceștia „naționalizează” avioanele unor companii aviatice vestice, uitând că „a confisca” sau „a sechestra” sunt tot sinonime cu „a fura”. 4) impunem sancțiuni economice, dar apoi căutăm modalități de a le ocoli, 5) acuzăm cu argumente morale și legale invazia rușilor, dar când ni se aduce aminte că și noi am folosit aceleași argumente morala și legale în trecut ridicăm din umeri; 6) nu avem nevoie de dovezi în cazul Bucha (Srebrenica Ucrainei), dar, în cazul morților din Dombas zecile de dovezi sunt inutile; 7) trimitem bani (mulți), arme și slavă Ucrainei, dar pretindem că nu intervenim ci „ajutam”; 8) râdem de modul în care rușii își duc „operațiunea specială” și plângem de mila civililor morți, răniți, alungați, sărăciți, înfometați, dar bine că războiul din Afganistan s-a terminat (atât de abrupt) anul trecut, pentru că altfel nu am fi putut opri comparațiile (iar ele nu ar fi fost deloc măgulitoare pentru noi); 9) pretindem că rațiunile geopolitice funcționează într-o singura direcție; și 10) ștergem cu buretele sau minimizam până trecem în subsidiar problema – cât se poate de reală – a corupției endemice din Ucraina.

Oricine poate fi de acord că toate punctele de mai sus nu sunt suficiente pentru a construi un caz, câtă vreme ele pot fi aduse și dezbătute în agora. Dar tocmai asta este problema. Am trecut de la “Tăcerea nu mai este posibilă” (a lui Camus) la “Tăcerea este necesară“ – o formă hidoasă de cenzură totalitară ce pleacă dinspre Social și urcă în instituții, o cenzură cu care nu poți să lupți pentru că orice ecou este suprimat. “Oamenilor nu li se sigilează gura, ci li se taie urechile ; oamenii nu sunt încarcerați, ci sunt făcuți de rușine ; oamenii nu au conștiință, ci aplicații“. Putem oare compara acest fenomen cu cenzura din Rusia?  În măsura în care ipocrizia ne permite – Da !...

V

Din păcate, pe cât de mult am câștigat războiul în imaginar (prin minciună și ipocrizie), pe atât de mult îl pierdem pe cel real, hibrid din teren (militar, economic și politic). Cineva spunea că și în situația puțin probabilă în care Rusia va pierde – în ciuda a ceea ce se întâmplă în realitate – ea va pierde din pricina propriilor greșeli, nu pentru că ceva din ceea ce facem noi – vestul – ar conta cu adevărat.

Nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să urmărim spectacolul sfârșitului. Cu ipocrizia ne-am semnat sentința la moarte, dar chiar știind și acceptând acest fapt tot rămân regrete și întrebări. „Oare ce din cultura noastră vestică (veche sau modernă) a hrănit acest sâmbure al răului: ipocrizia? Sau poate ipocrizia este proprie sistemelor care ajung să ofere identități și nu valori, în momentul lor de înflorire maxima, când nimic nu mai este de aparat și drepturile vin fără responsabilități?” Războiul va forța un răspuns pentru că – după cum spuneam – realitățile înving interpretările mai devreme sau mai târziu; va fi însă tardiv, tragic și traumatizant. Vom ajunge, după cum se pare, să eradicăm ipocrizia cu disperarea și cine știe dacă atunci nu ne va părăsi și demnitatea.

vineri, 20 mai 2022

Sonet (CCCXLV)


De n-ar fi fost cuvântul în viața mea amară
Aș fi rămas nevolnic, cu teama de scântei,
N-aș fi putut cu fapta să-mi făuresc o scară
Ca să ajung la tine, în slavă, printre zei.
Aș fi purtat blestemul chemării fără nume
Și-al drumului de mijloc, între pământ și cer
În colțul meu de noapte și n-aș fi mers în lume
Ca să o strâng ‘năuntru și-n schimbu-i să te cer.
Și chiar dacă iubirea ar fi crescut în mine,
Cum cresc lichenii milei în sufletul jilav,
De n-aș fi pus în strofe iubirea mea, cu tine
As fi trăit, dar fără nimic măreț sau grav…
În simplitatea cărnii, mi-aș fi oprit avântul
De a învinge moartea, de n-ar fi fost cuvântul !...
19.05.2022

Sonet (CCCXLIV)


Cuvântul spus „Iubire” n-o să sfâșie cerul,
Păcatul n-o să-l smulgă din gând și carnea rea,
N-o să plătească lumii tot sângele și fierul
Și n-o s-oprească Timpul, dar cel ce-l simte – Da!
Dăm prea ușor crezare și importanță gurii –
Izvorul de otravă, bârfiri și vicleșug –
Și-uităm că prin cuvinte deschidem drum făpturii
Căzute, nu spre tronul vieții, ci spre rug...
De când, în preajma morții, descopăr adevărul
Scăderii prin rostire, devin tot mai tăcut
Și nu-ți încerc iubirea cu vorba sau cu mărul,
Ci îți ridic cu fapta prea-credincioasă scut.
Căci sufletul, nu mintea ne face vii și-ntregi
Și vreau să simți iubirea, nu să o înțelegi!...
16.05.2022

miercuri, 6 aprilie 2022

Nebunia lui Putin

Dacă vreo formă de schizofrenie, paranoia sau demență senilă a făcut ravagii în mintea țarului de la Kremlin, atunci nu mai rămâne decât să ne punem problema acțiunii. Fără să fim grăbiți și nesăbuiți. Sunt destule voci – distrase de la problema pandemiei – care susțin că ar trebui consultați o serie de psihologi, psihanaliști sau psihoterapeuți pentru a înțelege cazul și pentru a găsi modalități de a potoli criza fără violență inutilă. Și pentru a nu se ajunge la violență absurdă. (Nu! Nu orice violență este absurdă). Nu știu cu siguranță care ar fi concluziile și propunerile specialiștilor, dar bănuiesc că ar afirma și ei că cea mai bună cale nu este nici înarmarea fără limită a Ucrainei, nici huiduiala de pe margine, nici închiderea swift-ului și a spațiului aerian, nici sancțiunea economică, nici declarația belicoasă, etc...; toate aceste forme de bulling nu fac altceva decât să îl înfurie (și mai tare) pe Putin – dacă teza este corectă! – și să-i accentueze episoadele de pierdere a contactului cu realitatea.

Nu este nevoie de o doză prea mare de realism pentru a înțelege însă că, dintre toate scenariile posibile, nebunia lui Putin este cel mai extravagant. Singurele avantaje ale acestui scenariu sunt simplitatea și completitudinea. Cu ajutorul sintagmei "nebunia lui Putin" se reduce efortul gândirii, se explică tot (inclusiv trecutul), iar vesticul este îndemnat să lase emoția să îi controleze gândirea și acțiunea. Poate că se și dorește acest lucru și suntem conduși prin manipulare în această direcție, însă în același timp și natura umană are înclinația de a cataloga necunoscutul drept haos și de a-l trata cu ostilitate.

Nu ne putem mulțumi doar cu atât. Nu ne putem repezi să acționăm fără a evalua rațional și alte explicații (care să excludă patologicul) și alte căi de rezolvare. Sunt șanse foarte mari ca Putin să fie un lider hotărât, cinic și calculat, cu note de psihopatie, ce disprețuiește profund valorile noi ale vestului și are ceva de aparat (fie și prin agresiune). Faptul că este Rău nu este o scuză pentru ca noi să fim inocenți, docili și orbi. Inocența este calea cea mai directă pentru a ajunge fie Rău (prin contaminare), fie Victimă. Și – este nevoie să o repetăm! – simpla etichetare a Răului nu te face mai bun (cum înclină să creadă acum o mare parte a vestului).

Când ești supus unei agresiuni directe, agresiunea însăși te absolvă de necesitatea de a asculta argumentele agresorului și îți oferă claritatea morală de a acționa fără preget, de a te apăra. Cel agresat trebuie să se apere. Dar dacă pentru cei din arenă rămâne doar fapta, pentru spectatori lucrurile sunt mult mai complicate. Dacă cel de pe margine decide să ia parte la lupta, actul său nu se mai numește apărare, ci intervenție. Iar pentru ca intervenția să fie morală, cel ce intervine trebuie: 1) să stabilească cine are dreptate, 2) să nu folosească o forță disproporționată,  3) să încerce să aplaneze conflictul, 4) să calculeze atât implicațiile intervenției, cât și ale neutralității (și pentru prezent, dar și pentru viitor), 5) să nu acționeze în direcția anihilării unei părți, chiar dacă cealaltă parte are dreptate, 6) să aibă grijă să nu învrăjbească și mai tare părțile și să elimine prin intervenția sa șansa armistițiului. Spre deosebire de atacator și de cel atacat, care au de dat răspunsuri doar la întrebarea "cum?", cel ce intervine are de ales și trebuie să răspundă și la întrebarea "de ce?" și la întrebarea "când?"; el se va afla întotdeauna în zona "gri", în zona celor ce plătesc oalele sparte...

Am răspuns deja în trecut la întrebarea dacă războaiele din jurul nostru ne interesează și mai ales dacă există explicații (și justificări) pentru declanșarea și purtarea unui război în afara granițelor. Noi – Vestul – avem conștiința încărcată și cu războiul din Kosovo și cu războiul din Irak și cu războiul din Afganistan și cu războiul din Libia, etc... și cu toate astea dormim liniștiți nopțile. Nu doar statutul nostru de spectatori, dar și faptul că în trecut am folosit explicații (pe care mai apoi le-am acceptat ca justificări) când am declanșat războaie (sau: operațiuni speciale de pacificare, eliberare, eliminare a armelor de distrugere în masă, etc...) ne obligă (pentru a nu fi ipocriți) să ascultăm explicațiile Rusiei, (după cum zilnic ascultam lamentațiile Ucrainei).

Nu încerc să fiu avocatul Rusiei, dar explicațiile Rusiei seamănă izbitor cu explicațiile pentru război ale vestului: eradicarea nazismului și a terorismului (vezi Kosovo și Afganistan), împiedicarea genocidului (vezi Kosovo), arme biologice (vezi Irak), răsturnarea unui regim corupt și criminal (vezi Libia). Poate că Krastev Ivan și Stephen Holmes aveau dreptate când afirmau (în volumul "The light that failed") că Putin duce o politică de imitație a vestului tocmai pentru a-i arata acestuia eșecul și prăbușirea morală (în același mod în care îl face o oglindă sau un măscărici). Iar asta ne poate spune ceva despre noi înșine...

Iată încă un principiu de la care zilele acestea se abdică: greșeala celuilalt nu anulează propria greșeală. Am ajuns într-un punct oribil al istoriei. Dar dacă nu încercăm să înțelegem (inclusiv poziția noastră de spectatori) suntem definitiv condamnați. Dacă umanismul și sensibilitatea noastră de vestici au fost lezate și considerăm morală intervenția (fără să ne punem problema propriilor greșeli și a propriei imoralități) atunci încercarea de a opri războiul nu va însemna decât și mai mult război. Și acum și în viitor. Suntem oare atât de îndrăgostiți de imaginile de misionar al democrației și de cavaler pe cal alb ale Vestului încât să ni se pară absurde întrebările: Cum s-a ajuns aici? Cum am lăsat să se pornească un război în Europa de o așa magnitudine și violență? Eu personal nu cred în teza inocenței! Poate că vom ajunge să fim nevoiți să intrăm și noi în horă. Dar mai înainte ar trebui să ne evaluam faptele trecute, să ne stabilim nivelul de vinovăției (chiar dacă ar fi de 1%) și să ne asigurăm că nu vom mai repeta greșeala. Avem - da! – o datorie față de oamenii nevinovați care mor, dar nu ar trebui să uităm nici de cei ce au murit în trecut și nici de cei ce ar putea muri în viitor.  

Să ne privim în oglindă (și nu pentru că Putin ne obligă). Nu suntem nici curați și nici neutrii. Ileana Cosânzeana nu era neutră când îi "furniza" lui Făt-Frumos apa (în timp ce acesta era angajat într-o "luptă dreaptă" cu zmeul). Să nu ne mințim noi înșine. Și să nu ne lăsăm mințiți de propagandă. Pentru neo-liberalism orice zonă geo-politică care nu îi împărtășește valorile (și nu își racordează sistemul economic la sistemul economic capitalist global) este o amenințare. Și o oportunitate. Nu este un lucru rău neapărat, dar să nu ne mire dacă și ceilalți (iliberalii răi) se simt amenințați cel puțin în aceeași măsură de noi-vesticii. Să ne asumăm că brațele deschise ale vestului au putut fi interpretate ca o gardă ridicată. Iar când cineva se aproprie de tine cu garda ridicată, îți ridici și tu brațele la rândul tău, ba chiar uneori, fie din spaimă fie dintr-un calcul rece, ataci primul. Nu știu care ar fi fost alternativa, dar expansiunea NATO cu siguranță a permis ca narațiunea despre "dușmanul imoral și hrăpăreț de la apus" să prindă în Rusia. Este de ajuns să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim suferința, umilința și frustrarea rușilor de după prăbușirea URSS. (Poate că în aceeași situație s-au aflat și nemții după primul război mondial: sărăciți și înfometați, trași la răspundere pentru tragedia războiului, pedepsiți prin demilitarizare,  smulgerea unor teritorii și datorii enorme. Pe un altfel de teritoriu sufletesc deșertificat a prins narațiunea nazistă). Mai mult, de cealaltă parte a cortinei, Putin a devenit și un element foarte convenabil punct de vedere politic. De fiecare dată când era nevoie de un Diavol de serviciu numele de Putin era pomenit, fără ca cineva să își închipuie cu adevărat că Putin poate face „rău”, nu doar gândește „rău”. "Neo-liberalii și conservatorii (dar și neo-marxiștii) împrăștie suspiciunea că tabăra adversă este o fabrică de comuniști alimentată de Rusia, naționaliștii (dar și globaliștii) se agață de mitologia granițelor amenințate, serviciile secrete își justifică existența și prezența „acoperită” peste tot prin diversiunea pericolului rusesc", scriam în altă parte. Putin este – într-o măsură mai mică sau mai mare – un produs al vestului. Nu putem scăpa de această concluzie logică și crudă în același timp. Acum acest produs a ajuns să cunoască și să urască vestul, să fie înarmat cu retorica vestului și să îi caute pricină.

Sper că războiul total poate fi evitat, deși pare că unii și-l doresc cu ardoare și sunt pregătiți să plătească pentru el prețul greu al minciunii și crimei josnice. Sunt totuși teribil de pesimist. Natura umană are un apetit infinit pentru autodistrugere. Pe cei care vor să privească și dincolo de emoția de azi și muntele de cadavre de mâine îi invit să se gândească la poimâine:

1) Dacă Rusia nu este nici singură, nici atât de slabă pe cât crede NATO, Europa va fi prima care va suporta reacțiunea, iar România – să nu uităm! – se află în primul rând.

2) Dacă – dimpotrivă – Rusia va fi învinsă pentru Europa această victorie va fi o victorie a la Pirus, ce o va face extrem de vulnerabilă economic – și nu numai – în fața "amicului" de peste ocean. Cred cu tărie că "atunci când Iadul va fi învins, Raiul se va umple de șerpi".

Va veni și vremea acțiunii. Și cred că atunci vom constata că ne-am dorit ca Putin să fie nebun, nu numai pentru a avea justificări morale (pentru ce urmează să facem, dar și pentru ce am făcut sau nu am făcut noi înșine în trecut), dar mai ales pentru că altfel nu există nicio șansă ca lucrurile să se termine cu bine pentru noi...


Nostalgia după absolut de George Steiner

 




luni, 7 februarie 2022

Sonet (CCCXLII)

 

 

Nu las nimic în urmă, nimic nu mă așteaptă;

Duc tot ce am cu mine, pe umeri și în piept;

Nu mă ascund de umbre, ci merg pe calea dreaptă,

Chiar dacă spre trădare și moarte mă îndrept.

Nu-s sclav al fericirii; prin viață călăuză

Îmi este suferința și-s propriul meu dușman;

Nu-s credincios, credința în D-zeu m-amuză,

Căci lumea e terenul de joacă-al lui Satan.

Am învățat lumina să n-o adun din soare,

Din semeni sau din vise, ci fără milă, surd

La blestematul cântec al cărnii muritoare,

Să trec arzând prin haos, prin tragic și absurd.

  Degeaba spre morală mă-mbie lumea! Nu!...

  Nu-s laș și în revoltă morala mea ești tu!

 

07.02.2022

 

 

 

duminică, 16 ianuarie 2022

Despre politică și morală

 

Încep cu o concluzie. În problema politică, în problema economică, dar și în problema pandemiei, pentru Social, singurul mod corect de a judeca este cel moral. Nu cel ideologic/politic (stânga /dreapta, progresist/conservator), care s-a dovedit (de curând chiar) falimentar, nici cel identitar (vaccinat/nevaccinat, etc..., căci lista dimensiunilor după care ne putem separa este infinită). Doar conștiințele – educate, libere si morale – se pot ridica deasupra tumultului istoriei prezente, se pot îndepărta de vecinătățile sulfuroase și pot vedea și apăra valori eterne și universale (nu unele de conjunctură, meschine, ce mânjesc ființa umană); doar conștiințele – educate, libere și morale – pot cu adevărat dialoga (pentru că au loialități față de semeni și față de adevăr, nu față de grupurile din care fac parte);  doar conștiințele – educate, libere și morale – pot judeca obiectiv Politicul (pentru ca discernământul nu le este afectat); doar conștiințele – educate, libere și morale – își pot învinge spaimele (cu spaima mai mare de a-și trăda demnitatea de om).  Nu ne putem aici întrebarea care este sursa moralei care poate îndruma conștiințele și despre care vorbim; este de ajuns constatarea că această morală trebuie să fie superioară moralei legilor date de oameni, pentru că altfel ea ar fi reductibilă la o idee politică și în același timp superioară unor instincte de supraviețuire individuală sau de grup, pentru că altfel ea n-ar duce în fundătura unui coșmar Hobbesian.

Dacă utilizăm termenii din teoria dezvoltată de Kohlberg, ar trebui să depășim nivelul de dezvoltare morală pre-convențional, (acolo unde stăpânește instinctul de supraviețuire și deciziile sunt ghidate inconștient de interes sau de spaimă), dar și cel convențional, (acolo unde ne mână instinctul de turma, iar deciziile sunt luate din conformism în numele dorinței de ordine). Înainte de a judeca evenimente politice, înainte de a cântări măsurile luate pentru combaterea pandemiei, înainte de a decide în privința navigării prin viitoarea criză economica ar trebui să facem pasul în zona principiilor și valorilor, a contractului social, către nivelul post-convențional de dezvoltare morală.

Încep astfel pentru că a pune varianta normativă înaintea celei descriptive scade simțitor pericolul de a considera varianta descriptivă cea normală. Suntem cum nu trebuie să fim și e bine să știm cum ar trebui să fim! Conștiințele sunt fie adormite, fie corupte, fie dezorientate, iar obiectivitatea, moderația și morala nu au fost niciodată virtuți când a fost vorba despre politic sau social. Nu ne putem mira că în final nici dialogul nu a mai fost o valoare. Și că ura a triumfat.  H. R. Patapievici nu se înșela când susținea că „Suntem bolnavi, otrăviți, intoxicați de politică. Suntem în pragul colapsului sufletesc și social, pentru că ura politică a înfrânt instinctul de conservare” – și morala, aș adăuga eu! – „Am prefera să murim cu toții, decât să acceptăm ca unii au avut dreptate, iar alții s-au înșelat, ori că eroarea aparține, indiferent de crez politic, celor care au împins adversarul în zona urii”. (H. R. Patapievici s-a înșelat în restul cărții din care am extras citatul, dar asta e o altă poveste!). Am mers multă vreme folosind motorul urii. Iar ura are câteva proprietăți: în primul rând ea închide, stabilizează și loializează individul – in același fel în care o face dragostea – astfel încât individul devine complet impermeabil la argumente (ale mintii sau ale inimii); iar în al doilea rând ea – ura – exclude dilema sau valoarea morală, pentru că se substituie judecății morale. Încerc să profit de faptul că acum, după ani de ură (referința la cartea lui H R Patapievici nu e întâmplătoare) a urmat în Social un val de stupefacție, de scârbă sau de renunțare (după cum spuneam într-un alt articol). Politicul (prin pactizarea dintre PNL și PSD) a lăsat în offside o parte a Socialului angrenat total cu identitatea și conștiința – prin ură! – în jocul politic (și nimeni nu pare preocupat de acest aspect). (Probabil perspectiva alegerilor e îndepărtată, iar prezentul nu necesită vreun apel la Social). Nu ne putem permite un Social format din „depresivi paranoici” (H. R. Patapievici), un Social apatic, un Social dezinteresat până în 2024, la următoarele alegeri, când va începe din nou predarea lecțiilor urii. De aceea predic întoarcerea – cât mai degrabă – la o morală dincolo de politic și dincolo de trup. S-ar putea astfel putea primeni sufletele (conștiințele), s-ar putea definii identitățile prin responsabilități, s-ar putea îndrepta spre bine judecățile politice (iar in final – de ce nu? – politicul însuși).

Obiecția în privința moralei – pe care orice psiholog clinician sau filozof onest o ridică – este aceea că morala se validează doar prin acțiune. Doar un act moral este garanția unei judecăți morale corecte și nu invers.  Dacă pretindem o judecată morală a Socialului, aplecată asupra actelor și cuvintelor Politicului (și nu numai), cerem de fapt Socialului să facă dovada moralității sale în propria ograda. În propria existență. Prin modul în care prețuiește libertatea, prin modul în care își apără cultura, prin modul în care își discută intern opiniile, prin modul în care își manifestă nemulțumirea, prin modul în care muncește și se distrează. Prea multa vreme explicațiile suferințelor Socialului s-au găsit doar în sfera Politicului. Prea multa vreme Politicul a dat vina (și a mizat) pe neglijența, prostia, indolența Socialului. Dacă atenția Socialului ar fi îndreptată asupra lui însuși, dacă și-ar veghea propriul comportament, daca și-ar îndrepta propriile greșeli, dacă și-ar apăra și promova forța creatoare, dacă și-ar respecta trecutul, daca s-ar comporta demn în fața primejdiei, dacă ar știi să facă sacrificii pentru a-și asigura viitorul, dacă nu ar permite niciunei ideologii serbede să rupă bucăți din el... într-un cuvânt: dacă Socialul s-ar comporta moral, atunci fără îndoială că și judecata sa politica ar fi corecta, votul nu ar fi viciat, iar Politicul s-ar primeni într-un final. Nu este o speranță deșartă, câtă vreme acest lucru de bun simț este înțeles. Chiar dacă e mai simplu să continuăm hora urii, aruncarea cu invective in sus, bălăceala în amărăciunea eșecului, până la urmă și o singură raza de soare poate alunga întunericul. Știm că o singură conștiință – educată, liberă și morală – poate stârni o revoluție; știm că o singură conștiință – educată, liberă și morală – poate fi contagioasă în bine; știm că o singură conștiință – educată, liberă și morală – care denunță minciuna și lașitatea poate înclina balanța. Camus afirma și el – prin articolele cuprinse in volumul II din Actuale – că „o morală este posibilă și că ea costă scump”.  Dacă ar fi adevărat ar însemna că „pasul acesta, chiar și nesigur” ne-ar scoate „din negațiile încăpățânate și din conformism”, adică tocmai din capcana moralelor inferioare. Și tot ceea ce ar mai trebui făcut ar fi să se arate că morala superioara (cea a principiilor si a valorilor) rămâne singura cale în problema politicului (și a tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă) și că beneficiile ce ne așteaptă la sfârșit depășesc costurile.

Deci bătălia pe care trebuie să o ducă Socialul este cu tot ceea ce îi întunecă orizontul și îi corupe voința. Cu tot ce îl îndepărtează de moralitate. Cu nihilismul ce îi șterge viitorul, cu hedonismul ce îi otrăvește prezentul, cu servitutea ce îi erodează demnitatea, cu indecizia ce îi surpa discernământul, cu toleranța absurdă ce îl paralizează și îl încarcă cu false vinovății. Aceste cuvinte nu vizează însă un Social ca un monolit care împarte identități și protejează prin anonimat și mediocritate, ci un Social responsabil alcătuit dintr-o însumare de conștiințe vii, diferite, dar cu un sens comun și cu valori împărtășite; problemele moralei sunt ale conștiințelor, nu ale identităților.

Chiar dacă războiul este generalizat la nivelul Socialului, fiecare dintre noi are înăuntrul său un câmp de bătălie; noi suntem Socialul. Condiția acestei lupte (a moralității) este educația, iar rezultatul ei este libertatea. (Și bineînțeles pacea). Din botezul acestei bătălii se nasc (și se vor naște și mai departe) conștiințele educate, libere și morale (conștiințele liberale) și ea ar trebui să fie singura politică a Socialului. Înarmat cu moralitate nu îi va fi greu Socialului să aprecieze măsura în care sunt necesare investiții sau cum trebuie protejat individul de legi, de contracte, de politici. Înarmat cu moralitate Socialul va detecta ușor notele demagogice din discursul politicienilor care îi cer votul și nu se va umple cu dispreț sau ură ideologică. Înarmat cu moralitate Socialul (după cum spuneam) va judeca corect actele Politicului în funcție de interesul propriu și de valorile universale la care a aderat.    

Închei cu o notă din Jurnal: „Unii cred că ființa umană se naște liberă și mai apoi Societatea o închide cu normele ei rigide și uneori absurde. Eu – dimpotrivă! – cred că închisoarea este de fapt condiția umană esențială și că menirea (sau datoria) Ființei este să încerce să se elibereze. Singura cale pe cale pe care o întrevăd  este educația si morala – și singurul sprijin adevărat pe care îl al avem cu toții este religia creștină. Este însă mai ușor să crezi că ești forțat să îți duci viața într-un anume fel (cu toate suferințele și tragediile ei), decât să găsești calea (și s-o urmezi, riscând) spre o lumina a spiritului, spre autonomie, spre bine. Spre libertate...” A pune morala înaintea libertății și politicii face din mine un conservator; însă în același timp valoarea absolută pe care o dau libertății face din mine un liberal, iar loialitatea fără rest față de Social face din mine și un om al stânga.

16.01.2022