miercuri, 29 decembrie 2021

Sonet Ianuarie II


Un ger năprasnic dinții și-i ascute

Și peste-orașul umbrelor cu șal

Trec zile tot mai albe și mai slute

Și se coboară cerul de metal.

 

Fantoma sărbătorilor trecute

Mai iese câteodată din canal

Și chiar de anul încă la-nceput e,

În jur sunt semne de potop final.

 

Ianuarie. Câte un pic se moare

Când globurile-s sparte prin piețe,

Când vin temperaturile polare

 

Pe-afară și în case e tristețe,

Când cărnii i se face dor de soare

Și sufletul începe să înghețe...

                                                                                                                                                                     27-28.12.2021

duminică, 21 noiembrie 2021

Întrebări retorice, o retrospectivă și o amintire...

 


Întrebarea care persistă în mințile tuturor zilele acestea este dacă alianța (unirea, uniunea sau ce o fi ea) dintre PNL și PSD este corectă din punct de vedere moral, eficientă din punct de vedere politic și benefică pentru Social. Dacă nu știm cum sa răspundem este pentru că Politicul a însămânțat în Social atâta discordie (prin fapte, dar mai ales prin cuvinte) încât avem impresia că îl vedem pe Arhanghelul Gabriel alături de Scaraoțchi, pe Churchill alături de Hitler, pe Xerxes alături de Leonida. Suntem în punctul în care ideologia se termină abrupt și unde am putea să descoperim principii și valori comune și cu toate astea alegem varianta stupefacției, a scârbei sau a abandonului.

Nu am fost trădați, ci jucăm doar într-o piesă cu trădători și trădați. Suntem în mijlocul unei tragedii, dar răul este în noi. (Din păcate încercările la care ne-a supus pandemia nu ne-au luminat sufletele și mințile). Ar trebui – noi, Socialul! – să avem curajul de a ne asuma greșelile.  Prea mult timp am văzut în dihotomia de pe scena politică  (stânga – PSD și dreapta – PNL) o reprezentare arhetipală a luptei dintre bine și rău. Și de prea mult timp ne închipuim niște muritori care se implică în războaiele dintre zei. Noi Socialul – nu suntem nici victime și nici călăi; avem o responsabilitate în a înțelege că ne-a plăcut să fim mințiți, ne-a plăcut să fim abuzați. Am știut pe cine alegem, dar am crezut că minciuna și abuzul pot învinge răul, ne pot salva și pot restaura dreptatea. Nu am făcut însă nimic altceva decât sa alimentăm răul și urâtul din noi înșine.

Sloganurile, ideologia, propaganda nu au fost doar niciodată altceva decât opțiuni. Unii dintre noi si-au explicat propriile eșecuri și propria negură din viață prin izbânda unui partid politic; alții au pus atâta patimă în susținerea unor personaje politice pentru că aveau nevoie de o identitate și de o conștiință (fie ea și exterioară); alții au vrut să scape de banalitate și plictis intrând în arenă. Nu mintea, ci inima și voința au fost slabe. Acum – la momentul păcii din ceruri – le fuge pământul de sub picioare tuturor celor ce și-au făcut cu bună știință din politică o religie, un sens sau o realitate.

Dacă nu am fi investit atât de mult din ceea ce suntem într-o parte sau alta a spectrului politic nu am fi ratat lecția armistițiului dintre PNL și PSD. Orice negocieri toxice s-au făcut peste capetele romanilor, oricât de mult din viitorul lor a fost vândut, cu oricât de multă suferință vor plăti toate astea, important rămâne totuși faptul că (formal) niște inamici care păreau ireconciliabili s-au așezat la o masă. Poate că principiul din care și-au făcut umbrelă este unul al răului, dar asta ar trebui să ne dea speranța că totuși există principii care dau unitate Politicului. De ce nu ne-am întreba și noi – Socialul – care sunt principiile care ne-ar putea uni în fata unei amenințări? De ce nu am putea înțelege că a ne dori unii altora binele nu înseamnă exterminare sau izolare? De ce nu am putea șterge dintre noi disprețul, neîncrederea și ura? De ce nu am putea da noi – Socialul – un exemplu de toleranță și respect, de deschidere și de bunăvoință Politicului?

----------

Nu este momentul pentru idealism și inocență, după cum nu este nici momentul să menținem blocada și rămânem în tranșee până la anihilarea totală. Cele două părți (să nu le spunem partide) s-au mai înfrățit și în trecut. (Și în bine și în rău. E mai puțin important fondul). Însuși modul în care încearcă să treacă astăzi (și unii și alții) drept opozanți eterni (ce își strâng astăzi mâinile de nevoie, cu inimile îndoite) este o insultă la adresa inteligenței socialului. Ne putem descurca în hățișul istoriei din ultimii 32 de ani pentru a găsi câteva exemple:

1. În anul 1991, lupii liberali mai tineri (sub denumirea PNL-AT) s-au înhăitat cu FSN-ul și au ajuns la guvernare. Dinu Patriciu a devenit atunci ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, iar Viorel Cataramă - secretar de stat la Turism.

2. În Guvernul Stolojan, după mineriada din septembrie `91, PNL-ul (de rit vechi) a obținut și el două cabinete grele: Justiția (Mircea Ionescu Quintus) și Finanțele (George Danielescu) și a făcut casă bună cu FSN-ul comuniștilor cu „fața umană”.

3. După ce a trădat și a slăbit coaliția dreptei în 2000, în 2004 PNL-ul a fost sedus de un alt partid (încă) de stânga (PD-ul lui Traian Băsescu); înainte de alegeri între PNL și PD s-a perfectat un mariaj (ce a durat până 2006) sub numele de Alianța DA (Dreptate și Adevăr), iar noi ne-am ales cu „președintele jucător”

4. Un scurt intermezzo: la alegerile prezidențiale din 2009, PNL s-a aliat din nou cu PSD în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Fără succes...

5. Ultimul episod – și cel mai cunoscut – este episodul USL (alianța „infamă” sau „contra naturii” dintre PSD și PNL, o alianță ridicată nu pe principii abstracte, ci pe nevoia cât se poate de concretă de a face atmosfera din Romania mai respirabilă). USL a durat din 2011 până în 2014, când au intervenit probabil orgolii, pofte și interese străine ...

„Alte vremuri, alți oameni”, s-ar putea spune, însă această sintagmă nu ar face decât să dezvăluie cât de mult suntem legați de acele vremuri și de acei oameni. (Pe lângă faptul ca ar fi un neadevăr dureros). Din păcate nu vedem Istoria (deși am trăit-o) tocmai din pricina prezentului. Frica de a nu ne zdruncina realitatea (construită) de azi ne face să fim foarte grijulii și orbi cu trecutul.

Adevărul – pe care nu ar trebui să îl sacrificam nici chiar pentru a rămâne morali și deștepți în proprii noștri ochi – este că cei ce ne-au recrutat în armatele „binelui” (pornite să se extermine reciproc prin vorbe) nu sunt la primul armistițiu sau la prima alianță și nu cred tot ceea ce spun; nu ar trebui să fim noi mai plini de zel în nimicire sau martiriu decât sunt cei ce ne inspiră și ne conduc.

----------

...Iar dacă argumentația mea din paragrafele de mai sus nu a fost suficient de clară și de convingătoare, îmi pun o ultimă speranța în următoarea amintire:

În toamna anului 2012 (în circumstanțe pe care acum le-am uitat și care nu au oricum nicio importanță) călătoream spre Sinaia într-o mașină condusă de un necunoscut vorbăreț și antipatic. Se însera, drumul era monoton, iar ceilalți pasageri moțăiau încă de la plecare pe bancheta din spate. Obiceiul de a fi mai precaut și mai rezervat l-am căpătat mult mai târziu, astfel încât atunci – pe jumătate stingherit, pe jumătate tributar bunei-creșteri – m-am lăsat antrenat în diverse discuții. După ce am trecut de Campina și am epuizat toate amabilitățile, am intrat inevitabil și în politică. Subiectul fierbinte al momentului era suspendarea președintelui și recunosc că eram destul de pătimaș. Am încercat vreo jumătate de oră să explic de ce Băsescu trebuia demis și de ce USL-ul era o alianță a binelui, până să realizez că îmi pierdeam vremea de pomană. Necunoscutul era un tip între două vârste, mai blazat și cu mai multe certitudini decât mine; a ținut să-mi povestească – pentru a-și explica dezgustul fără de întreaga clasă politică – cum pe vremea în care lucra la Parlament i-a văzut pe unii dintre „aleșii neamului” ce se înjurau de la tribuna ziua, îmbătându-se apoi seara, frățește, la restaurantul Doi Cocoși.

„Dacă noi” – am replicat – „putem să ne certam pe subiecte politice și apoi sa bem un pahar de vin, cred că și politicienii au dreptul să facă același lucru. Și noi și ei avem diferende, nu războaie.” Nu știu dacă a fost de acord cu mine, însă restul drumului, de la Comarnic în sus, l-am parcurs în tăcere...

 

 

 

  

joi, 11 noiembrie 2021

Trezirea

 

Unii s-au trezit și fac zgomot.... Nu speram și nu așteptam acest moment pentru a aminti de afirmații premonitorii mai vechi și pentru a jubila meschin. Dar nici nu îl puteam lăsa să treacă fără a-l marca în vreun fel. Trezirile sunt bune, însă ele sunt urmate întotdeauna la români de lamentația după mintea cea din urmă și de o nouă repriza de somn. Există o fereastră îngustă de timp în care urechile sunt ciulite și inimile deschise.

Am ajuns aici. Într-un impas politic, la o fisură adâncă a socialului, la o sarabandă a morții, în pragul unei crize economice. Pentru început ar fi interesant de înțeles care este cauza Trezirii tocmai acum. Era evident că nu ne puteam juca la nesfârșit cu ideile și interpretările; vine un moment în care realitatea are efectul unui duș cu apă rece. (Metafora nu este deloc întâmplătoare și, cel puțin pentru locuitorii Bucureștiului și ai Timișoarei, ea nici măcar nu este o metaforă). Dar realitatea – oricât ar fi de groaznică – nu este de ajuns! Ea ajunge (direct) la om abia când valul de semnificații cu care acesta se apără de haosul și suferința lumii se rupe. Ne aflam aici, buimaci și furioși, pentru ca bătaia de joc a președintelui-faraon nu mai are nicio acoperire, pentru ca aroganțele dreptei și fentele stângii nu mai pot fi înghițite și pentru ca jocul de-a „uite prim-ministru” sau „uite anticipatele” este un teatru al absurdului, o tragi-comedie cu idioți. Nu mai există nicio logică oricât de firavă, oricât de viciată; nu mai există nicio narațiune, oricât de  simplistă și de maniheistă. Sloganurile nu mai funcționează, propaganda e suspendată sau neconvingătoare. Nu mai ține nici șmecheria de PR (copiata direct de la Goebbels) cu ciuma roșie (ieri rea, azi bună), nu mai putem să preamărim mâna invizibilă din piața de energie (care e invizibilă, dar totuși există), nu mai putem da vina pe nevaccinați pentru carnagiul din spitale. Frigul și lipsa apei calde nu le poți alunga cu ideologie stângistă ieftină în prag de iarnă. Nu mai poți să explici lipsa medicamentelor, a paturilor de ATI, a oxigenului, a personalului cu sintagma „vaccinul este singura soluție”. Gunoiul de pe strada nu mai poate fi un semn că „lupta cu corupția din administrație” funcționează. Personajele de deasupra capetelor noastre (cele care se ocupă de politică, de pandemie, de economie) și-au schimbat replicile și atitudinile mult prea repede pentru ca mentalul colectiv să se ajungă să se reseteze; (și asta pentru că lucrurile au ajuns – probabil! – în punctul în care nimeni nu se mai gândește să păstreze aparențele). Socialul e încă perplex. Președintele își găsește timp să lucreze între concedii, summit-uri și jocuri de golf; peneliști cu buzele reci și încă murdare de injurii pupă acum obrajii (sau mâinile) pesediștilor; canalele de știri nu mai lasă decât medici „ortodocși” să vorbească despre vaccin (după ce în trecut o grămadă de neofiși s-au îngrămădit să ne explice „ce conține vaccinul!”); zilnic vin cifre să consfințească dezastrul, cifre despre împrumuturi și morți; biserica ne-a părăsit cu totul. Categoriile cu care operează acum Socialul sunt cât se poate de simple: haos, frică, paralizie, trădare, angoasa, neîncredere, PTSD. Unii s-au trezit și fac zgomot pentru că suferă. Nu trebuie să fi psiholog sau sociolog ca să constați acest lucru...

Apoi, dacă realitatea a fost redusa la parametrii de frig, foame, suferință, fără alte scheme ideologice, într-un final Socialul va părăsi dorința de a mai înțelege și își va dori răzbunare. Vor trebui găsiți și pedepsiți Vinovații. Se vor găsi unii să spună că nu e prima dată când trebuie ridicate pentru plebe gilotine, țepe sau păduri de spânzurători. Strategia „pâine și circ” nu e nouă și nici instinctele Socialul nu s-au rafinat de două-trei mii de ani încoace. Totuși, inclin că cred că acum situația este diferință și să nu se poate apela la aceleași veșnice supape ale Socialului. În primul rând dacă nu mai funcționează narațiunile (PNL - aducător de investiții și prosperitate, USR – tânăr, reformator, integru, Președintele – luptătorul cu corupția pesedistă, Vaccinul – imunitate veșnică și singura soluție, PSD – ciuma roșie, Procurorii DNA – trimișii zeiței dreptății, SRI – îngerul nostru păzitor) nu mai poți arăta cu degetul fără să riști. În al doilea rând, este vizibil faptul că s-a prăbușit total și încrederea în Justiție (pe bună dreptate!) și nu se mai poate spera ca va mai ține o înscenare penibilă de pedepsire a vreunui nefericit țap ispășitor (gen Dragnea). E un joc cu chibrituri aprinse pe un butoi de pulbere...

Dar explozia este tot atât de probabilă pe cât de probabilă este și o nouă repriză de somn. Romanul poate să doarmă foarte bine dacă are stomacul gol, dacă îi e frig și dacă se simte trădat și îl mai are pe Dumnezeu alături ca să îi primească necondiționat rugăciunile și blasfemiile. Unii s-au trezit (pentru o vreme) și poate vor acționa în vreun fel, dar cei mai mulți încă dorm și dacă nici situația actuală nu îi poate trezi, nimic nu o poate face. Au ales pilula albastră...

Nu mai putem discuta nici în termeni de speranță, nici în termeni de morală, nici în termen de politică (sanitară, economică, etc...). Salvarea nu poate fi decât individuala în condițiile date și cel mult, pentru a susține salvările individuale, trebuie făcute previziuni realiste despre viitor. Faptul că previziunile mai vechi mi s-au îndeplinit nu mă îndreptățește la aroganță și cinism, ci doar mă îndeamnă să privesc încă o dată în viitor. Daca m-ar întreba cineva acum – cu o oarecare doza de candoare – dacă în Romania va fi mai bine, nu aș putea să răspund decât că în Romania a fost deja bine (ca într-un banc cules de pe internet). Să fii Mafalada în Romania e o afacere proastă daca subiecții sunt Socialul și Politicul...

În rest: Dumnezeu să ne ajute de-acum, că noi nu ne-am putut ajuta singuri!....

 

  

 

marți, 9 noiembrie 2021

Scrisoare către mama (decembrie '50)

De două zile, mamă,

Eu ți-am primit scrisoarea

Dar trebile mă cheamă

Din zori și până seara

Și n-am găsit răgazul

Să mă așez la masă

S-aprind în lampă gazul

Și să vă scriu, acasă...

 

E miezul nopții. Vântul

În geam ca un berbece

Lovește, iar pământul

Sub o zăpadă rece

A adormit. A moarte

Își face luna zborul,

Iar eu vă simt departe

Și mă cuprinde dorul.

 

Mă bucur că vi-i bine,

C-aveți provizii-n toiul

Acestei ierni haine

Și v-a ferit războiul,

Că pe aici sunt drame

Și poți oricând fii pradă

De glonț, de frig sau foame

La orice colț de stradă.

 

Nu-mi căina destinul

Și-nmoaie-acum dojana

C-am pus deoparte vinul

Și-i vindecată rana;

Mi-am luat palton, fac focul

Când pot, să nu m-ajungă

Răceala și-am norocul

Că mi s-a dat de muncă...

 

Eu mi-am urmat chemarea

Spre urbea ca o oază

Și dintr-un oarecare

Puteam s-ajung de vază,

De n-aș avea în pană

Izvor de foc și ură,

O minte năzdrăvană

Și-o blestemată gură.

 

Știi bine: nu mi-e teamă,

Că însuși Stalingradul

Eu l-am văzut, o, mamă

Și-acolo mi-am luat gradul,

Dar simt de la o vreme

Că-s trădător vor zice,

Că or să mă blesteme

Și or să mă ridice.

 

Tu să nu plângi, Mămucă

Că nu-i o tragedie

Și unde-or să mă ducă

Mai bine o să-mi fie;

Și spune-i tu lu’ Tatu

Că nu am nicio vină

Și că voi sta ca bradul

Atunci când or să vină!

 

Iar lu’ Măriuca-i spune,

Când o să crească mare,

C-am să mă-ntorc din lume

Pân’ la însurătoare

Și am s-o țin de mână

Când o să treacă pragul

Spre-altar, ca pe o zână,

Să-și întâlnească dragul.

 

Pe fratele Mihaiu

L-am prevenit în altă

Scrisoare că mi-i traiu

`N pericol și mă saltă

Vândutele jigodii,

I-am zis să se ascundă

Dar mi-a răspuns în dodii

Că „lumea e rotundă”.

 

Destul cu toate astea!

Se-ntorc anemici zorii

Și se pornește oastea

De fulgi cuminți din norii

De mucava să cearnă

De parcă plânge Domnul

În cea din urmă iarnă

Și mă cuprinde somnul.

 

Fii veselă și tare!

Transmite-i și lui Bunu’

Din parte-mi salutare!...

De n-am să fac Crăciunul

Cu voi să nu fi tristă,

Să nu stai noaptea trează

Că Dumnezeu există

E mare și veghează!

 

 


sâmbătă, 6 noiembrie 2021

Sonet (CCCXLII)

 

 

Cu mii de chipuri, Muză, în nopțile febrile

Ale juneții mi te-ai ivit ca un eres

Și te-am pictat cu versuri pe tot atâtea file...

Dar astăzi numai unul din ele ai ales.

E cel mai pur și cel mai îmbietor din câte

Perfidu-mi ochi prin Iad sau Èden a întâlnit,

De mă întreb adesea, îmbătrânit și trist, de

Nu e cumva aievea și nu un tainic mit.

Din mâna-mi tremurândă s-a prăbușit penița,

Prin față o cortină de cețuri mi s-a tras,

Dar Muza, tu, din tine ai izgonit zeița

Și-n lumea dezvrăjită alături mi-ai rămas.

  Tu locuiai năuntru și Dragostea-n afară,

  Dar azi se schimbă totul pentru întâia oară.

luni, 1 noiembrie 2021

Sonet (CCCXLI)

 


Sunt unii ce cu pieptul întâmpină furtuna

Și alții ce se pleacă, de parcă îi cerșesc,

Pân` la pământ cu fruntea, dar eu nu fac nici una

Nici alta, ci pe caii ei negrii călăresc.

Nici forța nemișcată , nici viclenia lașă

Nu luminează calea spre Raiul ceresc;

Izbânda e a celor cu inima trufașă

Ce-nconjurați de demoni prin Iaduri, îndrăznesc.

Doar astfel Timpul nu e călăul ce ucide

Orice ființă trează, în fiecare zi

Și astfel doar Iubirea-n grădinile-i splendide

Ca pe-un erou din umbre întors te va primi.

  ...Căci sufletul e darul pe care Dumnezeu

  Îl dă acelor care și-l caută în hău!

luni, 25 octombrie 2021

Sonet cu angoase autumnale

Un icter harnic dă prin frunze iama,

Spre ceruri urcă păsări surmenate

Și frigul năvălește în cetate...

Iar ziua trece fără să-mi dau seama.


Mai plouă ca un bocet pe-nserate

Încet, de-mi vine sa o sun mama

Și-apoi să-nfund pentru vecie crama,

Bolnav de-atâtea doruri și păcate.


Luminile se culcă prea devreme

Și norii-ncep tristețile să-și toarcă...

Presimt că nostalgii or să mă cheme


Și-n zori de zi o să mă simt de parcă

M-au hăituit prin insomnii probleme

Și-am fost uitat pe maluri de o arcă.


17.10.2021


Vaccinul, Diavolul și Criza...

 

Oamenii cred! Oamenii știu deja! Nu admit îndoiala, griul, indecizia, critica, nu pentru că vor să se simtă superiori, ci pentru ca au nevoie de siguranță. Alb sau negru. De-acum – Gata! – decizia e luată. Credința – întărită. Știința – completă. Nu mai rămâne nimic de gândit, doar de acționat. Cel mult se vor opri un pic câțiva să îți explice și ție ceea ce știu deja și ceea ce cred. De fapt le place să își asculte credințele și rațiunile pentru a și le întări. Asta dacă nu te disprețuiesc îndeajuns de mult pentru că ai îndoieli, pentru că îți place griul, pentru că dai glas criticii, pentru ca eziți. Oamenii care cred și care știu deja vorbesc doar pentru cei care cred și care știu deja. Sau pentru cei care urmează să creadă și să știe.

Se poate argumenta în favoarea vaccinării... Și individual și „în masă”. Și în general și în cazul particular al pandemiei de C0VID. Însă de la argumentație (rațională, așezată, prezumând limitele informației și necunoașterea în totalitate a faptelor) s-a ajuns într-un singur pas la propagandă și de la propagandă la demență colectivă.  Nu se mai vorbește decât de vaccinare, iar vaccinarea a fost ridicată în sfera actelor morale superioare. Celor care o fac și o propovăduiesc li se promite izbăvirea de corvoada măștii, împărtășirea cu bere la terase și raiul plajelor din Grecia. Iar toți ceilalți (nehotărâții, cinicii, neîncrezătorii, egoiștii, neinteresații, criticii, revoltații) sunt categorisiți drept trădători, idioți sau criminali, indivizi de mâna a doua ce trebuie stigmatizați, expuși oprobiului public, trași la răspundere, despuiați de drepturi și lăsați în piața pentru a fi lapidați. Discuțiile sunt inutile. Cei ce cred și știu deja vor crede și vor știi și în continuare; cei ce nu cred și nu știu deja sunt în schimb irecuperabili. Se discută cum îi putem forța să accepte vaccinarea, pentru că e clar că nu pot fi convinși și pentru ca nu sunt convinși afectează „libertatea” celorlalți. La început a fost carantina. Apoi spălatul pe mâini și distanțarea socială. Apoi restricțiile. Apoi testarea. Apoi masca. Acum, în 2021, după semi-eșecul gestionării virusului – vaccinarea. Soluții clare, unice și simple.  Oamenii – majoritatea lor! - au crezut în COVID, au înțeles – fără nicio urmă de îndoială! – și au ascultat. E incredibil și (îngrijorător în același timp) cât de repede s-a obținut în majoritate o conformare oarbă și cum credințele și rațiunile s-au aliniat cu narațiunile oficiale. Oare nimeni nu simte fiori reci pe șira spinării? Aceasta conformare de turmă este periculoasă. Este însăși esența totalitarismului, a tiraniei cu aprobarea entuziastă a majoritarii. Este zodia prizonierilor transformați în veșnici gardieni. Este strigatul cocoșului ce anunță abdicarea de la libertate și principii, în numele sănătății și securității. Este spectacolul grotesc al întoarcerii pe dos a democrației în numele democrației.

Se poate argumenta și împotriva vaccinării orbești. Dar orice critică este interzisă și inutilă. Oamenii cred. Oamenii știu deja. Riști dacă atașamentul față de adevăr te împiedică să iei totul de-a gata. Riști dacă nu ești habotnic și folosești îndoiala pentru a te apropia de el. Doctorii sunt Dumnezei. (Mă rog nu toți Doctorii; găsești pe alocuri și Doctori căzuți, cu copite înspicate și cu două coarne ascuțite). Guvernanții sunt eroi. Polițiștii care îndeplinesc ordinele și te urmăresc pe străzi și dau amenzi – adevărați îngeri. Tu, cel ce îndrăznești să ridici mâna, nu pentru a primi injecția, ci pentru a pune o întrebare, ești – în cel mai bun caz! – lipsit de respect; dacă mai și declari – exasperat de presiunile la care ești supus – că nu vrei să te vaccinezi, intri în categoria teroriștilor.  A proștilor. A păcătoșilor. Trebuie să fi marcat pentru a nu încerca să te strecori nevăzut și fără mască printre ceilalți, drept-credincioșii. Iată puterea ideologiei: deși vaccinații fără mască sunt mai periculoși pentru nevaccinați, vaccinații sunt mai speriați de nevaccinați. Cei ce cred sunt de fapt speriați nu de boală, ci de cei ce îndrăznesc să aibă dubii. „Dubito ergo cugito” e o sintagma depășită. Acum cică ești cugetător – și tot ni se dau exemple „din afară”: Israel, Germania, etc... – dacă nu ai dubii, dacă ești obedient. Dacă crezi și știi...

Există excepții. Prea puține. Prea tăcute. și de-o parte și de cealaltă. Exista normalitate, exista rațiune, dar semnele întrebare au fost de mult exilate. În schimb, semnele de exclamare abundă: „Vaccinează-te, nedeșteptule, nesănătosule, nepăsătorule!” Nebunia a fost întotdeauna la extreme, dar centrifuga pandemiei a golit acum centrul. Încă un pic și o să crăpăm de singurătate sau anxietate în case sau dimpotrivă o să ne scoatem ochii pe stradă, vaccinat la nevaccinat și invers. Diavolul își frecă mâinile: oamenii cred și știu și pentru ceea ce știu și cred sunt gata să facă orice. Mai ales celor ce nu cred și nu știu. Covidul a ajuns ultima și cea mai măruntă dintre probleme...

Destul! E bun vaccinul – cifrele o spun!, dar de covid nu el o sa ne scape ci marea criza economică spre care ne îndreptăm surzi și orbi în încercarea de a opri covidul...

 

marți, 28 septembrie 2021

Sonet de toamnă...

 


E toamna când auzi cum osul geme

Și ceața se așterne pe cuvânt,

Când monștrii-n tine fără a se teme

Se schimbă înapoi în mori de vânt.

 

E toamna când lumina îți priește,

Când sufletul iertat îți dă în pârg

Și-mpovărat de tot ce-i omenește

Urci totuși calea către El cu sârg.

 

Dar toamna rătăciților de turmă

Ce se întorc căindu-se la tați

Și-a celor ce au fost lăsați în urmă

Și se dezic de vise resemnați

 

Nu-i toamna mea! În iadul meu e toamnă

Când nu te mai găsesc în orice doamnă

(Și când beau must și când mănânc pastramă).

miercuri, 28 aprilie 2021

Scrisoare către fiica mea

 


Constat, cu bucurie dar și cu durere (pentru că știu prea bine unde duc toate astea), că ne despart mai multe lucruri decât ne apropie și că ne asemănăm în mai multe privințe decât ne diferențiem. Dar nu vreau să ridic încă de la început între noi un zid, scoțând la lumină o vanitate pe care orice tată, oricât de bun sau rău, o are. Prezentul este altfel decât mi l-am imaginat. Nu mă plâng. Prin revolta unui tânăr (orice formă ar îmbrăca această revoltă), lumea și părinții lui își ispășesc păcatele; este însă poate singura cale de salvare. Dar am datoria de a întinde spre tine brațele, de a încerca să ridic fără odihnă poduri peste tot ce ne desparte, de asculta cu (mai multă) răbdare. Știu, conflictul este inevitabil acum, deși îmi place să cred că în alte circumstanțe am fi găsit căi de armistițiu; tu ai ceva de apărat, eu am ceva de apărat. Nu solicit pace, după cum nu pretind nici respectul aprioric datorat unui părinte, ci doar vreau să ne clarificăm pozițiile pentru a nu constata mai târziu, cu părere de rău, că dintr-o eroare minoră am declanșat apocalipsa.

Ai vârsta potrivită pentru a înțelege că lumea este stricată și plină de suferință (și că stricăciunea și suferința sunt de cele mai multe ori provocate de oameni), dar ai și inocența (și aroganță aș adăuga) să crezi că ea se poate schimba bătând cu pumnul în masă (și să îți dorești să o schimbi). Nimic rău în asta. Neîncrederea mea nu provine nici din iluzii edulcorate, nici din resemnare, din indiferență sau din amărăciune. În primul rând cred că un om are o capacitate limitată de a genera lumină și schimbare în jur și în al doilea rând cred că răul adevărat este cel ce pătrunde în oameni și schimbă mizeria și suferința lumii în Ură și în alți demoni. Și eu vreau ca lumea să fie un loc al Dreptății și al Ordinii; nu mi-am pierdut speranța  în ea și în oamenii care trăiesc în ea. Diferența dintre noi nu este scop, ci de metodă. Pun reforma înaintea revoltei, pun schimbarea înaintea pedepsei, pun exemplul personal înaintea activismului, pun familia (și cercul de apropiați) înaintea lumii. Dacă lucrurile astea mă fac un conservator retrograd, fie! Păstrez și îndoiala și posibilitatea de a mă înșela în spectrul criticii, dar nu abandoneze aceste poziții (mai degrabă ale inimii decât ale rațiunii).

Ești născută Astăzi, dar oricât ai dori, asupra lui Mâine nu are exclusivitate doar Astăzi. A existat și un Ieri și nu tot ce a existat Ieri a adus răul Astăzi. După cum noul - adică Astăzi - nu este o valoare în sine, chiar dacă profeții postmodernismului predica altceva. Măcar pentru a nu repeta greșelile lui Ieri și tot nu trebuie să rupi orice legătură cu trecutul și cultura (cea premodernă și cea modernă). Există o înțelepciunea lui Ieri pe care o poți folosi (chiar și pentru a schimba ceea ce a adus Ieri). Este o diferență esențială între a fi modern și a fi postmodern. Pentru Modern există un Ieri (căruia Azi e se opune), pe când pentru un postmodern Ieri nu există. În revoltă pe care o simt crescând în tine nu pune doar o nesfârșită negație; cunoaște-ți Inamicul, cunoaște-i punctele tari și punctele slabe, cântărește-i cu atenție vinovăția. Altfel, riști să devii vinovată tu însăți pentru mâine.

La rândul meu, eu - Cel de ieri – mărturisesc că oricât încerc, nu înțeleg în totalitate lumea de astăzi, lumea ta. Sunt captiv într-o morală (nu fără o inerentă ipocrizie), cred într-o anume ierarhie a valorilor (fără să am neapărat criterii absolute de evaluare), mă declar aparținător al unei culturi a culturii (adică a tradiției, a Occidentului creștin, a bibliotecilor, a omului cu o arhitectură interioară ce include și sufletul). Ca să înțeleg ceea ce mi se oferă astăzi în era evoluției tehnologice ar trebui să anulez sau să suspend o parte din conștiința și identitatea mea. O înțelegere rațională nu este însă cu adevărat cu putință. Încerc însă, din dragoste pentru tine și pentru că simt că datorez acest lucru generației din care faci parte. Îmi explic eșecul și prin lipsa ingredientului principal: tinerețea. Ti-am mai spus că fiecare nouă generație vine cu un nouă sensibilitate și chiar numai acest lucru alterează lumea și adâncește crevașa dintre generații. Sunt nevoit astfel să folosesc cuvântul "a înțelege" mai mult într-un sens obiectiv, exterior, mecanicist, nu cu sensul de “a trăi”. Privesc la tine cea de Astăzi, cea ce se îndepărtează, cu speranța secretă că atunci când fi și tu Ieri, ne vom reîntâlni în spirit. Până atunci - dacă acel “atunci” va veni vreodată! – te rog să nu iei în derâdere nici morala pe care o slujesc, nici valorile în care cred, nici cultura veche în care trăiesc cu mintea și cu sufletul meu. Contestă-le (chiar și fără argumente), dar nu le lua în derâdere!

Dacă regret ceva este faptul că în toți acești ani (în care ne-am văzut prea puțin) nu m-am preocupat suficient de mult de sufletul tău. Ba poate chiar te-am rănit, așa cum părinții imaturi și egoiști își rănesc câteodată copiii. Din păcate școala îți poate cel mult hrăni mintea și nu are decât răspunsuri seci la întrebările Cum? și Când?. Pentru a ajunge la De ce? este nevoie și de suflet; adevărata cunoaștere provine din iubire. (Într-un jurnal de acum cinci ani descopăr notate gândurile Sfântului Augustin, ale lui Maxim Mărturisitorul, ale lui Talasie Libanul și ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre acest subiect). Adevărul (ca și frumusețea) trebuie iubit (chiar înainte ca el să iasă în lumină). Trebuie să existe o energie care să te țină pe calea spre adevăr – iar aceasta este iubirea, după cum trebuie să existe și un motor care să genereze această energie – sufletul. Desigur, nimic din toate astea nu constituie un sold argument ontologic în favoarea existenței sufletului. (Voi încerca să aduc și altele!). Faptul că el există, nu înseamnă cu necesitate că el trebuie să existe și nici că existența lui aduce un beneficiu (dacă el nu există deja). Poate că sufletul este doar o stare de agregare (a unei părți) din mintea noastră; poate că acum (în momentul în care încercăm să facem omul să semene cât mai mult cu mașina, după ce am reușit să facem mașina să depășească omul) nu mai avem nevoie să operăm în lumea afectelor, nu mai avem nevoie să trăim, ci să ne câștigăm traiul. Dar cred că apariția sufletului – care este o revoluție culturală (nu biologică) – este – după apariția rațiunii, care cred că este mai mult de natură biologic – cea mai mare izbândă a omului. Odată cu sufletul omul la obținut și o busolă. Acum în schimb busola este noul și noul nu operează nici cu sufletul, nici cu adevărul, nici cu frumusețea, nici cu binele. Aș fi vrut să te ajut să îți obții și să îți mobilezi sufletul cu toate lucrurile care fac ca din suferința și mizeriile vieții și a lumii să apară binele, frumosul, adevărul.

Nu faci parte cu totul din lumea nouă, lumea tehnologiei, lumea materiei și a confortului; mai ai unele reflexe afective (pe care ți le-au dat fie școala, fie noi părinții, fie lecturile, fie prietenii); mai ai încă suflet. Însă un suflet golit, vulnerabil este capabil doar de amărăciune și resentiment și în final de ură, o situație cu mult mai rea decât situația inexistenței sufletului (tot mai des întâlnită și la adulți și la copii). Probabil că eu nu mai pot face multe lucruri acum (când ne îndepărtăm și ridicăm ziduri între noi), dar tu încă te mai poți salva singură. Nu te lăsa sfâșiată sau sedusă de insensibilitatea lumii noi; suferința nu dispare dacă o ignori; revolta împotriva lumii nu alungă răul dacă îți închipui că răul este doar unul exterior. Însăși Furia pe care o pui în revoltă poate fi un rău... Amintește-ți metafora geamului: dacă vrei să te asiguri că într-adevăr lumea de afară este îngropată în mizerie, este indicat mai întâi să îți cureți fereastra...

Cumva simt că impulsul creator nu a murit în tine și că duci o luptă personală cu nihilismul. Poate crezi că lumea îți datorează un sprijin și oamenii - înțelegere. Într-o lume aflată la început, într-o lume curată și corectă, așteptările tale ar fi fost îndreptățite. Acum însă lumea este angajată pe o pantă a decadenței, iar în decadență indivizii se feresc de idealuri, sunt împiedicați să mai creeze și sunt învățați să caute doar plăcerea. Civilizația noastră e o civilizație obosită și plictisită; nu doar că nu mai recunoaște valoarea, dar e atât de îmbâcsită și aglomerată încât nu mai ai libertatea de a construi ceva; nihilismul nu este o formă de revoltă, ci dimpotrivă, de conformism, căci lumea – masochistă - așteaptă să fie împinsă în dezastru. Dacă va fi să creezi – adică să aduci noul bun în această lume – va trebui să o faci împotriva lumii, asumându-ți identitatea și purtându-ți crucea.

De aceea este atât de important să știi cine ești și să renunți la a-ți mai căuta relevanța în ochii altora, în ochii lumii. Există o esență în om ca o sămânță de lumină, dar nu este mai puțin adevărat că ține de tine să îți aprinzi și să îți hrănești această lumină. Tu nu ești nici lumea în care te născut (astăzi), nici evenimentele vieții tale, nici munca ta. În final nu ești nici gândurile tale raționale, care pot fi asemenea altor gânduri ale altor oameni (ai ales dacă ele sunt cu adevărat raționale). Tu... tu ești sufletul tău. El nu este numai condiția de găsire a adevărului și de trăire în adevăr, ci și condiția de trezire a conștienței (și a conștiinței) ce te individualizează (adică te separă de lume și totodată te așază în lume). Un argument în plus pentru suflet.

În final - despre libertate, lucrul pe care îl reclami cu atâta insistență. Libertatea are două niveluri: o libertate de bază (ce înseamnă prezența opțiunilor) și o libertate de discernământ (știința de a alege bine și corect). De aceea afirm că lumea este liberă, însă oamenii nu sunt liberi sau sunt tot mai puțin liberi. E o afirmație paradoxală, dar poate și mai paradoxală o să ți se pară afirmația următoare: ca să-i eliberăm pe oameni trebuie să-i învățăm să își ridice singuri ziduri. Spun asta pentru că o libertate fără un sens și fără o morală (zidurile din metafora de mai sus) nu înseamnă nimic altceva decât anarhie și haos. Am convingerea – conservatoare – că este nevoie, înainte de a exista libertatea, de o morală, adică, în termenii de mai sus, înainte de a primi libertatea de bază, omul trebuie să primească un ghid (discernământul) despre cum s-o utilizeze, o morală (și mai mult decât atât). Nu cred că dintr-o libertate totală se poate naște o morală, câtă vremea libertatea este un cadru al acțiunii umane, nu un îndrumar al acțiunii umane. Și dacă admiți tot ceea ce am spus până acum, vei admite și faptul că pentru a avea libertatea de discernământ ai nevoie de suflet, pentru că aici e locul adevărului, pentru că el îți știe sensul, el cântărește cu adevărat binele și răul și tot el se bucură de frumos…

Și pentru că îți intuiesc întrebarea: cum se naște și cum se păstrează sufletul? și pentru că vreau să închei cercul, am să răspund cât mai simplu și cât mai exact: asimilându-l pe Ieri în tine, înainte de a porni către Mâine. Sufletul se naște (doar) prin Cultură; sufletul se cultivă cu dragostea (creștină), cu binele și frumosul (grecesc), cu dreptatea (romană) și adevărul (iluminist), până când ajunge să poată la rândul său să genereze dragoste, bine, frumos, dreptate, adevăr; sufletul se hrănește citind ficțiune și filozofie, ascultând muzică, admirând opere de artă, etc… Și asta nu e totul! Atunci când sufletul va ajunge la deplină maturitate, atunci când în el se va așeza înțelepciunea (căci înțelepciunea, contrar celor ce se crede, rezidă în inimă), argumentul ontologic a lui Pascal își va dezvălui întreaga lui frumusețe și forța: dacă sufletul există și arată în felul în care arată (infinit, păcătos, cunoscător de rău și bine și transcendent față de rațiune), atunci religia creștină este adevărată (pentru că doar ea poate explica fără rest acest suflet) și deci însuși Dumnezeu există…

Îmi îngădui și o judecată asupra stării actuale a lumii, pentru că are legătură cu tot ceea ce ți-am scris până acum: postmodernismul – forma monstruoasă pe care o ia cultura în zile noastre – este o întoarcere a barbarismului (Octavian Paler îl numea - neo-barbarism). Nu contest principiile și valorile postmodernismului punând-le alături de valorile vechi (pentru că astfel de judecată a valorii are relevanță doar în modernitate și premodernitate), nu vreau nici să îi analizez premisele și urmările arătând că sta pe aer și nu face decât să dărâme (a făcut-o H.R. Patapievici în Omul recent prea bine); critica mea este una de esență. În același mod în care barbarii ce au năvălit peste civilizația greco-romană începând cu sec. II i-au răpit acesteia rațiunea și au redus-o la simțuri (distrugând-o în cele din urmă), tot astfel neo-barbarii îi răpesc civilizației occidentale sufletul, reducând-o la rațiune. Neo-barbarii – în accepțiunea mea – nu sunt neapărat proștii needucați, tot mai mulți și mai agresivi (deși și ei pun umărul la dărâmarea civilizației și culturii occidentale), ci mai degrabă cei ce îți fac din tehnologie și rațiune noul zeu, cei ce forțează omul să evolueze prin upgrade-uri, nu prin cunoaștere, cei ce leagă omul de lume prin informații binare gata prelucrate. Da! Fără doar și poate ceva se câștigă prin progres și prin tehnologie, dar cât de mult se pierde! Aș vrea măcar să ajungi să cunoști măreția a ceea se pierde, chiar dacă te vei înrola apoi în legiunile de ce vor lua cu asalt occidentul și vechea sa cultură. (Sunt sigur că îți amintești de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury).

Nu vreau să mă înțelegi greșit! Te iubesc și sunt (și voi fi întotdeauna) mândru de tine, oricât de departe am fi unul de altul în dimensiunile spațio-temporale și în dimensiunile spiritului, iar această scrisoare este dovadă vie a acestui lucru. Tatăl tău!