Multă vreme nu m-am putut hotărâ dacă alăturarea dintre intelectuali și
politică mai are vreun sens în vremurile noastre. Nu putem rămâne agățați de
formulele neo-platoniciene ale trecutului (când politica se construia în jurul
Ideii), doar pentru că lumea a virat înspre prostie, lașitate și haos și nu putem
aștepta salvarea împărțind dreptatea și criticând puterea de pe margine. Pe de
altă parte – în modernitate și post-modernitate – orice act al gândirii este un
act politic și jocul nu se mai poartă doar în arenă, ci și în tribune și în
vestiare, de către spectatori, comentatori, reserve, etc… Nu este neapărat un
lucru rău atâta vreme cât se păstrează exigențele regulilor. Însă, dacă
lucrurile stau astfel, interesul politic trece înaintea conștiinței și a identității
și nu putem spera la obiectivitate, la o morală, la un respect față de adevăr,
din partea nimănui. Nici măcar din partea întelectualității. A cere revenirea
intelectualilor în politică pare astăzi mai degrabă un îndemn la înregimentarea
acestora, ori acest lucru este de temut pentru toți cei ce au istoria sec. XX
proaspătă în minte. Totusi – dincolo de aceste considerente – rolul
Intelectualității în Lume și în Cultură (câtă vreme Cultura rămâne forma de
organizare și de evoluție a Lumii) nu poate fi negat. Și mai mult: starea de
fapt în care se găsește intelectualitatea în raport cu Politicul, nu poate fi
imputată doar ei însăși și este – în sine – un fapt relevant pentru actuialitate
și pentru direcția în care ne îndreptăm.
***
Nivelul luptei politice a ajuns în punctul
în care compromite pe oricine ar încerca un comentariu onest (fie și unul de
dezgust). Nu și-a închipuit nimeni că ar fi posibil (și mai ales nu și-a dorit
nimeni) armistițiul, însă Politicul căzut în patima limbuției pare să ne ia pe
toți drept prosti. (E adevărat că sunt mulți proști în Social, dar asta e o
altă poveste!) A te indigna și a lua poziție echivalează cu (1) a lua drept
bună axiomă prostiei generalizate (care este în sine o invectivă la adresa
Socialului), (2) a te murdări intelectual tratând subiecte frivole, bune de
bârfă sau scandaluri în fața blocului și (3) a da dovadă tu însuți de prostie
scotând armele seriozității pentru a vâna gogomănii scoase pe gura doar pentru
a fenta auditoriul. Uneori mă gândesc că există – prin degenerarea voită a competiției
și a discursului politic – și o agendă bine conturată de a elimina
intelectualitatea de pe terenul politicii, acolo unde aceasta ar fi trebuit
întotdeauna (conform tradiției) să-și îndeplinească rolul de comentator obiectiv.
(Există o eroare de judecată pe care intelectualii o fac des: subestimarea
nivelului prostiei și confundarea ei cu forța șireteniei). Dar fie că este
vorba de un program sau nu, (spre deosebire de ciumă, care facea victime fără
să aleagă – aș putea spune egalizator, nedescriminatoriu, ba chiar comunist –
de unde și sintagma “ciuma roșie”), ciuma morală – de a cărui răspândire
Politicul este responsabil în mod direct – alungă Intelectualii din sânul Cetății.
Nu vreau să cad însă în capcana pe care eu
însumi am devoalat-o și cu alte ocazii: aceea de a găsi în Politic un veritabil
țap ispășitor pentru tot și pentru orice. Scurta si trecătoarea indigestie
provocată de atitudinea Politicului (blamabilă desigur) și a poziției ingrate a
Intelectualității (generată
de atitudinea Politicului) nu este decât un prilej pentru o metitație mai
profundă asupra amenințărilor ce planează astăzi asupra statutului și identității
de intelectual.
***
(1) În primul rând, se tot repetă peste
tot ca ideologiile sunt perimate și – chiar mai rău - sunt nocive și în același
timp se perpetuează confuzia între ideologii – învățăturile religiilor politice
preluate necritic de mase – și idei, valori, principii – baza oricărei decizii
și acțiuni umane în sfera politicului (dar și în sfera conștiinței și a
identității). Discuția despre idei este evacuată din dialogul politic și astfel
dialogul politic se transforma într-o confruntare, într-o acțiune de
verbalizare și o verbalizare a acțiunii. Intelectualul nu se descurcă în
acțiune, acțiunea nu este punctul lui forte, iar a încerca să extragi din
acțiuni idei (când de fapt în actiuni se află interese) este un demers inutil
și compromițător (după cum spuneam mai sus).
Sunt o sumedenie de intelectuali care au
făcut pasul greșit. Liiceanu făcea în 2004 apologia minciunii ca armă politică
a binelui și mințea “filozofic” în comisia LIBE câțiva ani mai târziu. Andrei
Plesu avea (și are încă) dese accese de indignare (pe care le numește stupori)
vădit partizane, provocate de tectonica politică. Iar H. R. P. a tot scris
sârguincios o mulțime de articole de pe baricada băsistă (strânse în volumul “Anii
Urii”), până când realitatea pe care își fundamenta critica, l-a trădat.
(Articolul prin care H.R.P. înfiera proiectul de a construi un dig de 1500 Km –
sic! – nu a mai fost introdus în cartea de success “Anii Urii”). Sunt doar
exemple ale unui fenomen generalizat; căruia tocmai cei ce ar fi trebuit să îl
denunțe i-au căzut pradă (într-o măsura mai mare sau mai mică): principiile
morale au devenit fluide, au căpătat un caracter relativ, pe când ura a devenit
obiectivă și contagioasă. Este o forma de modernitate (sau post-modernitate)
politică profund ironică: din ideologie au murit ideile și a rămas doar ura.
Certe sunt însă următoarele lucruri: (1)
discursurile intectualilor au devenit caduce câtă vreme au rămas atasate doar de
idei și (2) “angajamentul” politic (sub forma campaniilor de PR pozitiv sau negativ,
nu sub forma de far călăuzitor – vezi cazul Eminescu) a scăzut autoritatea morală (și respectiv
seducția) intelectualilor.
(2) Pe lângă climatul deloc propice al
postmodernismului politic, ce elimină ideile din sfera valorilor, pentru
intelectuali condiționările economice au dus și la aservire și la abandonarea
pozițiilor critice. Dacă punctul anterior ținea mai mult de o rearanjare culturală
(și apoi politică) a lumii împotriva primatului ideilor (sau împotriva lumii
platoniciene a ideilor), la care intelectualii s-au adaptat cum au putut,
cedarea în fața santajului material este pe deplin imputabilă intelectualilor.
Aici îi am în vedere pe intelectualii de mâna a doua, cei pe care succesul nu
îi poate hrăni suficient, dar care sunt seduși de oferta de bunăstare din jur.
Ideile pe care aceștia le produc (și care ajung în spațiul public) nu se
deosebesc de ideile celor ce caută onest adecvarea politică cu noile direcții
ale lumii; doar că din formularea lor se poate citi prea bine lipsa sau micimea
caracterului. Acești intelectuali – intelectualii pervertiți – sunt utili
pentru că, oricâte ideologii am dărâma, trebuie totuși pusă în loc o ideologie
a materialismului, un sistem care să justifice atașamentul față de materie și
dezgustul față de idee. Dacă vreți, această specie de intelectuali sintetizează
ideile din materia realității, pe când ceilalți – intelectualii de prima mână,
(dintre care am numit câțiva anterior) caută suport pentru idei în materia realității.
Iar realitatea, după cum știm, este suficient de maleabilă și de ofertantă
pentru toți.
(3) În fine, al treilea fenomen care
erodează statului și identitatea de intelectual este unul de natură socială.
Lipsiți de putere politică (nu mai avem intelectuali în politică, iar în presă –
a patra putere în stat – intelectualii sunt fie “angajati politic”, fie aserviți
economic), dar și de putere economică, intelectualii ajung inevitabil să
dispară și social din viața cetății. Disparitia lor este însă una plină de
paradoxuri. Lipsa crasă de educație a Socialului (pătruns însă de un mimetism
al adorației pentru idoli culturali) îi ridică prea mult pe anumiți
intelectuali și îi transformă în statui de aur; în statui cărora li se aduc osanale și ofrande însă mute, neînțelese
și inutile. Cu alți Intelectuali, Socialul este însă mai puțin crud.
Parvenitismul cultural (tradus din punct de vedere psihologic într-o goană
aberantă după statut) produce o sumedenie de intelectuali(-yet-idiots) (I.I.I.)
în care tendințele de stânga se manifestă într-o manieră diferită decât pe vreme
comunismului. Atunci se urmărea trecerea intelectualilor în rândul
muncitorilor, acum muncitorii – cu muncile lor specific sec XXI – se trec
singuri în categoria intelectualilor și astfel adevarații intelectuali (ce nu
sunt superstaruri culturale) sunt înecati într-un Social autodeclarat intelectualizat.
Dialogul este încă posibil, libertățile nu sunt suspendate formal, însă ideile
circulă doar în bule ermetice și dispare constant spiritul critic. (Constatam
odată că în zilele noastre nu lipsesc Socrații, ci lipsesc interlocutorii
noilor Socrați, cei care să înțeleagă argumentele și să recunoască fără
vanitate adevărul). Însă tocmai această lipsa de violenta este periculoasă;
lipsa violenței (a confuntării) din abordarea relativistă face imposibilă
rezistența și revolta (și – de ce nu? – construirea unor ierarhii de competență
și valoare) și duce la dispariția forței de sens opus ce poate echilibra
balanța. Ne aflăm într-un sistem cu buclă de reacție pozitivă. Avem tot mai
mulți intelectuali și tot mai putine idei, iar puținele idei care mai sunt
produse – unele de către statuile de aur de care vorbeam – nu dau roade
(fiindcă rămân pe rafturile bibliotecilor sau librăriilor, în loc să fie
dezbătute în piețe culturale de către Social). Statul de intelectual este asimilat
celui de neo-proletar îmburghezit dintr-o clasă de mijloc cu o educație superficială,
iar identitatea de intelectual este una auto-asumată (dupa principiul post-modern
conform căruia identitățile și loialitățile sunt alese, iar nerecunoașterea lor
de către exterior este o formă de opresiune).
Ceea ce înseamnă – în concluzie – că avem
tot mai mulți intelectuali și deci tot mai puțini…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu