duminică, 21 iunie 2020

Lui R.S.


În jurul meu pădurea se rărește
Și foile din brațe mi-au căzut
Ca niște frunze; ochii-mi joacă feste
Și până-n iarna nu mai este mult.
Din piept mi-s smulse roadele cu-n clește
În schimbul unei rații mici de lut
Și de lumină; ‘n spate-s numai creste
Și-n față hăul cu-amintiri, abrupt.
De-o să mă prindă moartea ca pe-un pește
În undiță n-am să mă zbat, ci mut
Voi arde în funalele celeste
Și doar prin scris voi mai avea trecut.
Ne-om revedea – să nu ai grijă! – peste
O vreme-n Cer, prietene pierdut.

Democrație și pandemie


Democrație și pandemie

Introducere...

Am avut reflexul de a lua apararea Socialului crezând – mai exact: impunându-mi să cred – că (1) deciziile pe care acesta le-a luat în ultimul timp sunt doar rezultateale unor judecăți  eronate (făcute totuși cu bună credință), (2) a unor confuzii (pricinuite de lipsa de informații) sau (3) a unor înșelăciuni cărora a căzut pradă din naivitate. (Includ și pasivitatea printre deciziile Socialului). Articolele mele au avut – în mare parte – drept scop (1) educarea spiritului critic, (2) așezarea tuturor faptelor în ordinea lor corectă în fața rațiunii și (3) apelul la întoarcerea la valorile democrației. Dacă aș fi coborât în arenă aș fi folosit poate mai mult arma pamfletului, ironia neagră, înțepătura otrăvită, dar nu am avut nici apetitul (și poate nici talentul) pentru asta, crezând că ceva mai poate fi salvat prin seriozitate și raționalitate. Mă consider vinovat în fața propriei conștiințe nu pentru faptul că am încercat, ci de încăpățânarea cu care m-am agățat de credința că adevarul poate fi mai puternic decât orgoliul și ca poate ajunge să lumineze minți. Boala secolului nostru – realitivizarea adevărului – ajunsă în sfârșit (după ce a acaparat lumea) și la noi (unde a găsit teren fertil), face imposibil orice demers argumentativ; dar acestă boală nu poate fi imputabilă în totalitate bolnavului câtă vreme afectează – printre altele – tocmai capacitatea de a-ți da seama că ești bolnav (și de a te auto-trata). După propria mea definiție – greșită poate – a nu te interesa adevărul , a nu căuta adevarul sau a nu-l recunoaște când l-ai găsit este – nu doar o dovadă de prostie – ci prostia însăși. Nu poți opera decât cu adevărul. Poate aș fi continuat demersul de a lupta cu morile de vânt (încercând cu onetitatea să caut și să ofer adevărul) dacă nu aș fi înțeles – în sfârșit – că Socialul este cât se poate de lucid și de informat. Doar natura lui pervertită îl face să prefere (1) avansurile unui mediocru inspector scolar cu ifose de rege, (2) mojicia unui bețiv adus la conducere tocmai pentru caracterul lui de slugă și (3) abuzurile unor instituții de forță; este un act politic mutual consimțit. Rămâne problema moralității (acum că problema adevărului este tranșată pentru mine), însa nu poți să discuți probleme de morala când instinctele care cer (1) o mână forte și grea la conducere, (2) judecăți populare în piețe și (3) încălcări de drepturi fundamentale sunt atât de puternic sădite în Social (și mai ales – ce ironie – în generațiile tinere). Educația vine prea târziu (sau nu mai vine deloc), umorile și nu faptele sunt cele care contează, iar democrația este un concept mort care mai mult încurcă.
Inevitabil am emis opinii și am dat verdicte; unele dintre ele, fără dar și poate, total greșite. Am căutat însă – pe cât a fost posibil! – ca ele să aiba dedesupt adevărul și deasupra – o poziție demnă. Și – mai ales – am căutat să folosesc logica, morala politică și să mă însotesc cu alți gânditori în direcția democrației.  Singura mea loialitate a fost fața de Social, din care am considerat că fac parte. Critica mea (pe alocuri exagerată) îndreptată împotriva Socialului își are rădăcina în ideea că trebuie să fii mai aspru cu tine însuți decât cu cei din jur. Într-o vreme în care se practică vânătoarea de  vinovați externi pentru propriile eșecuri, acesta poziție poate fi incomodă, dar ea nu trebuie ignorată. Și – trebuie să o spun! – m-am săturat până peste cap de lamentații și de ură goală. A venit însă pandemia și am crezut că, pus față în față cu Răul, Socialul se va trezi și îi va rezista, și că acest fapt îi va schimba și atitudinea politică. Chiar și un – Nu! – spus cu jumătate de gură, ar fi fost de ajuns; nu mă așteptam la minuni, căci în privința capacității de schimbare mă folosc pe mine însumi drept etalon. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău și nici măcar lamentațiile de alta dată nu le-am mai auzit.  Pe lângă pașii făcuți deja în direcția subminării democrației (despre care am vorbit în alte articole) s-au mai fâcut câțiva între timp. Dacă mai scriu acest articol pentru a-i devola este pentru că mai am datorii față de mine însumi și pentru că dezamăgirea provocată de Social nu este mai mare decat indignarea – pe persoană fizică – provocată de acești pași. Complicitatea vinovată a Socialului (cauzată poate și de sindromul Stockholm) nu face acțiunile Politiciului mai puțin reprobabile.  Mi-am schimbat însă perspectiva asupra dinamicii politice și mai ales tonul. Înțeleg prea bine ce trebuie să fi simțit Casandra și Laocoon când se opuneau cu tărie introducerii darului otravit al grecilor – Democrația?! – în cetatea Troiei.

Despre metodă

Trebuie să recunosc încă de la început că nu există o unitate de formă a acestui articol, ci doar una de fond. Fenomenul căderii democrației – căci acesta este de fapt subiectul articolului – înspre anarhie și tiranie (corect prezis de Aristotel) are mai multe fațete. El nu trebuie pus doar pe seama unor dușmani exteriori, ci și (1) pe seama contradictiilor interne ale democrației însăși și (2) pe seama faptului că orice sistem sfârșește la un moment dat prin a-și nega propriile principii de justificare, după o funcționare îndelungată. În final se ajunge ca și Politicul și Socialul să respingă democrația și vina este deopotrivă împărțită. Avem sub nas exemplul democrației românești și el provoacă indignare. Dar dacă intenția este mai profundă decat critica unor evenimente recente petrecute pe plaiul politic românesc (cum ar fi, de exemplu, așezarea președintelui Johannis cu bocancii pe gâtul democrației), dacă ne propunem și să înțelegem “de ce?”, atunci trebuie de ne lărgim perspectiva în spațiu și în timp. Planurile micro și macro ale istoriei și geo-politicii s-ar putea nu fie întotdeauna corelate, însă trebuie să facem și exercițiul detașării și al “privirii de sus” (după cum spunea Marc Aurelius).  Să recunoaștem că suntem mai mult decat trăitori al epocii johannis în România. (1) Ne-am născut în sec. XX (sau XIX) în Estul tarat de comunism, (2) am trecut prin revoluția calculatoarelor, (3) visăm bogățiile capitalismului și avem morala contorsionată dată de educația socialistă, (4) simțim inegalitatea ca pe o nedreptate (pentru a avem instincte de stânga), (5) ne place puterea, dar fugim de responsabilitatea ei, (6) avem complexe de provinciali și porniri de vechil, (7) suntem superficiali, dar pretindem seriozitate. Noi suntem până la urmă democrația care se prăbușește; dacă ar fi să dau un  verdict aș spune că democrația se prăbușește nu în jurul nostru, ci în primul rând în noi. În Social și în Politic.
Desigur, punctul de plecare și de interes (imediat ) este planul autohton: Johannis, Parlamentul și politica în vremea covid-ului (pe care îl voi trata in capitolele următoare), dar acest plan deschide la rândul său alte planuri în care se ascund cauze primare complexe, mai complexe decât interesul unui egoist leneș îndrăgostit de lux și lingușeli: divorțul dintre Putere și Politic, ascensiunea stângii, tendintele iliberale din majoritatea mișcărilor populiste, confuntarea dintre națiuni și multinaționale, reacțiunea naționalistă, etc… Voi reveni asupra lor, dar mai întâi: România…

Parlamentul  - ultima redută

Problema parlamentului este o radiografie cât se poate de corectă a stării de descopunere în care se află originala noastră democrație. Lupta politică (ce ar fi trebuit să se dea de fapt în Parlament și doar odată la 4 ani în Social) a ajuns să se dea cu Parlamentul.  Dincolo de aspectul cinic, grotesc și paradoxal al acestui fapt, nu se poate ignora nici nota lui ironică. Parlamentul nu este doar o instituție (cu justificare, formare și funcționare democratică), ci și mecanismul esențial al democrației.  Acest lucru este statuat și de Constituție, dar el nu mai poate fi un argument, câtă vreme Constituția nu mai este de ceva vreme o autoritate.  Imperfecțiunea Parlamentului – pe care o putem recunoaște oricând! – ține (1) de imperfecțiunea ideii de reprezentare, (2) de imperfecțiunea votului în sine (ca forma și ca fond) și, nu în ultimul rând, (3) de imperfecțiunea oamenilor și este de fapt expresia imprefecțiunii democrației însăși.  Este cât se poate de validă poziția lui H.R.P. care cere o minimă morală (loialitate, moderație și prudență) din partea parlamentarilor pentru ca democrația – prin Parlament – să fie nu doar posibilă, ci și realizată. Nu poți însă să încerci să repari democrația cu mijloace nedemocratice distrugându-i (sau controlându-i – ceea ce este același lucru) instituțiile și modalitatile de funcționare. Și totuși exact asta se întâmplă. Numele democrației este fluturat în fața oștilor aruncate în luptă contra Parlamentului.
Chiar și numai faptul că ultima redută în fața avansurilor autoritarite a rămas Parlamentul este suficient pentru a înțelege că ceva este profund stricat nu numai în modul care democrația funcționează, ci și în modul în care o percepem (și o judecam). Și – mai mult decât atât – ar trebui să dea de gândit și aversiunea (sau, cel puțin, neîncrederea) totală pe care o are o mare parte a Socialului față de parlamentari (și prin erori de logică sau de încadrare categorială, față de Parlament și Politic). Stim care este originea astei stări de fapt în România; nimeni nu îl poate uita pe Băsescu (și epoca sa), deși mulți se grăbesc să îl ierte. Am crezut că odată cu plecarea lui, democrația noastră torturată mai are o șansă; dar iată că ne regăsim din nou în aceeași situație, fără să fi înțeles nimic, mai surzi și mai orbi; și mai furioși și mai plini de ură. Dacă existî o lecție în mitul lui Sisif este aceea că omul poate îndura orice câtă vreme are speranță; readus la capatul de jos al pantei pe care trebuie să o urce, știind efortul ce îl așteaptă și inutilitatea lui, omul este cuprins nu doar de oboseală, ci și de disperare , iar spritul său se frânge. Iar dacă nihilismului politic este atât de avansat, nu mai există nicio cale de ieșire din el prin rațiune. Rămâne în schimb datoria de a veghea cu ochii deschiși pentru a putea depune mărturie mai târziu.

Inamicii politici ai Parlamentului.

Folosesc pluralul deși toate fortele politice (și prin forțe politice înteleg instituțiile cu putere formală și reală) ce se împotrivesc Parlamentului (sau mai exact cărora Parlamentul se opune) sunt adunate în mana președintelui. Intențiile, atitudinile și acțiunile sunt cât se poate de clare; doar păstrarea aparențelor împiedică și declararea fățisă a acestui lucru. Articolele anterioare demonstrează fără echivoc acest lucru. De aceea nu am să reiau aici pașii făcuți de presendintele Johannis pentru a ajunge în această postură de autoritate cvasi-totală, ci doar am să enumăr aceste forte care i se supun acum, tocmai pentru a întelege dezechilibrul.  (1) În primul rând, Johannis controlează în mod direct (după evenimentele sfârșitului de an 2019) cele doua capete ale puterii executive: (1.1) Președenția (putere extraordinară) și (1.2) Guvernul. (2) În al doilea rând, tot ce înseamnă servicii secrete i se subodonează: (2.1) serviciile secrete extraguvernamentale (SRI, SIE, SPP, STS), (2.2) cele trei servicii ale Ministerului de Interne, (2.3) serviciul secret al Armatei (DIA) și (2.4) cel al Ministerului de Justiție (fostul SIPA). (3) În al treilea rând, nici puterea judecătorească nu scapă sferei de influență a Președintelui, câtă vreme el numește (3.1) procurorii-șefi ai parchetelor (General, DNA, DIICOT), (3.2) șefii Înaltei Curți și (3.3) ai Curților de Apel și (3.4) (la propunerea CSM-ului) toți procurorii și judecătorii. (4) În al patrulea rând să nu uităm (4.1) că Johannis este în continuare, chiar și informal, în fruntea PNL-ului – fiindcă Orban nu este altceva decât o marionetă stricată! – și (4.2) toata dreapta politică din Romania (care de fapt este alinită în stânga spectrului politic) îi este mai mult sau mai puțin loială.
Este uimitor cum nu pare să deranjeze pe nimeni că, într-o democrație cu acte înregulă, un singur om (chiar și cu o legitimitate mare dată prin vot) deține o astfel de putere. Și mai ales că (1) abuzează de această putere depășindu-și rolurile constituționale de arbitru și actor (doar în condiții extraordinare) – de fapt acestea sunt rolurile pentru care președintele are legitimitate, nicidecum pentru cel de faraon! – și (2) duce o luptă politică pentru a câstiga și Palamentul (ceea ce echivalează, dupa cum spuneam, cu distrugerea lui).

Pandemia și Președintele

Ecuația luptei pentru putere a fost dată peste cap de apariția pandemiei. Nu putem uita (și nu putem ierta) faptul că s-a marșat în direcția alegerilor anticipate (ceea ce ar fi însemnat câștigarea Parlamentului, fără îndoială) menținându-se în schimb o stare de provizorat în puterea executivă și ignorându-se toate semnalele de alarmă. Deși normalitatea și bunul-simț ne-ar fi îndemnat să credem că armistițiul politic temporar era cea mai bună solutie pentru vremea pandemiei, lucrurile nu au stat nici pe departe așa. Ceea ce s-a întâmplat în timpul pandemiei (din punct de vedere politic) seamănă cu o scenă de box în care arbitrul fluieră și intervine pentru a-I despărți pe combatanții prinși într-un clinci, însă unul dintre ei continuă să își lovească adversarul și după ce acesta ți-a lăsat garda jos. Nu îmi propun să analizez măsurile Guvernului luate pentru gestionarea crizei (sau cel putin nu aici). COVID-19 a fost însă instrumentat cu cinism tocmai pentru a aduce avantaje politice.
Iată motivația acțiunilor: Două lucruri i-au devenit foarte clare Președintelui încă din luna martie: (1) faptul că pandemia va eroda puternic imaginea PNL-ului (și a sa desigur) – de aceea a și încercat să forțeze alegerile anticipate înainte ca valul pandemiei, pe care îl vedea prea bine, să atingă malurile Romaniei – și (2) faptul că nu poate avea Parlamentul fără să diminueze influența PSD-ului (partidul – încă – majoritar în Parlament).  Și cum electoratul PSD-ului este în marea lui majoritate unul conservator (trecut de 50-60 de ani, creștin ortodox și nationalist) a speculat (dacă nu chiar a creat) toate momentele în care a putut poza în aparator al vârstnicilor, al datinilor creștine și al patriei. Recunosc că într-o primă etapă am fost dezgustat de aceste manevre  grosolane și transparente, însă apoi vărsând ce efect penetrant au avut în Social, m-am indignat; m-am indignat cu atât mai mult cu cât s-au folosit fake-news-uri ce au transformat victimele în răspândaci.
… și iată faptele:

Președintele și creștinii ortodoxi

Prima mișcare a vizat creștinii ortodoxi. Paștele (și sărbătorirea lui) a fost un prilej minunat pentru ca Președintele să încerce să câștige bunăvoința creștinilor ortodoxi (nu puțini la număr, chiar dacă mai tăcuți). Și nu avem motive să ne îndoim că interesul a fost unul strict politic, câtă vreme cunoaștem poziția PNL-ului la referendumul pentru familie. Măsurile drastice ce limitau adunările și manifestările publice îi ingrijorau pe mulți evlavioși habotnici (și pe unii dintre reprezentanții Bisericii) mai mult decat covid-ul. Au circulat prin media o sumedenie de apeluri către Președinte – către cine atcineva?! – de ridicare a restricțiilor pentru ca sărbatorile pascale să ne găsească înghesuiți unii în alții până la sufocare, dar plini de lumina sfantă. (Și de COVID eventual, câtă vreme nu îmi închipui de ce s-ar exclude mutual cele două). În aceste penibile misive publice unii îi aminteau președintelui de miracolele rugăciunilor în grup din temnițele comuniste sau naziste, alții îl asigurau că va beneficia de recunoștință veșnică. Totuși, situatia era delicată. Oricât de tentat ar fi fost să dea curs rugănimților (din calcul pur politic), nu o putea face însă în mod direct, pentru că – să nu uităm! – Johannis conduce (și este susținut) de o serie de forte progresiste (nicidecum national liberale, de dreapta cum greșit s-ar putea crede dacă ne-am lua după numele partidului); ori o poziție de susținere a Bisericii, a credincioșilor și a ritualurilor creștine ar fi supărat stângiștii, neo-marxiștii, globaliștii, progresiștii și iliberalii și l-ar fi lăsat fără altă parte de electorat (de altfel fidelă și dependentă de nutreț ideologic și de fake-news). Politica nu înseamnă însă opțiuni binare clare, bazate pe principii (religioase, pragmatic – medicale, ideologice); politica este calea compromisului, a trădarii, a minciunii, a fentei,  etc…, pentru a ajunge la rezultatul dorit bun sau rău. Prins între ciocan și nicovală, Johannis a făcut următorul joc:  l-a pus mai întâi pe ministrul Vela să anunțe că se vor lua în acord cu Biserica unele măsuri pentru a permite sărbătorirea Pastelui; apoi a intervenit el pentru a-și manifesta dezaprobarea și pentru a-l lua de guler pe ministrul Vela; pentru ca în final tot el să anunțe o cale de compromis. Prin această melodramă prost scrisă și prost interpretată de actori dizgrațioși și lipsiți de talent, Johannis a câștigat totuși pe ambele fronturi: și-a păstrat alături fanaticii și a ajuns și la inimile unei părți de electorat mai lucid, mai așezat (și oricum dispus să fie mai iertător cu “greșiții lor” în preajma sărbătorilor).

Președintele și vârstnicii

A urmat episodul “încarcerării bătrânilor”, episod care ar putea stârni zâmbete oricărui om detașat de problemă și cu puțină ordine în cap. Sunt nevoit să îl tratez însă cu seriozitate, tocmai pentru ca Socialul l-a tratat cu atâta seriozitate. Faptele par clare suprafață. Dr. Streinu Cercel a fost înfierat public de către Johannis (care s-a ferit totuși să îi rostească numele) și de către lacheul  Orban, după ce în presă a apărut – a se citi “a scăpat” – un document elaborat de acesta în Februarie împreună cu o echipă de specialiști. Fără să ni se arate documentul cu pricina – eu însumi a trebuit să răscolesc Internetul în căutarea lui – ni s-a spus că el conținea propuneri inacceptabile de închidere cu forța la domiciliu sau prin hoteluri a vărstnicilor. Presa a preluat mesajul venit de la cel mai înalt nivel al puterii executive și l-a răspândit cu viteza sub cele mai scârboase forme după principiul telefonului fără fir, fără a-i denatura însă esența negativă; Socialul a reacționat și el profund ultragiat la gândul că cineva – altcineva decât atot-puternicul de la Cotroceni! – se gândește la măsuri de reducere drastică a libertăților. La câteva zile a urmat și decizia de înlăturare a dr. Cercel de la șefia comisiei științifice anti-Covid din Ministerul Sănătății. Desigur, totul era cusut cu ață albă; dr. Cercel nu propusese în realitate în Februarie decât o serie de măsuri de bun-simț, multe dintre ele și implementate între timp; nici vorba de o “încarcerare a bătrânilor” în hoteluri cu forța, ci de izolarea acestora la domiciliu pe cât posibil sau în hoteluri, daca aceștia nu se puteau întreține singuri. Toată lumea părea că uitase (1) declarația presedintelui din 24 martie (parcă) prin care acesta anunța senin că “practic” persoanele de peste 65 de ani trebuie să stea “tot timpul acasă” și (2) interviul recent al ministrului sănătății în care acesta anunța că are în vedere posibilitatea rechiziționării unor hoteluri tocmai pentru a implementa măsuri de “încarcerare a bătrânilor”. Nu vreau să îl apăr pe dr. Streinu Cercel, nu pentru că nu merită apărat, ci pentru că apărându-l aș divaga de la adevarata problemă. Chiar dacă dr Cercel nu era vinovat de atentat la libertățile Socialului, el nu era totuși complet lipsit de vină. (1) În primul rând criticase politica de testare COVID stabilită de Ministerul Sănătății în colaborare cu Ministerul de Interne, susținând că putem testa de 2 ori mai mulți suspecți de infectare cu COVID.  (2) În al doilea rând își manifestase uimirea – într-un mod care aducea a acuzație – că România are încă granițele deschise. (3) În al treilea rând pregătise, împreună cu primăria Bucureștiului (fieful PSD), un plan de testare statistică. (Pentru o vină similară plecase intempestiv de la M.S. și dr Costache). Toate acestea atârnau greu deasupra capului Dr Cercel, dar poate că utilitatea sa ar fi prevalat într-un calcul de oportunitate, daca cuiva nu i-ar fi venit ideea că se poate câstiga o rundă politică pe seama lui. Miza nu a fost nicidecum debarcarea dr Cercel – ea se putea face și într-un mod discret, ci scandalul. Cu ajutorul emoției stârnită de scandal, a fost inoculată în Social ideea că “Johannis este apărătorul vârstnicior”. Neadevărat și imoral totodată (sub limita cu care eram deja obișnuiți), dar simplu și eficient. Multa vreme  au existat ecouri venite dinspre Social în care i se mulțumea președintelui pentru “poziția sa”, iar dr Cercel si PSD (prin asociere) erau înjurați (uneori la propriu). (Scriu rânduri de mai sus la mai bine de o lună de la aceste evenimente și înca nu le pot găsi o concluzie sau o interpretare, în afară de gândul – nihilisto-mioritic – că meritam ce ni se întâmplă și ni se mai întâmpla).

Președintele și naționaliștii

Dacă ar fi fost numai atât și tot ar fi fost îndeajuns. Nu mă așteptam la nimic bun, dar nu credeam că se pot întâmpla lucruri și mai odioase. Vina pentru lipsa de imaginație și subestimarea  setei de putere îmi aparține în totalitate.  Abia dispăruse din peisaj dr Cercel că s-a ivit o nouă oportunitate de câstigare de capital politic pentru Președinte. De data asta a venit rândul cărții nationalismului să fie jucată. Pentru că Parlamentul nu mai funcționa de ceva timp cu toate motoarele (din pricina epidemiei de COVID) și altele erau problemele care necesitau o atenție sporită, un proiect de independență a Ținutului Secuiesc a trecut de camera Deputaților prin aprobare tacită (adică fără să fie supus explicit la vot). O greșeală – desigur, dar comisă fără intenție și care putea fi remediată ușor. Nu încerc o manipulare a cititorilor; ar fi urmat mai întâi votul în Senat , apoi etapa promulgării legii de către Președinte (care putea el însuși să o întoarcă în Parlament sau să o atace la C.C.) și – mai mult decât atât – legea era una profund neconstituțională; nu exista în mod practic sau teoretic niciun pericol. Însă faptul că un personaj politic (1) care a refuzat dorința și dreptul românilor de a sărbătorii 100 de ani de la semnarea tratatului de la Trianon, (2) care a făcut declarații ambigue în timpul unei vizite – pe care a numit-o “oficială” – din Ținutul Secuiesc de acum exact 3 ani și (3) este atât de slugarnic față de Europa – chiar am uitat cu toții afacerea Sparanghelul? – face apologia naționalismului și acuză PSD-ul de “înțelegeri cu niste maghiari” doar pentru a câștiga electorat (pt PNL) este un pericol. Nu avem nevoie de dezbinare, nu avem nevoie de spaime inutile și aberante, nu avem nevoie de fake-news-uri; mai ales acum. Iar Președintele exact aceste lucruri le-a făcut. Să te joci cu sentimentele unei națiuni și asa complexate de istorie, sensibilizate de un destin tragic și jefuite și trădate de propriul Politic este un act de o infinită josnicie. Dar – vorba unui intelept – “Tiranii nu au patrie” și nici – adaug eu – ceva sfânt!

Încheiere

Sunt vindecat de mult de tentația profeției; mă mulțumesc să filterez realitatea prin rațiune și pesimism. Nici măcar soluții nu mai propun, căci ele trezesc suspiciuni cu privire la interesele și loialitățile mele. Așa că în încheiere mă mulțumesc să punctez că urmează încă 4 ani cu un președinte care ne-a adus “aici” și pare că nu se dă în lături de la nimic pentru a fi încoronat faraon. Următorul moment crucial este sesiunea de alegeri din toamnă și nu ar trebui să ne mire dacă atunci o să cadă și ultima redută a democrației…

duminică, 7 iunie 2020

Nuditatea de Giorgio Agamben


Unde sunt intelectualii de altă dată?!…



Multă vreme nu m-am putut hotărâ dacă alăturarea dintre intelectuali și politică mai are vreun sens în vremurile noastre. Nu putem rămâne agățați de formulele neo-platoniciene ale trecutului (când politica se construia în jurul Ideii), doar pentru că lumea a virat înspre prostie, lașitate și haos și nu putem aștepta salvarea împărțind dreptatea și criticând puterea de pe margine. Pe de altă parte – în modernitate și post-modernitate – orice act al gândirii este un act politic și jocul nu se mai poartă doar în arenă, ci și în tribune și în vestiare, de către spectatori, comentatori, reserve, etc… Nu este neapărat un lucru rău atâta vreme cât se păstrează exigențele regulilor. Însă, dacă lucrurile stau astfel, interesul politic trece înaintea conștiinței și a identității și nu putem spera la obiectivitate, la o morală, la un respect față de adevăr, din partea nimănui. Nici măcar din partea întelectualității. A cere revenirea intelectualilor în politică pare astăzi mai degrabă un îndemn la înregimentarea acestora, ori acest lucru este de temut pentru toți cei ce au istoria sec. XX proaspătă în minte. Totusi – dincolo de aceste considerente – rolul Intelectualității în Lume și în Cultură (câtă vreme Cultura rămâne forma de organizare și de evoluție a Lumii) nu poate fi negat. Și mai mult: starea de fapt în care se găsește intelectualitatea în raport cu Politicul, nu poate fi imputată doar ei însăși și este – în sine – un fapt relevant pentru actuialitate și pentru direcția în care ne îndreptăm.
***
Nivelul luptei politice a ajuns în punctul în care compromite pe oricine ar încerca un comentariu onest (fie și unul de dezgust). Nu și-a închipuit nimeni că ar fi posibil (și mai ales nu și-a dorit nimeni) armistițiul, însă Politicul căzut în patima limbuției pare să ne ia pe toți drept prosti. (E adevărat că sunt mulți proști în Social, dar asta e o altă poveste!) A te indigna și a lua poziție echivalează cu (1) a lua drept bună axiomă prostiei generalizate (care este în sine o invectivă la adresa Socialului), (2) a te murdări intelectual tratând subiecte frivole, bune de bârfă sau scandaluri în fața blocului și (3) a da dovadă tu însuți de prostie scotând armele seriozității pentru a vâna gogomănii scoase pe gura doar pentru a fenta auditoriul. Uneori mă gândesc că există – prin degenerarea voită a competiției și a discursului politic – și o agendă bine conturată de a elimina intelectualitatea de pe terenul politicii, acolo unde aceasta ar fi trebuit întotdeauna (conform tradiției) să-și îndeplinească rolul de comentator obiectiv. (Există o eroare de judecată pe care intelectualii o fac des: subestimarea nivelului prostiei și confundarea ei cu forța șireteniei). Dar fie că este vorba de un program sau nu, (spre deosebire de ciumă, care facea victime fără să aleagă – aș putea spune egalizator, nedescriminatoriu, ba chiar comunist – de unde și sintagma “ciuma roșie”), ciuma morală – de a cărui răspândire Politicul este responsabil în mod direct – alungă Intelectualii din sânul Cetății. 
Nu vreau să cad însă în capcana pe care eu însumi am devoalat-o și cu alte ocazii: aceea de a găsi în Politic un veritabil țap ispășitor pentru tot și pentru orice. Scurta si trecătoarea indigestie provocată de atitudinea Politicului (blamabilă desigur) și a poziției ingrate a Intelectualității (generată de atitudinea Politicului) nu este decât un prilej pentru o metitație mai profundă asupra amenințărilor ce planează astăzi asupra statutului și identității de intelectual.
***
(1) În primul rând, se tot repetă peste tot ca ideologiile sunt perimate și – chiar mai rău - sunt nocive și în același timp se perpetuează confuzia între ideologii – învățăturile religiilor politice preluate necritic de mase – și idei, valori, principii – baza oricărei decizii și acțiuni umane în sfera politicului (dar și în sfera conștiinței și a identității). Discuția despre idei este evacuată din dialogul politic și astfel dialogul politic se transforma într-o confruntare, într-o acțiune de verbalizare și o verbalizare a acțiunii. Intelectualul nu se descurcă în acțiune, acțiunea nu este punctul lui forte, iar a încerca să extragi din acțiuni idei (când de fapt în actiuni se află interese) este un demers inutil și compromițător (după cum spuneam mai sus).
Sunt o sumedenie de intelectuali care au făcut pasul greșit. Liiceanu făcea în 2004 apologia minciunii ca armă politică a binelui și mințea “filozofic” în comisia LIBE câțiva ani mai târziu. Andrei Plesu avea (și are încă) dese accese de indignare (pe care le numește stupori) vădit partizane, provocate de tectonica politică. Iar H. R. P. a tot scris sârguincios o mulțime de articole de pe baricada băsistă (strânse în volumul “Anii Urii”), până când realitatea pe care își fundamenta critica, l-a trădat. (Articolul prin care H.R.P. înfiera proiectul de a construi un dig de 1500 Km – sic! – nu a mai fost introdus în cartea de success “Anii Urii”). Sunt doar exemple ale unui fenomen generalizat; căruia tocmai cei ce ar fi trebuit să îl denunțe i-au căzut pradă (într-o măsura mai mare sau mai mică): principiile morale au devenit fluide, au căpătat un caracter relativ, pe când ura a devenit obiectivă și contagioasă. Este o forma de modernitate (sau post-modernitate) politică profund ironică: din ideologie au murit ideile și a rămas doar ura.
Certe sunt însă următoarele lucruri: (1) discursurile intectualilor au devenit caduce câtă vreme au rămas atasate doar de idei și (2) “angajamentul” politic (sub forma campaniilor de PR pozitiv sau negativ, nu sub forma de far călăuzitor – vezi cazul Eminescu)  a scăzut autoritatea morală (și respectiv seducția) intelectualilor.
(2) Pe lângă climatul deloc propice al postmodernismului politic, ce elimină ideile din sfera valorilor, pentru intelectuali condiționările economice au dus și la aservire și la abandonarea pozițiilor critice. Dacă punctul anterior ținea mai mult de o rearanjare culturală (și apoi politică) a lumii împotriva primatului ideilor (sau împotriva lumii platoniciene a ideilor), la care intelectualii s-au adaptat cum au putut, cedarea în fața santajului material este pe deplin imputabilă intelectualilor. Aici îi am în vedere pe intelectualii de mâna a doua, cei pe care succesul nu îi poate hrăni suficient, dar care sunt seduși de oferta de bunăstare din jur. Ideile pe care aceștia le produc (și care ajung în spațiul public) nu se deosebesc de ideile celor ce caută onest adecvarea politică cu noile direcții ale lumii; doar că din formularea lor se poate citi prea bine lipsa sau micimea caracterului. Acești intelectuali – intelectualii pervertiți – sunt utili pentru că, oricâte ideologii am dărâma, trebuie totuși pusă în loc o ideologie a materialismului, un sistem care să justifice atașamentul față de materie și dezgustul față de idee. Dacă vreți, această specie de intelectuali sintetizează ideile din materia realității, pe când ceilalți – intelectualii de prima mână, (dintre care am numit câțiva anterior) caută suport pentru idei în materia realității. Iar realitatea, după cum știm, este suficient de maleabilă și de ofertantă pentru toți.
(3) În fine, al treilea fenomen care erodează statului și identitatea de intelectual este unul de natură socială. Lipsiți de putere politică (nu mai avem intelectuali în politică, iar în presă – a patra putere în stat – intelectualii sunt fie “angajati politic”, fie aserviți economic), dar și de putere economică, intelectualii ajung inevitabil să dispară și social din viața cetății. Disparitia lor este însă una plină de paradoxuri. Lipsa crasă de educație a Socialului (pătruns însă de un mimetism al adorației pentru idoli culturali) îi ridică prea mult pe anumiți intelectuali și îi transformă în statui de aur; în statui cărora li se aduc osanale și ofrande însă mute, neînțelese și inutile. Cu alți Intelectuali, Socialul este însă mai puțin crud. Parvenitismul cultural (tradus din punct de vedere psihologic într-o goană aberantă după statut) produce o sumedenie de intelectuali(-yet-idiots) (I.I.I.) în care tendințele de stânga se manifestă într-o manieră diferită decât pe vreme comunismului. Atunci se urmărea trecerea intelectualilor în rândul muncitorilor, acum muncitorii – cu muncile lor specific sec XXI – se trec singuri în categoria intelectualilor și astfel adevarații intelectuali (ce nu sunt superstaruri culturale) sunt înecati într-un Social autodeclarat intelectualizat. Dialogul este încă posibil, libertățile nu sunt suspendate formal, însă ideile circulă doar în bule ermetice și dispare constant spiritul critic. (Constatam odată că în zilele noastre nu lipsesc Socrații, ci lipsesc interlocutorii noilor Socrați, cei care să înțeleagă argumentele și să recunoască fără vanitate adevărul). Însă tocmai această lipsa de violenta este periculoasă; lipsa violenței (a confuntării) din abordarea relativistă face imposibilă rezistența și revolta (și – de ce nu? – construirea unor ierarhii de competență și valoare) și duce la dispariția forței de sens opus ce poate echilibra balanța. Ne aflăm într-un sistem cu buclă de reacție pozitivă. Avem tot mai mulți intelectuali și tot mai putine idei, iar puținele idei care mai sunt produse – unele de către statuile de aur de care vorbeam – nu dau roade (fiindcă rămân pe rafturile bibliotecilor sau librăriilor, în loc să fie dezbătute în piețe culturale de către Social). Statul de intelectual este asimilat celui de neo-proletar îmburghezit dintr-o clasă de mijloc cu o educație superficială, iar identitatea de intelectual este una auto-asumată (dupa principiul post-modern conform căruia identitățile și loialitățile sunt alese, iar nerecunoașterea lor de către exterior este o formă de opresiune).
Ceea ce înseamnă – în concluzie – că avem tot mai mulți intelectuali și deci tot mai puțini…

sâmbătă, 6 iunie 2020

Sonet (CCCXXXVIII)




Am căutat cu râvnă pepitele de aur
Ascunse-n vadul minții și vinele de-argint
În adâncimi de suflet; pe tine – Minotaur –
Eu te-am găsit cu trupul în schimb, în labirint.
Pe-atunci curgeau speranțe funambulești din ceruri
Și mă-ntâlneam cu vise în miez de zi, uimit,
Dar viata ce putea fi-n nenumărate feluri
S-a prefăcut de-odată în drum desțelenit.
Mi te-ai urcat pe umeri ca un copil și zborul
Nu a mai fost posibil și-am renunțat cu greu
La bogății; pe tine te-am indesat în golul
Din minte și din suflet, lăsat de Dumnezeu.
  Dar după-atata trudă și chin neîntrerupt,
  Iubirea mea, din mine, un Midas a facut.
  (Și de aceea zilnic, iubito, te sărut!)

06.06.2020