Într-o
tiranie doar bufonii și profeții nebuni mai râd și mai critică
...La acest gând amar am ajuns ascultând tăcerea
asurzitoare ce însoțește de mai bine de două luni acțiunile președintelui și
ale guvernului (său). Desigur (și) actualul Guvern face greșeli (mai multe sau
mai puține decât anteriorul), însă nimeni pare că nu le observă; desigur presa
își face în continuare datoria de a “informa”, însă o face într-un mod
obedient-pasiv, fraternizând cu Politicul; desigur Socialul se informează
asupra faptelor Politicului, însă pare că nu mai “înțelege” nimic fără cei ce
altădată îi „explicau”
faptele. Nu vreau să dau exemple, pentru că nu mă interesează în acest moment
nici critica contextuală a acțiunilor Politicului, nici letargia în care a
căzut Socialul odată cu oprirea propagandei, nici trădarea Presei.
Constatarea de mai sus nu a făcut decât să îmi confirme că
(1) am avut dreptate să văd în pașii făcuți de președinte încă de la preluarea
primului mandat tendințe autoritariste și, mai ales, că, în sfârșit, (2)
preluarea celui de-al doilea mandat a însemnat de fapt instaurarea unui regim
semi-autoritarist. Înainte de alegerile prezidențile am fost întrebat de mai
multe ori de ce nu votez cu Johannis. Am tăcut. Argumentația mea ar fi părut,
înainte de alegeri, doar o poziție de partizanat politic (a nu se înțelege că partizanatul
politic – justificat rațional sau emoțional – este de blamat); și oricum, după
cum se prezenta situația la acel moment, nimic din ce aș fi adăugat eu la
vuietul din presă sau din mediul online, nu ar mai fi schimbat ceva. Aleg să o
susțin acum pentru că s-a instaurat tăcerea, pentru că mi-au dispărut îndoielile
(sau măcar o parte din ele) și pentru că mă simt obligat să adaug o coda seriei de articole dedicate
epocii Johannis. Cu riscul de a părea un bufon…
Democrația este o balanță în echilibru
instabil pe talgerele căruia se află individul (într-o parte) și statul (în
cealaltă).
…Sau, altfel spus: Democratia este soluția – în termenii
lui Hegel: Sinteza – unei aporii politice vechi decând lumea: Individul (Teza)
vs Stat (Anti-Teza).
Apariția și răspândirea democrației (acest dar otrăvit al
grecilor) pe mapamond nu a împiedicat ascensiunea unor noi tirani (după cum
credeau modernii hrăniți cu scrierile lui A. de Tocqueville) și nu a creat
pretutindeni condiții pentru progres și bunăstare.
Democrația nu este un panaceu universal; ea nu funcționează
decât dacă: (1) Socialul este educat în spiritual democrației (adică: (1.1) al
participării la viața politică, (1.2) al respectului față de seamăn, de legi și
de instituții democratice, (1.3) al toleranței, (1.4) al negocierii, (1.5) al
exercitării dreptului la vot, etc…) și dacă (2) sunt create și întărite
Instituții Democratice (care funcționează după principii clare și inviolabile
precum: (2.1) principiul separarii puterilor, (2.2) principiul
check-and-balances, (2.3) principiul supremației legilor, (2.4) principiul
respectului față de cetățean, etc…).
Viziunea răspândită conform căreia Democrația înseamnă
(doar) Voința Poporului și această Voință se face auzită prin Alegeri (sau alte
forme de manifestarea a Socialului mai puțin pașnice) este nu numai greșită, ci
și dăunătoare însăși ideii de Democrație. K. Popper avea dreptate. Sintagma
“Voința Poporului” nu însemnă nimic (sau – mai degrabă – înseamnă prea puțin) și
nu poate fi tradusă în niciun fel în moduri de a distribui și exercita puterea.
Democrația nu este doar un principiu de formare, ci și un principiu de
justificare și unul de funcționare; este un raport (sau un mecanism dacă vreți)
– reglat fin (după cum spunea H.R. Patapievici) – între individ și stat. Ea nu
trebuie să permită deviații nici spre zona în care individul are un ascendent
asupra statului (democrația pervertită, pe care Aristotel o numeste “anarhie”),
nici spre zona în care Statul devine atotputernic (oligarhie sau tiranie).
Democrația necesită un efort zilnic atât din partea individului, cât și din
partea Statului.
Dată fiind fragilitatea democrației și complexității condițiilor
ei de posibilitate, nu este de mirare că în istoria recentă (adică după cel
de-al doilea război mondial) au apărut în democrații nefunctionale sau slabe o
serie de tirani (termenul folosit în modernitatea recentă este de “personaj
autoritarist”). Getulio Vargas în Brazilia, Alberto Fujimori în Peru, Hugo
Chavez în Venezuela, Augusto Pinochet în Chile, Rafael Correa în Ecuador, Recep
Erdogan în Turcia, Vladimir Putin în Rusia. Toți au înaintat spre putere cu
pași mărunți, în limitele jocului democratic și uneori chiar și după ce și-au
consolidat puterea au păstrat aparența democrației: instituții, constituție,
alegeri, etc…. În toate țările amintite se țin periodic alegeri “libere”; în
toate țările amintite există curți constituționale și constituție; în toate
țările amintite există parlamente și guverne. Și asta se întâmplă pentru că –
de cele mai multe ori - poporul iubește Democratia (mai ales când i se spune că
Democrația înseamnă Voința Poporului), dar nu îi înțelege nici spiritul, nici
modul de funcționare. Noii tirani sunt acei demagogi (populiști) care au
speculat “voința poporului” și au lovit cu ea în democrație; noii tirani apar
pe scena politică deghizați în “reprezentanți și apărători ai poporului”
încercând să surmineze tocmai instituțiile care asigură funcționarea democrației.
De aceea ei sunt greu de detectat la început de către un Social prea puțin
antrenat în spiritul democrației și al libertății.
Într-un alt articol pomeneam de cele câteva caracteristici
(preluate din cartea “How democracies die” de Steven
Levitsky şi Daniel Ziblatt), după care altfel de personaje autoritariste
pot fi identificate din timp, înainte ca intențiile lor să devină clare prin
fapte și voalul demagogiei să cadă, (adică înainte de a fi prea târziu). (Ținta
atunci era predecesorul lui Johannis în ale răului: Băsescu). Revin asupra acestui
subiect pentru ca acum, trăgând linie, putem vedea că Noul Basescu se
încadrează mult mai bine prin atitudine, prin discurs și acțiune în descrierea
tiranului de rit nou: autoritaristul demagog și anti-democratic. S-a ajuns atât
de departe totuși și pentru că (1) abuzul de putere și corupția au devenit
încet-încet normă în epoca băsescu, iar Socialul a fost atins de sindromul Stokholm,
dar mai ales pentru că (2) toate pârghiile de putere (ocultă) erau deja
operaționale în momenul în care la Cotroceni a ajuns președintele Johannis.
Dacă ar fi să ne luăm după Steven
Levitsky şi Daniel Ziblatt, orice personaj autoritarist (într-o măsură mai mare
sau mai mică) (1) respinge și/sau încalcă regulile jocului democratic, (2) neagă
legitimitatea adversarilor politici, (3) tolerează sau chiar încurajează
violenţa, (4) se arată în favoarea reducerii libertăţilor civile ale
oponenţilor, inclusiv ale presei (ce i se opune). La fiecare din punctele de
mai sus îl putem încadra pe Johannis fără a abuza de interpretări; căci acolo
unde Băsescu a făcut un dans al intențiilor din spatele unei imagini atent
construite de presedinte omenos dar hotărât, de victimă a oligahilor, de
șmecheraș politic abil și mincinos, (dar anticomunist convins), Johannis a
bătut cu pumnul în masă ca un teuton veritabil.
Înainte însă de
a trece în revistă semnele ce indică faptul că avem de-a face cu un astfel de
personaj autoritarist (în persoana fostului și totodată noului președinte
Johannis), este oportună o recapitulare a pașilor pe care Johannis i-a făcut
până în acest moment. Cei mai grăbiți sau cei ce au trăit și au înțeles pe
deplin politica epocii Johannis nu vor pierde nimic dacă sar peste capitolul
următor...
Să
ne ferim de liberalii care în luptă cu tirania își abandonează propriile
principii...
Primul pas sau „Primul meu Guvern”: Ciolos &
Co. În urma tragediei de la Colectiv, ce a stârnit o emoție teribilă în sânul
Socialului, întreaga putere executivă a ajuns în mâinile președintelui. Ponta
(premierul anterior) a demisionat, Guvernul P.S.D. a căzut, iar Parlamentul,
santajat cu forța irațională a Socialului (abil manipulată) a votat un Guvern
de „tehnocrați” condus de omul președintelui: Cioloș. Am avut de-a face cu o
„lovitură de stat” legală (cum ar spune H. R. Patapievici), dar tocmai cei care
ar fi trebuit să amendeze acest fapt au scandat împotriva guvernului Ponta și împotriva
P.S.D.-ului și au aplaudat instaurarea guvernului ce nu reprezenta Voința Poporuui.
(Să nu uitam că după ce Roma a ars în timpul împăratului Nero, romanii au
început să vâneze creștini, socotindu-i vinovați de incendiu). Desigur nimeni
nu a crezut atunci în apolitismul lui Cioloș (câtă vreme acesta facea parte
dintr-o instituție politică și era chemat să facă politică), iar ulterior
istoria a arătat că Cioloș este un animal politic foarte alunecos (făcând
initial anti-politica străzii, iar mai apoi creând un partid politic de tip nou
„anti-establishment” și neo-marxist). Domnul președinte s-a bucurat o vreme de
un peisaj politic favorabil: un Executiv ca o mână dreaptă, un Parlament pus cu
botul de labe și o Justiție slăbită (printr-o legislație lacunară, printr-un
aparat opresiv: D.N.A. și prin interferențele S.R.I. în actul de justiție) și
obedientă. Oricât s-a străduit însă presa de propagandă (fosta presă băsistă)
să prezinte guvernarea Ciolos ca pe un succes absolut, realitatea nu a putut fi
negată, iar rezultatele la alegerile de la sfârșitul anului 2016 au arătat cât
se poate de clar acest lucru.
Al
doilea pas: Lipsit de jucăria “Guvernului Său”, după
alegerile parlamentare câștigate de alianța P.S.D.-A.L.D.E., Johannis a ieșit
de voie - de nevoie din bârlog. Pentru prima dată a devenit foarte clară falia
ce despărțea forțele angrenate într-un război de anihlare totală reciprocă (sub
umbrela democrației!): partidele
U.S.R. şi P.N.L. și Președinte (secondat de Serviciile Secrete și (o parte a)
Justiţiei) - de-o parte și coaliția P.S.D./A.L.D.E. şi Parlamentul/Guvernul de cealaltă. Și tot pentru prima dată
președintele a depășit bariera (spiritului) constituției (și a testat limitele
toleranței pe care Politicul și Socialul le avea la actiuni
anti-democratice/anti-constituționale). Enumăr doar faptele: (1) refuzul
nejustificat de a desemna premierul (drumul era deschis deja de Băsescu), (2)
poziția populistă împotriva Parlamentului și a Guvernului (discursul ținut în
acele zile în Parlament), (3) asocierea cu mișcările de stradă ce contestau
Ordonanța 13 (ian-feb 2017), (4) presiunile asupra unor instituții ale statului
(CSM, Avocatul Poporului, etc…). Vina nu este numai a președintelui. S-a dovedit că atâta vreme cât are ceva de
salvat sau crede că are ceva de salvat (libertăți, drepturi, confort, etc...) Poporul
(Socialul) este dispus să închidă ochii la orice atentat la democrație, la o
orice tentință de confiscare sau limitare a puterilor statului, la orice dereglare
morală a unei instituții.
(Notă: Dintr-o plăcere pur intelectual îi
citez aici pe doi scriitori de limbă franceză din secolul trecut, care trebuie
să fi știut ceva mai mult despre democrație și libertate decât postmodernii din
sec XXI: Denis de Rougemont: „Reflexul liberalului în fața primejdiei este să
înfiinteze un nou fascism” și Albet Camus: ”[...] cred că adevărații liberali
nu vor câștiga nimic abdicând de la cea mai mare putere a lor, cea datorită
căreia au fost respinse în Occident, printre indivizi și în rândul
colectivităților, acțiunile de colonizare stalinistă: forța echității și
prestigiul libertății; o democrație, [...], nu poate, fără a se contrazice, să
desființeze o doctrină cu ajutorul tribunalelor, ci doar să o combată energic,
lăsându-i în același timp libertatea de exprimare”).
Nu este cazul să
comentez motivele invocate pentru a justifica politica agresivă a Președintelui
(și a celorlalți participanți la conflict, care s-au raliat acestei politici);
să presupunem că motivele erau corecte pentru a nu lăsa polemica să deturneze
sensul argumentației. Din punct de vedere al democratiei însă, (1) nimic nu
poate justifica atragerea abuziva a unor instituții ale statului într-un joc
politic ale cărui mize sunt îndepărtarea (sau distrugerea) unui partid politic
(și a unui personaj politic); (2) nimic nu poate justifica negarea
legitimității unor aleși ai Socialului; (3) nimic nu poate justifica minciuna și
fake-news-ul! (Să ne amintim tangențial cazul lui G. Liiceanu cel care a scris
memorabilul eseu “Despre minciună” și care apoi a mințit într-un mod penibil și
nedemn în cadrul unei reuniuni a comisiei LIBE). Toate aceste acțiuni sunt tot
atâtea fisuri în edificiul democrației; iar prin aceste fisuri se pot insinua
monștrii mult mai mari și mai periculosi decât P.S.D. sau Dragnea.
Ultimul pas: “Guvernul meu” Orban. După doi ani,
Johannis a putut culege roadele campaniei duse împotriva P.S.D.-ului (sub
numele “Fără penali”). (1) Președintele P.S.D. a ajuns la închisoare, (2) la
alegerile pentru parlamentul European P.N.L. și U.S.L. au adunat procente
semnificative, (3) referendumul “pentru Justiție” a măsurat gradul de
polarizarea al Socialului, (5) Guvernul a fost lăsat fără miniștrii, (6) alianța
P.S.D.-A.L.D.E. s-a destrămat. Sunt semne clare ca Socialul era orbit de ură,
iar restul Politicului – îngenunchiat. Moțiunea care a dus la căderea
guvernului nu a făcut decât să bată ultimul cui în coșciugul politic al P.S.D.-ului.
Iar guvernul P.N.L.-ist Orban (noul guwernner marionetă al lui Johannis) și-a început
activitatea (uneori nocturnă – spre nedumerirea celor ce credeau ca noaptea
doar hoții lucrează) cu asumări și cu ordonanțe de urgentă într-un mod propund
anti-democratic. În aceste condiții realegerea lui Johannis era mai mult decât
previzibilă…
Tiranul de rit nou:
Johannis sau de ce NU Johannis
Respingerea
sau încălcarea regulilor jocului democratic. Președintele este o instituție în sine și în
arhitectura constituțională (democratică) are un loc bine determinat printre
alte instituții ale statului. Numele de “garant al constituției” nu înseamna ca
el poate (re)scrie, încălca sau interpreta constituția ori de câte ori îi
convine. Atâta vreme cât Johannis a încălcat doar spiritul constituției (și așa
destul de grav) nu i s-au putut aduce acuzații formale, iar daca i s-ar fi
adus, s-ar fi putut apăra (și ar fi putut fi apărat) cu argument politice de
oportunitate, fiindcă nu există o morală a meseriei de politician. Totuși – cum
era de așteptat de altfel – s-a ajuns la momentul în care Johannis a încălcat
constituția și în litera ei. În mai multe rânduri a trecut peste hotărâri ale
curții constituționale. Nu este vorba nicidecum de judecăți de
neconstituționalitate, ci de constatarea unor conflicte între puteri ale
statului, cu decizii cât se poate de clare (nerespectate de președinte). Cazul
Koveși, cazul Lazăr, cazul miniștrilor demisionari. Nu e puțin lucru. În
septembrie 2019 scriam următoarele rânduri: “De când există jocul democratic au
aparut pe terenul politic destule personaje autoritariste care fie (1) și-au
faultat oponenții (când arbitrii se uitau în altă parte), fie (2) s-au dopat,
fie (3) au tras cu urechea la strategiile adversarilor, fie (4) au mituit sau
au santajat arbitrii, fie (5) au schimbat regulile jocului în timpul meciului,
fie (6) au instigat tribuna împotriva oponentilor sau a arbitrilor onești.
Niciodată însă regulile nu au fost încălcate, niciodată arbitrii nu au fost
ignorați tocmai pentru a păstra aparența de democrație și de legitimitate. Iată
însă că avem un jucător autohton care, deși arbitrul a fluierat de mult,
continuă să alerge spre poarta adversă, șutează, introduce mingea în poartă și
apoi țopăie de fericire strigând: Goool! E un gest politic dezgustător și
periculos, deși deloc surprinzător; surprinzător este faptul că la țopăiala lui
ia parte și Socialul. Ar trebui măcar să ieșim din ipocrizie cu totul și să
recunoaștem ca democrația ne încurcă!”
Negarea
legitimitătii adversarilor politici.
Am trăit atât de mult în mijlocul aceastei vânătoare de vrăjitoare politice:
“comuniștii”, “mogulii”, “corupții”, “penalii” și, în final, “PSD”-isti – să
recunoștem: cu toții
am aprins ruguri în minți și suflete! – încât aproape că am uitat că printre
normele democrației se numară și (1)
toleranța și (2) respectul mutual. Polarizarea politică ce scindează Socialul
și îl înveninează cu ură este rezultatul direct al unui arene politice unde
oponenții (1) se disprețuiesc, (2) se acuză de trădare, de corupție, de crime
și (3) își doresc anihilarea; Socialul, în (1) căutarea unor răspunzători
pentru situația social-economică tot mai precară și (2) a unei identități care
să îi ofere un sens, se hrănește cu răul din discursurile politice. De aceea
rolul Președintelui de “mediator” este important; trebuie să existe o voce care
să transceandă lupta politică și să cheme la unitate, la colaborare, la dialog.
(Notă: În
alte vremuri această voce a fost Regele). Din păcate în Romania, nu numai că
Președintele nu a fost (și nimeni nu se așteaptă ca va fi în viitor) un
“mediator”, ci – dimpotrivă – a fost principalul agitator de pe arena politică.
Coloana vertebrală a discursurilor sale (si a faptelor sale) a constituit-o
atacul la adresa partidului Social Democrat în general (și a Guvernului și a
lui Dragnea în special). Dacă însă putem trăi cu un Președinte în rolul de
agent politic agresiv și lipsit de imaginație, poziția abordata de acesta pe parcusul
campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat este impardonabilă. Faptul
de a nu participa la un dialog cu principalul contracandidat nu trebuie trecut
cu vederea ușor; ideile pe care le-a transmis (prin gura propagandei) pentru a
se justifica au fost nu doar sfidătoare și disprețuitoare la adresa dnei
Dăncilă, ci și badjocoritoare la adresa Socialului. A nega legitimitatea
candidaturii la presedenție a fostului premier înseamnă (1) a nega legitimitatea
celor ce au votat-o și (2) a arăta în mod clar – celor ca l-au votat pe el
însuși ! – că dragostea sa de putere o depășește pe cea de democrație. Și – nu
în ultimul rand – înseamnă (3) terfelirea principiului propriului partid: acela
de a-i apăra pe cei ce au opinii contrare. (Notă:
Desigur în spatele refuzului confruntării politice s-a ascuns și calculul rece al
stafului de campanie care a înțeles că într-o astfel de confruntare Johannis nu
are decât de pierdut. Și – nu! – nu pentru dna Dăncilă nu ar fi fost un
partener respectuos sau competent de dialog).
Tolerarea
sau chiar încurajarea violenţei.
Acestă trăsătură a pesonajelor autoritariste (propusă de cei doi autori americani)
trebuie reinterpretată, fiindcă în sec XXI, odata cu ascensiunea puterii pe
care o deține intelligence-ul (sau securitatea dacă vreți) și cu forței
implacabile a propagandei (pe care intelligence-ul o folosește din plin),
violența directă a devenit inutilă. Astăzi adversarii politici nu mai sunt
ucisi, iar poporul nu mai este asuprit; astăzi adversarii politici sunt compromiși
și eventual trimiși la închisoare, iar poporul este convins cu fake-news-uri.
Violența fizică este înlocuită cu violență morala, pentru că violența morală nu
naște rezistență (cum naște violența fizică). Astfel, putem considera că orice
formă de protecție a noilor instituții de forță (loiale personajului
autoritarist) și a metodelor (anti-democrațice) pe care acesta le aplică se încadrează
în categoria toleranței/încurajării violenței. A violenței asupra democrației
însăși. Iar Johannis nu este deloc străin de acest tip perfid de violență. Nu
am pretenția că pot enumera toate faptele care dovedesc acest lucru, dar mă voi
opri asupra celor mai importante.
(1) În
primul rand, președintele a luat apărarea necondiționat (și împotriva
evidențelor) DNA-ului (acestă instituție coruptă și abuzivă, după modelul “Mani
Pulite” din Italia): (1.1) a declarat că avem de-a face cu un “asalt al
penalilor” în cazul Portocală/Onea și (1.2) a refuzat până în ultimul moment
demiterea dnei Kovesi. Desigur exemplele nu se opresc aici…
(2) În al
doilea rând, președintele a tăcut – și în acest caz tăcerea nu este o virtute –
în privința protocoalelor semnate de S.R.I. cu instituții din domeniul justiției
(parchete, C.S.M., D.N.A., etc…). Și nu
cred că există vreo amenințare mai mare la adresa independenței justiției (și a
democrației în general) decât aceste protocoale secrete apărute pe vremea lui
Băsescu!
(3) Și
nu în ultimul rând președintele nu s-a arătat imparțial și corect în privința
incidentelor petrecute în timpul manifestațiilor din 10 august 2019. Verdictul
pe care el l-a pus nu lasă loc niciunei intepretări: “Guvernul pesedist şi-a
atacat propriii cetăţeni cu bâte, gaze lacrimogene, români care au demonstrat
paşnic au fost atacaţi de Guvernul României”. Evenimentele de pe 10 august sunt
deosebit de complexe și trebuie analizate pe mai multe paliere (politic/decizional
sau strategic, tactic și individual). A da verdicte, înainte ca Justiția să se
pronunțe, de la înalțimea poziției de președinte are următorele efecte nocive
(pentru democrație): (1) pune presiune pe procurorii si judecătorii care se
ocupă de caz, (2) adâncește ura celor ce văd în 10 august o agresiune a
statului (a P.S.D.-ului) asupra cetățenilor pașnici, (3) îi legitimează pe cei
ce consideră că acțiunile violente ale Socialului din 10 august sunt normale,
(4) slăbesc alte instituții ce au ca îndatorire protecția ordinii sociale (Poliția
și Jandarmeria) Desigur astfel de
declarații aduc și puncte politice, dar cu ce pret! (Notă: Nu pot să nu fac o
paralelă cu epoca Băsescu, când acesta a condamnat comunismului, doar pentru a
avea ocazia să stârnească Socialul împotriva oponenților politici numindu-i pe
aceștia “comuniști”!)
Reducerea
libertăţilor civile ale oponenţilor, inclusiv ale presei (ce i se opune). Dacă toate celelalte puncte de
mai sus au fost deja atinse de către un personaj autoritarist, intervenția
directă asupra libertăților celor ce se află în opoziție – membri ai altor partide
politice, presa neaservită, socialul neconvis – nu mai este necesară. Cu o
Justiție ținută în lesă (prin protocoale, prin instituții corupte precum D.N.A.,
prin legislație lacunară) și cu o Presă – în majoritatea ei! – lașă și lingușitoare,
opoziția (atât cât mai există) nu mai este periculoasă. Iar în cazul nostru (1)
tăcerea presei în ciuda derapajelor guvernului Orban – (de care vorbeam la începutul
articolului) și (2) preocuparea aceluiași Guvern de a închide S.I.I.J.-ul sunt
dovezile clare ca Johannis s-a asezat, în
sfârșit, pe tron. Și chiar dacă ambele semne au apărut abia după ce Johannis a
fost reales, în contextul dat ele erau mai mult decât previzibile. Pentru mine
ele nu mai aduc revoltă, ci doar tristețe. Tristetea oracolului nebun.
Concluzie
Acest paragraf este cel mai greu scris... Răul a fost înfăptuit.
Johannis este din nou președintele României. Urmează încă cinci ani răi cu un
Johannis mai arogant, mai dispretuitor, mai autoritarist (dupa alți 10 cu Băsescu
și alți 5 cu același Johannis); cinci ani cu D.N.A. și cu S.R.I.; cinci ani cu ingerințe
externe ale U.E. și ale S.U.A. în economie, politica, justiție și societate;
cinci ani în care ne vom simți tot mai puțin acasă; cinci ani în care vom îmbătrâni
în mâhnire; cinci ani cu un orizont de libertate, dreptate și bunăstare tot mai
îndepărtat.
Faptul că alți
concetățeni de-ai mei – susținători ai regimului Johannis – vor suferi poate
mai mult decât mine nu mă încălzește prea mult. Nu sunt vinovați. Și chiar dacă
sunt vinovați într-o oarecare măsură, nu ar trebui să plătească, în timp ce
adevărații vinovați, vor propera cu cinism.
Concetățenilor mei, alături de care voi trăi în următorii
cinci ani și în care continui să cred, le dedic acest articol...
