duminică, 20 octombrie 2019

Fragmente Jurnal CVII - În Deltă


Dimineața o pâclă luminoasă se înghesuie în jurul pontonului; soarele lipsește, iar canalele sunt ascunse de vegetație. Ne stăpânește nerăbdarea și ignorăm toate semnele cu aroganța celor ce nu cred în hazard. Odată urcați în bărci devenim prizonierii unei luni a apelor; umezeala ne pătrunde până la oase și toate zgomotele sunt scurgeri, picuri și revărsări. Alergăm pe unde; ne ridicăm deasupra unor valuri mici ce mușcă din malurile de lut ale capilarelor deltei. Întâlnim câteva case turtite cu acoperișuri de stuf; bărcile sunt trase la mal, năvoadele sunt strânse, iar câinii amușină după cuiburi de păsări. Chipurile oamenilor sunt brăzdate de cea mai cumplită formă de tristețe: resemnarea. Unii ne salută, dar cei mai mulți ne ignoră pierduți în blestemul rutinei și al însingurării. Doar viteza ne mai rupe din când în când din îmbrățișarea acestui peisaj îmbătrânit în toamnă cu toate culorile doliului. După ce întrăm pe canalul Sf. Gheorghe și ne odihnim o vreme în dansul valurilor, ceața se ridică; falezele verzi alcătuite din copaci, sălcii și stuf conduc apele răului pe un drum al pierzaniei. De la pupă, privind în urmă, se deschide o panoramă ce confirmă cele mai negre presimțiri: există destin (și trebuie să ni-l închipuim ca pe o curgere a unor ape nămoloase între două maluri dinainte stabilite) și există Stix-ul. Ne umplem plămânii cu aerul dulceag și înghețat în care se amestecă vagi miasme de putreziciune și mai ales ne umplem plămânii cu resemnare și liniște. Pe canalele mai mici și apoi pe lacul pe care îl străbatem în goană, revine senzația că orice oprire ar însemna o cufundare în aceste ape fără timp și o rătăcire într-o lume cu o singură dimensiune: adâncimea. Câtiva folosesc adrenaliza pe care o dă viteza pentru a se refugia în sine; puțini încearcă gimnastica meditației și a contemplării. Întâlnim cimitire de nuferi și năvoade părăsite fără pești; câteva bărci de pescari și câteva păsări – egrete întârziate, lebede și lișite – marchează prin excepție dureroasa lipsă. Pe măsură ce înaintăm prin lungi canioane verzi și fără viață pare că tulburăm pregătirile de iarnă ale unui Creator morocănos. Cerul – ah! cerul acesta apăsător și pustiu! – el poată vina pentru că trăim o stânjeneală ciudată ca în fața unei frumuseți descompuse și poate chiar iubită cândva. Ne ascundem de tăcuta acuzație că noi înșelăm timpul și că pentru noi viața este uneori o glumă. Culegem poze, dar marele dar al naturii: liniștea, nu pătrunde în poze, după cum imperativele morale nu pătrund în cărți. La întoarcere nu mai simțim viteza pentru că și noi ne grăbim. Orice întoarcere este o reînviere; răsuflăm ușurați când avem sub tălpi siguranța pământului și ne mințim că lecția de etică și de estetică a deltei ne-a schimbat și că o vom duce cu noi. Ne despărțim străini de deltă, însă începutul după-amiezii ne iartă: din soarele scăpat printre nori curge peste ziua de octombrie o lumină dulce și vâscoasă ca o miere.