Dimineața o pâclă
luminoasă se înghesuie în jurul pontonului; soarele lipsește, iar
canalele sunt ascunse de vegetație. Ne stăpânește nerăbdarea și ignorăm toate semnele
cu aroganța celor ce nu cred în hazard. Odată urcați în bărci devenim
prizonierii unei luni a apelor; umezeala ne pătrunde până la oase și toate zgomotele
sunt scurgeri, picuri și revărsări. Alergăm pe unde; ne ridicăm deasupra unor
valuri mici ce mușcă din malurile de lut ale capilarelor deltei. Întâlnim
câteva case turtite cu acoperișuri de stuf; bărcile sunt trase la mal,
năvoadele sunt strânse, iar câinii amușină după cuiburi de păsări. Chipurile
oamenilor sunt brăzdate de cea mai cumplită formă de tristețe: resemnarea. Unii
ne salută, dar cei mai mulți ne ignoră pierduți în blestemul rutinei și al
însingurării. Doar viteza ne mai rupe din când în când din îmbrățișarea acestui
peisaj îmbătrânit în toamnă cu toate culorile doliului. După ce întrăm pe
canalul Sf. Gheorghe și ne odihnim o vreme în dansul valurilor, ceața se
ridică; falezele verzi alcătuite din copaci, sălcii și stuf conduc apele răului
pe un drum al pierzaniei. De la pupă, privind în urmă, se deschide o panoramă
ce confirmă cele mai negre presimțiri: există destin (și trebuie să ni-l închipuim
ca pe o curgere a unor ape nămoloase între două maluri dinainte stabilite) și
există Stix-ul. Ne umplem plămânii cu aerul dulceag și înghețat în care se
amestecă vagi miasme de putreziciune și mai ales ne umplem plămânii cu
resemnare și liniște. Pe canalele mai mici și apoi pe lacul pe care îl
străbatem în goană, revine senzația că orice oprire ar însemna o cufundare în
aceste ape fără timp și o rătăcire într-o lume cu o singură dimensiune:
adâncimea. Câtiva folosesc adrenaliza pe care o dă viteza pentru a se refugia
în sine; puțini încearcă gimnastica meditației și a contemplării. Întâlnim
cimitire de nuferi și năvoade părăsite fără pești; câteva bărci de pescari și câteva
păsări – egrete întârziate, lebede și lișite – marchează prin excepție
dureroasa lipsă. Pe măsură ce înaintăm prin lungi canioane verzi și fără viață
pare că tulburăm pregătirile de iarnă ale unui Creator morocănos. Cerul – ah! cerul
acesta apăsător și pustiu! – el poată vina pentru că trăim o stânjeneală ciudată
ca în fața unei frumuseți descompuse și poate chiar iubită cândva. Ne ascundem
de tăcuta acuzație că noi înșelăm timpul și că pentru noi viața este uneori o
glumă. Culegem poze, dar marele dar al naturii: liniștea, nu pătrunde în poze,
după cum imperativele morale nu pătrund în cărți. La întoarcere nu mai simțim
viteza pentru că și noi ne grăbim. Orice întoarcere este o reînviere; răsuflăm
ușurați când avem sub tălpi siguranța pământului și ne mințim că lecția de
etică și de estetică a deltei ne-a schimbat și că o vom duce cu noi. Ne
despărțim străini de deltă, însă începutul după-amiezii ne iartă: din soarele
scăpat printre nori curge peste ziua de octombrie o lumină dulce și vâscoasă ca o miere.
