Fragmente Jurnal CVII - În Deltă

Dimineața o pâclă luminoasă se înghesuie în jurul pontonului; soarele lipsește, iar canalele sunt ascunse de vegetație. Ne stăpânește nerăbdarea și ignorăm toate semnele cu aroganța celor ce nu cred în hazard. Odată urcați în bărci devenim prizonierii unei luni a apelor; umezeala ne pătrunde până la oase și toate zgomotele sunt scurgeri, picuri și revărsări. Alergăm pe unde; ne ridicăm deasupra unor valuri mici ce mușcă din malurile de lut ale capilarelor deltei. Întâlnim câteva case turtite cu acoperișuri de stuf; bărcile sunt trase la mal, năvoadele sunt strânse, iar câinii amușină după cuiburi de păsări. Chipurile oamenilor sunt brăzdate de cea mai cumplită formă de tristețe: resemnarea. Unii ne salută, dar cei mai mulți ne ignoră pierduți în blestemul rutinei și al însingurării. Doar viteza ne mai rupe din când în când din îmbrățișarea acestui peisaj îmbătrânit în toamnă cu toate culorile doliului. După ce întrăm pe canalul Sf. Gheorghe și ne odihnim o vreme în dansul valurilor, ceața se ridică; falezele verzi alcătuite din copaci, sălcii și stuf conduc apele răului pe un drum al pierzaniei. De la pupă, privind în urmă, se deschide o panoramă ce confirmă cele mai negre presimțiri: există destin (și trebuie să ni-l închipuim ca pe o curgere a unor ape nămoloase între două maluri dinainte stabilite) și există Stix-ul. Ne umplem plămânii cu aerul dulceag și înghețat în care se amestecă vagi miasme de putreziciune și mai ales ne umplem plămânii cu resemnare și liniște. Pe canalele mai mici și apoi pe lacul pe care îl străbatem în goană, revine senzația că orice oprire ar însemna o cufundare în aceste ape fără timp și o rătăcire într-o lume cu o singură dimensiune: adâncimea. Câtiva folosesc adrenaliza pe care o dă viteza pentru a se refugia în sine; puțini încearcă gimnastica meditației și a contemplării. Întâlnim cimitire de nuferi și năvoade părăsite fără pești; câteva bărci de pescari și câteva păsări – egrete întârziate, lebede și lișite – marchează prin excepție dureroasa lipsă. Pe măsură ce înaintăm prin lungi canioane verzi și fără viață pare că tulburăm pregătirile de iarnă ale unui Creator morocănos. Cerul – ah! cerul acesta apăsător și pustiu! – el poată vina pentru că trăim o stânjeneală ciudată ca în fața unei frumuseți descompuse și poate chiar iubită cândva. Ne ascundem de tăcuta acuzație că noi înșelăm timpul și că pentru noi viața este uneori o glumă. Culegem poze, dar marele dar al naturii: liniștea, nu pătrunde în poze, după cum imperativele morale nu pătrund în cărți. La întoarcere nu mai simțim viteza pentru că și noi ne grăbim. Orice întoarcere este o reînviere; răsuflăm ușurați când avem sub tălpi siguranța pământului și ne mințim că lecția de etică și de estetică a deltei ne-a schimbat și că o vom duce cu noi. Ne despărțim străini de deltă, însă începutul după-amiezii ne iartă: din soarele scăpat printre nori curge peste ziua de octombrie o lumină dulce și vâscoasă ca o miere.

Puterea și Politicul

Puterea și Politicul

Stânga a murit! Trăiască stânga!

Peste tot în Europa, (1) dreapta (chiar și cea conservatoare) se uită cu speranță către Putin (vezi cazul Italiei – Salvini, al Franței – J.M. Le Pen, al Ungariei – Orban);  (2) activismul de stânga (marxismul cultural) subminează cu lupte politice de gherilă vocea și legimitatea majorităților (în numele unor minorități “așa-zis” oprimate: ); (3) social-democrația e defăimată; iar (4) corectitudinea politică și nihilismul țin loc de religie.

Bolșevismul de drepta

E un vis urât! Umilința este noua fantomă ce se plimbă prin conștiințele ocidentale, pregătindu-le pentru ceea ce se poate numi “bolșevismul de dreapta”.  Și știm deja cât rău poate produce umilința. Nu se mai poate face nimic acum pentru a opri această boală (similară cu boala ce s-a răspândit în Europa dintre cele două războaie), iar fenomenele politice de care aminteam mai sus – simptomele acestei boli – sunt atât de absurde încât, dincolo de consternare și indignare, induc paralizia.  În trecut (1) războiul a limpezit conștiințele, (2) intelectualii și-au făcut totuși vocile auzite în marea de isterie generală (amintesc aici cazul lui Camus și al lui Denis de Rougemount) și  (3) încă mai acționau în oameni  ecourile civilizației creștine, mai puternice uneori decât minciunile ideologiei. Acum (1) războiul nu mai este nici măcar o lecție, (2) intelectualii s-au predat, iar (3) despărțirea de valorile trecutului este totală (prin uitare, nu prin confruntare).

Politicul fără putere

Răspunsul la întrebarea  “Cum s-a ajuns aici?” nu poate veni din analizele politice sterile, uneori exaltate și vădit părtinitoare ce împânzesc media (mai ales cea online). Și asta pentru ca ele au în vizor Politicul și nu Puterea, iar în ultima vreme Puterea s-a reconfigurat atât ca formă, cât și ca fond și a scăpat din mâinile Politicului. Politicul a rămas doar un țap ispășitor, de care Puterea are nevoie pentru a-și  face cinicul joc. 

Înțeleg (1) scepticismul celor ce au rămas la o înțelegere simplă, maniheistă a lumii, în alb-și-negru, bun-și-rău, liberalism-comunism, est-vest; înțeleg (2) nevoia de dușmani când nu poți înțelege cine este vinovat pentru o stare de fapt; înțeleg (3) nevoia de revanșă pentru frustrările din propria viața;  însă rațiunea trebuie să prevaleze întotdeuna. Despărțirea Politicului de Putere este cel mai mare rău al secolului nou început, nu despărțirea Politicului de Social. Ba chiar înclin să cred că despărțirea Politicului de Social s-a produs tocmai pentru că Politicul a piedut Puterea.

Unde este puterea?

Supun atenței o serie de fenomene actuale cu intenția de a construi un posibil (și probabil) răspuns la întrebarea necesară: (1) Cum s-a ajuns aici? (Necesară pentru că, dacă nu vom reuși să înțelegem, nu vom reuși nici să îndreptăm ce se mai poate îndrepta). Nu am viziunea unei damnări, dar nici optimismul imbecil ce crede ca soluțiile există și ele urmează în chip logic definirii problemei. Pentru unele lucuri este prea târziu; cu siguranță ceva s-a pierdut definitiv; dar în fond și cunoasterea (fără acțiune) este o izbândă în sine. Și dacă vom avea un posibil/probabil răspuns la întrebarea “Cum de am ajuns aici?”, din acel punct rațiunea ne va putea apropia de răspunsul la o altă întrebare (2) Unde se află (de fapt) Puterea?

Răspunsul

Stângismul.

Ideologia clasică de stânga (comunismul) nu mai există în Occident, oricât se chinuie să o recunoască unii în jur și oricât o regretă alții. În primul rând pentru că regimurile ce au încercat să o transforme în realitate s-au dovedit ineficiente și criminale și s-au prăbusit, dar și pentru că era ideologiilor – a viselor edulcorate despre viitor – a apus demult. Războiul a zdruncinat și a maturizat conștiințele. A rămas însă teoria politică de stânga, metodele de a ajunge la putere (inventate de Lenin și utilizate de epigonii săi cu cinism): (1) instrumentarea umilinței și a urii, (2) atacul la individ, (3) denigrarea, (4) puciul, (5) propaganda, (6) comandoul politic, (7) deturnarea voinței majorității de către minorități,  – în numele majorității, iar ele au fost recuperate de mișcări sociale ce au crescut în umbra puterii legitime a Politicului, câștigând încet-încet adepți și respectiv – putere. 

Feminismul militant, miscările lgbt sunt doar câteva exemple de mișcări stângiste, cu agende diferite în aparență, dar similare ca formă și manifestări; steagul pe care îl flutură este progresul; scopul ce le unește este încercarea de a transforma excepția în regulă, acuzand regula că încearcă să anuleze excepția, (în esență o doctrină opusă democrației ce se definește ca  dialogul fecund și tolerant între excepție și regulă); răspândirea lor se explică prin faptul că predică egalitatea (ca o formă de răspuns la umilința) – iar egalitatea crează identitate, unitate și în final: forță! – și libertatea (de sub tirania majorității). Este ușor de înțeles răul pe care îl pot provoca mișcările sociale de stânga ce (1) văd în Legilativ și Executiv – produsele legitime ale unei majorități - inamici sau (2) sunt – pur și simplu! – deturnate.

(Remarc în cazul Romaniei, pe tema definirii noțiunii de familie, eșecul unui contraofensive dusă cu mijloace democratice – votul – împotriva propagandei stâgiste revărsate purulent și în Social și în Politic).

 Confruntarea dintre națiuni și multinaționale.

Câtă vreme companiile au actionat doar pe piețele interne ale statelor (oricât de mult sau de puțin erau controlate sau reglementate aceste piețe de către Politic), ele nu au contestat puterea politicului. Poate și pentru că interesele economice și cele politice erau aliniate. Odată cu valul globalizării însă, unele companii au depășit bariera statală, au căpătat o altă anvergură, o altă ambiție (economică) și s-au eliberat de sub tutela politicului. (1) Au descoperit ele însele puterea. (2) Au descoperit că banii le permit să susțină partide politice și cauze sociale favorabile, (3) au descoperit lobby-ul, (4) au descoperit și au cultivat corupția Politicului, (5) au descoperit că pot smulge proprii angajați din culturile nationale și îi pot integra în propriile culturi metastatale.

Încet dar sigur puterea multinationalelor devine comparabilă cu cea a națiunilor în termeni de resurse: oameni, materii prime și bani; iar când interesele multinationalelor vor deveni contrare intereselor naționale în privința resurselor, când profitul va fi impiedicat de Legi (bune sau rele), când Politicul va căuta să limiteze sau să controleze puterea pe care multinationalele o au deja, conflictul deschis va fi inevitabil. Indiferență față de acest fenomen este o crimă. În primul rând se vor înfrunta două structuri complet diferite ca organizare și valori: pe de-o parte națiunile (democratice, liberale în Occident în general și Europa în special), pe de altă parte multinaționalele (puternic ierarhizate). În al doilea rând lupta însăsi va fi (daca nu deja este) una neloială, câtă vreme multinaționalele vor avea mijloacele (invizibile și neamendabile) de a interveni în structura națiunilor, între Social și Politic, (1) seducând și destrămând Socialul și (2) corupând și santajând Politicul.

Ascensiunea Securității și a Presei.

În evoluția premodernă a statelor, la un moment dat, între Politic și Social s-au pozitionat alte doua instituții secundare (secundare pentru că nu erau centre propriu-zise de putere și pentru ca erau – teoretic – în slujba a Politicului sau a Socialului): Presa și Securitatea. Presa era glasul critic al Socialului, iar Securitatea (termenul este desigur generic) era agentul puterii politice. Ambele lucrau cu informațiile; unii le adunau și le ascundeau, alții le adunau și le dezvăluiau. Cu timpul – pe măsură ce informația a devenit în sine un bun – fiecare în parte a realizat ce putere le dădea posesia și utilizarea acestui bun. Mai întâi ambele instituții au intrat în jocul politic de partea unor părți politice ce luptau pentru putere, însă, destul de repede, au realizat ca Policul este vremelnic, fragil și expus (în democrație) și că ele însele pot controla și pot emana putere (fără niciun control). Iar puterea – dacă ar fi să îi dăm crezare lordului Action – corupe. Nu degeaba Presa a fost numită a Patra Putere în Stat și nu degeaba Securitatea (nu numai în România) este bănuită că a devenit Prima putere în stat. (În cazul particular al României, intervenția Securității – SRI în special – în Economic (SRI deține în mod legal firme), în Justitie (vezi scandalul recent al protocoalelor secrete dintre SRI și alte instituții ale statului) și chiar în Politic, compromite total ideea de democrație și de stat de drept.)

Asaltul extern asupra Europei (pe care eu o numesc “inima Occidentului”).  

Al doilea război mondial  a lăsat în urmă o imensă ruină în Europa. Trebuie recunoscut că, fără protecția (fizică și economică) a Americii, visul Europei Unite nu ar fi fost realizabil. La mai bine de trei sferturi  de secol de la începutul reconstrucției (și la trei decenii de la căderea cortinei dintre Est și Vest)  Europa se regăsește însă (din nou) într-o situație dificilă. Trei noi vectori de putere externă, trei proiecte noi de Ordine Mondială, (mai infame decât proiectul nazist de Ordine Mondială), venite din trei direcții diferite, sub trei forme diferite îi pun în pericol fragila ființă geo-politică.

În nord-est, pândește țarul ghețurilor – Putin. Cu ajutorul unui Rasputin modern pe nume Alexander Dughin, Putin și-a fundamentat politica expansionistă pe repere creștin-ortodoxe, puternic naționaliste și anti-americane. În viziunea lui Dughin (și a lui Putin) Europa ar trebui să se apropie de Rusia ca parte a unui spațiu geo-politic-cultural comun definit sub numele de Euro-Asia și să lupte împotriva Americii. Pericolul există și este acum cu atât mai mare cu cât America lui Trump se retrage între granițe și pare că slabește puterea (fizică) pe care o împrumută Europei. Semnele unui război hibrid sunt vizibile peste tot în Europa, căci Putin știe prea bine că slăbiciunile cele mai mari ale Europei sunt tocmai democrația și liberalismul ei. (1) Cu propagandă, (2) fake-news-uri și (3) prin finanțarea unor mișcări cu mesaje extremiste se poate incapacita conducerea oricărei țări democratice și liberale.  (Este încă neclar până la ce nivel Romania a intrat în zona de interes a Rusiei și până la ce nivel Rusia se implică în destabilizarea Politicului autohton. Trebuie totuși înțeles că avem de-a face cu un nemilos război hibrid, nu cu unul ideologic și nici cu unul deschis, pentru că Rusia nu vrea nici să seducă și nici să distrugă Europa, ci doar să o slăbească suficient cât să o asimileze; astfel încât este de așteptat să nu găsim urme rusești în zona de doctrină socială, ci în zona de mișcări (sociale sau politice) anti-guvernământ.)  

De peste Atlantic priveste spre Europa un alt inamic, nu mai putin redutabil. Nu este continentul America, așa cum încearcă să sustină Rusia, în încercarea ei de a separa Europa de marele ei protector; nu este SUA, cu instituțiile ei politice și cu socialul ei - atat de viu și de puternic; nu este capitalismul American – poate prea salbatic pentru gustul europenilor. Desi pare o terorie conspiraționistă demnă de filme de actiune Hollywoodiene, sunt multe voci (printre care și cea a filozofului Olavo de Carvalho) care susțin că America este leagănul unui elite financiar-economice – de-acum internationale – ce a căpătat atât de multă putere (financiară) încât își permite să se ridice deasupra jocurilor economice și  politice și chiar să le controleze. Convertirea puterii financiare în putere reală și extinderea acestei puteri (în detrimentul puterii interne și externe a națiunilor) sunt singurele interese ale acestei elite (provenită în parte tocmai din ridicarea unor multinaționale). (Însăși America – dacă ar fi să-i dam crezare lui Olavo de Carvalho – este atacată intern de aceste forte metastatale). Proiectul de instaurare e unei noi ordini mondiale (sub controlul acestei elite) nu poate avea însă șanse de izbândă decât dacă: (1) capitalismul – american – pătrunde în toate conturile lumii (cu riscurile ce provin din grefa capitalismului pe un corp social/politic nepregătit), iar (2) în țările în care capitalismul deja a pătruns, fie multinaționalele și băncile țin captiv Politicul, fie Politicul se retrage complet din controlul piețelor, lăsând acest rol și această putere în mâinile elitei financiar/economice (în mod total netransparent).

Rusia și elita financiar/economică a lumii nu sunt singurele amenințări externe cu care se confruntă Europa. Dinspre Orientul Mijlociu vine fierbintele simun al islamizării. Nu este vorba (doar) de imigrație, un fenomen ce poate reîmprospăta sângele și cultura Europei, benefic în anumite limite și repetat de atâtea ori în istorie. Amenințarea demografică este ultima problemă a Europei, deși este prezentată ca fiind prima, stârnește pasiuni și dezbină structurile Politice și Socialul întregii Europe. Adevaratele pericole sunt (1) programul politic al religiei islamice (de care religia islamică nu se poate separa), (2) fenomenele externe (pe care le ignorăm pentru că ni se par “departe” și nu le întelegem), dar care stârnesc valurile de imigrație: războaiele din Orientul Mijociu, Al-Qaida, Isis (toate gravitând în jurul aceluiași program politic religios) și (3) radicalizarea unor fanatici autohtoni și atentatele teroriste. Nu cei ce au plecat din teamă în căutarea unei case și ajung să trăiască lipsiți de casă pe un pământ străin, detestați și tot în teama sunt periculoși. Ei sunt – cel mult - doar purtătorii nevinovați ai unei maladii, pe care anticorpii din trupul slăbit al Europei nu o mai pot alunga sau anihila; ei sunt doar instrumente ale unei puteri exterioare occidentului. În Europa Socialul este învins de această putere (informa) prin Teama, pe când Politicul – prin Corectitudine Politică; și ambele (și Politicul și Socialul) se acuză reciproc de intoleranță și respectiv de indecizie. În acest context vocea dreptei va fi auzită tot mai tare, iar acest lucru nu va face decât să alimenteze și mai mult aceasta putere.

În România, dreapta politică (excluzând ALDE) – poate și pentru că Romania se află încă departe de frământările centrului European – este configurată diferit față de dreapta politică europeană;  dacă în afară dreapta se agață de mirajul nationalismului și se uită către nord-est (după cum spuneam), la noi dreapta acționează ca un vector de progres stângist și globalist totodată; prin ea o parte din noile puteri (stângismul, multinaționalele, securitatea) își crează o punte spre Politic. Naționalismul și tradiționalismul – nu spun: patriotismul! – într-o formă pasivă, sfioasă, de apărare, îl regăsim în schimb la partidul social democrat (actual) și în zona conservatoare, lipsită de ceva vreme, din păcate, de forță politică.

Post-modernismul

Post-modernismul este – fără a avea pretenția de a fi riguroși! – o formulă de respingere a tradiției (nu prin opoziție sau negare – ce sunt totuși poziții de afirmare ontologică, ci) prin ignorare/uitare. Adoptarea lui condamnă la extincție toate culturile bazate pe tradiție (și în cele din urmă tradiția este o componentă a tuturor culturilor, inclusă în însăși justificarea/rațiunea de existență a culturilor – continuitatea). Culturile postmoderne ale noului (a noului înțeles nu ca progres ce aduce valoare prin raportare la trecut, ci ca valoare în sine) sunt prin însăși definiția lor volatile și fără memorie; ele însă devin regulă și trend. În opoziție, culturile tradiționale – iar cultura națională este prin excelență o cultură tradițională – nu au nicio șansă. Alienarea pe care o trăiesc oamenii postmoderni este una totală și ireversibilă; aculturarea pe care o practică culturile postmoderne este de fapt o destructurare a tuturor formelor de identitate, nu o încercare de construire a unor identități noi, de esență. Noile identități – date de noile culturi postmoderne – țin de formă, nu de fond; omul postmodern există (în sens nepredicativ: este “ceva”)  printr-un proces pur mimetic, nu printr-unul de conștiință. Până și ura – pe care unele dintre ele o folosesc pentru a se defini și pentru a atage noi membrii – este un exercițiu de mimetism (exact ca in celebra scena a celor “doua minute de ura” din romanul 1984 a lui George Orwell).

Consecințele acestui fenomen în actualitate se văd și în modul în care se face raportarea la Politic (și la Putere) a Socialului. În primul rând devin aproape imposibile asocierile libere de idei (sau chiar de proiect) și toate formele de dialog, consens sau conlucrare. Unitatea (în Social) în condiții de libertate (adică acolo unde identitatea este o alegere a conștiinței), nu mai este posibilă decât prin negare (împinsă până la ură) și prin nevoia constantă de schimbare (deritate din obsesia noului ca valoare); unitatea nu mai are o formă politică, decât atâta vreme cât este îndreptată împortiva politicului și justificată de existența politicului; unitatea nu mai poate fi decât stângistă.

În al doilea rand, omul postmodern este tot mai ușor de înrolat în culturi postmoderne ierarhizate (securitatea, multinationalele, etc…) prin tranzacții diabolice (cu singuranță, cu confort, cu iluzia sensului), iar prin aceasta respectivele culturi primesc în schimb infuzii cu putere. Obediența omului postmodern provine tocmai din (1) dărâmarea unei tradiții a libertății de conștiință, din (2) confruntarea cu absurdului vieții (fără ajutorul divinității) și din (3) acuta lipsa de sens (pe care doar o putere superioara i-o poate da); ea este sora (întru umilință) a furiei față de Politic, căci umilința (primită ca un abuz) poate declanșa nu doar porniri furibunde și iraționale, ci și forme ale sindromului Amsterdam sau chiar dorința de a cultiva mai departe – în jos – umilința.

Revoluția tehnologică

Revoluția tehnologică (trecerea de la era culturală la era tehnologică) nu a făcut altceva decât să înlesnească recoltarea puterii (harvesting the power)  de la cei ce o mai dețin (în cantități tot mai mici) și exercitarea puterii (exercising the power) de către centerele de putere amintite mai sus. (1) Platformele de comunicare online (ce au promovat idioții la rangul de purtători de adevăr, după cum spunea Umberto Eco), (2) sistemele de urmărire (camerele video performante, dronele, GPS-ul, aplicațiile mobile), (3) algoritmii de profilare și simulare, (4) inteligența artificială sunt doar câteva exemple care anunță un viitor sumbru. S.F.-urile moderne nu sunt doar jocuri ale imaginației, ci și semnale de alarmă.

Momentan tehnologia este doar o unealtă; o unealtă ce oferă o putere enormă utilizatorului ei; însă doar o unealtă. Și stângismul (avatarul rău al progresului) și securitatea (serviciile de informații) și multinaționalele folosesc din plin tehnologia; însă nimic nu le oprește să o folosească și în scopurile rele (de care pomeneam mai sus).

Și poate că totuși nu este departe momentul în care tehnologia va căpăta o conștiința de sine și se va elibera de constrângerile programării umane; iar orice conștiință are, după cum bine știm, un instinct de autoconservare și o dorință implacabilă de a acumula și de a folosi puterea.

Importanța tot mai scăzută a omului.

În democrațiile actuale, afirmația “Votul tău contează!” (Adică: Tu contezi Politic!) nu mai este susținută de afirmația “Tu contezi” (Social, Economic, Militar, etc…). Forța statului nu mai rezidă în cumulul de atomi umani.  Omul nu mai este posesor de putere (nici economică, nici militară) cum era în secolul trecut (căci a trecut vremea marilor industrii în care lucrau milioane de oameni, iar armatele sunt tot mai tehnologizate); nimeni (în sensul : niciul dintre posesorii actuali de putere) nu mai este interesat – în afara votului – cu adevărat de puterea Socialului și respectiv de multumirea Socialului în afara campaniei electorale.

Omul postmoderm este cel mult un consumator. De mâncare, de servicii și de informații; și este tratat ca atare; i se propun tranzacții pentru bruma de putere pe care o mai deține: confort, siguranță, sens. Ironic este faptul că încă trăiește iluzia puterii și – mai mult decât atât – pune de bună voie umărul la spolierea lui de putere (mai gravă decât spolierea de libertate, muncă, de fericire, de viitor, câtă vreme puterea este singura care îi asigură șansa la muncă, fericire, viitor în condiții de libertate...).

Concluzie

De ceva vreme în Occident Socialul nu mai poate fi considerat cu adevarat un centru de putere; singura lui șansă este o alianță onestă și durabilă cu Politicul (cu Politicul neatins de alte centre de putere). Reversul este și el valabil. Politicul nu se poate baza nici pe îngăduința stângismului satisfăcut, nici pe promisiunile fratelui-mai-mare – intelligence-ul, nici pe banii colorați cu interese ai multinaționalelor, etc…, ci doar pe Social...