Aseară, după ce m-am întors acasă, am
urmărit, pe jumătate amețit, pe jumătate iritat (ceea ce mă face permeabil la
propagandă) – emisiuni politice pe trei canale de știri diferite. Subiectul
principal: o revoltă în inima marelui partid de guvernământ. Trei membri
marcanți ai partidului îi trimit Marelui
Lider o scrisoare deschisă – cu argumente ce se succed riguros, scolastic,
pe puncte - în care cer demisia acestuia. E, într-adevăr, un scandal...
În primul rând: scrisoarea (deschisă sau nu),
dacă nu face parte dintr-un plan mai mare și mai serios, este în sine o dovadă
de impotență politică. Arma politicianului este decizia și – în urma ei – acțiunea.
Încercarea de a determina mișcări politice cu opinii – acolo unde opinia nu
precede decizia – și atunci când aceste opinii vin tocmai din zona Politicului,
este puerilă și dăunătoare tocmai prin irelevanța și inutilitatea ei. Cel mult
scrisoarea cu pricina poate fi expresia unor conștiințe deranjate etic de
direcția în care se îndreaptă partidul, încărcate cu vinovăția inacțiunii, ce își
caută alinare în confesiune. În fața publicului. Dar Publicul (Socialul și
Politicul din opoziție) nu iartă, ci râde...
Iar dacă publicul nu râde (în al doilea rând),
ci preia mesajul din scrisoare și exercită presiuni suplimentare asupra
liderului partidului (mângâiat cu apelativul „Ciuma roșie”), acțiunea celor
trei are iz de trădare. Sunt necesare pârghii pentru a mișca monoliții din
partid? Acest lucru poate fi acceptabil (chiar dacă imoral) până la momentul în
care înțelegem că aceste schimbări pot determina schimbări în politica
partidului și, pe cale de consecință (câtă vreme acel partid este la guvernare)
și în politica statului (internă și externă).
Cele două puncte de mai sus sunt validate și de
faptul că, pe fond, scrisoarea nu critică în primul rând metodele “dictatorului” Dragnea, ci politica dusă cu aceste metode “dictatoriale” și – sic! – imaginea dictatorului. Nu am să
comentez problema imaginii care „vulnerabilizează”, dar... Câtă vreme modul din
care înțelege liderul partidului să își exercite puterea în cadrul partidului
poate prezenta (sau nu) un oarecare interes pentru cei ce nu sunt membrii, cu
siguranță politica partidului interesează Socialul (pentru că îl afectează în mod
direct). Totuși, să critici tocmai politica la care a aderat (prin vot) o mare
parte a Socialului este o altă dovadă de infantilism politic. E un bumerang
care nu numai că îți ratează ținta, dar se și întoarce...
Admit că – în anumite condiții – și critica
politicii partidului poate avea un anumit sens, (deși după mine ar trebui să
capete alte forme). Diavolul, știm bine, se ascunde în detalii și nuanțe. Nu
este însă cazul aici. Daca ne uităm mai atent la politica contestată de cei
trei pucisti (ce amenință ca în scurt timp vor fi mult mai mulți), vedem că ea
are legatură directă (sau indirectă) cu o încercare de punere în ordine (și în limitele
constituționale) a puterilor în stat. Atât a celor vizibile, cât (mai ales) a
celor invizibile. Argumentul conform căruia politica PSD a supărat acele puteri
(ieșite din ordinea constituțională încă de pe vremea fostului președinte
Băsescu) nu este un argument împotriva politicii PSD (și a liderului ei ce o
împinge înainte), ci o dovadă că această politică funcționează.
***
În plus, în contextul scrisorii buclucașe, îmi
provoacă stupoare și următorul fapt: niciuna dintre forțele (Politice și Sociale)
ce se luptă pentru democrație nu par să fie organizate în mod democratic sau să
fie alcătuite din membrii cu deprinderi democratice:
Președintele. Președintele țării are țâfna
unui mare împărat (fără împărăție) și pretinde supunere și servire grabnică, atât
din partea celor ce fac parte din „staff-ul” său – episodul „paltonului” este cât
se poate de relevant, cât și din partea altor instituții (fie că fac parte din
Justiție, din zona Securității sau chiar din Politic). Să ne amintim cât de
puțin respect pentru țară, pentru democrație și pentru rolul conferit de
constituție (în urma unui vot popular) a avut acest Președinte când s-a
poziționat politic belicos împotriva PSD-ului. Atunci (și de atunci încoace) a
lăsat în afară o parte semnificativă a Socialului, Socialul tăcut, Socialul ce
merge la vot, tocmai acel Social ce trebuie aparat și respectat. A încurcat
funcțiile de reprezentare și mediere cu cea de decizie, a instigat Socialul
prin prezență și prin discurs și a căutat (prin mijloace în afara spiritului
constituției) să blocheze un Politic ales în toate inițiativele lui. Halal președinte
democratic!...
PSD-ul. PSD-ul pe de altă parte ne apare cel
puțin la fel de nedemocratic. Liderul său a fost prezentat (și de voci externe,
dar și de voci interne – vezi tocmai scrisoarea menționată mai sus) ca un om cu
o voință implacabilă, pe care fie o transferă acoliților săi, fie o folosește
pentru a-și amuți și eventual elimina adversarii. Discursul său despre democrație
este – dupa cum se spune – îndreptat doar în exterior; în interior liderul PSD
este un „Tatuc” care face și desface după bunul plac. Dacă este adevărat – și cred
că este adevărat -, nu este numai vina lui Dragnea. Partidul PSD a fost
construit pe premize leniniste: un lider puternic și o disciplină de fier în partid
pe toate nivelurile, dar aceste premize (liderul și disciplina) pot proveni și din
înțelegerea faptului că – în lipsa lor – un partid, oricare ar fi el, nu poate
depăși o anumită masă critică. Însă, dincolo de toate acestea, realitatea
rămâne: un partid cu o structură puternic ierarhizată, cu oameni obedienți, în fruntea
căruia se află un singur om se luptă – dupa cum declară – pentru principii
democratice.
Mișcarea #rezist. Socialul #rezist – nu partea
infimă a lui ce se ocupa de organizarea mișcării și de distribuirea mesajelor
inflamante pe FB, ci Socialul consumator de mesaje inflamante și degrabă coborâtor
în stradă – Socialul activ este alcătuit în marea lui majoritate din
corporatiști ce își petrec mai mult de 8 ore zilnic în castele de sticlă și beton,
sub papucul unui șef cu toane (gen Johannis) și execută fără să crâcnească
sarcinile primite. Oare cum înțelege acest Social democrația? Simplu:
- Un conducător unic (puternic, genial, hotărât
și iubit) – de aceea îți tot întorc privirile cu atâta speranță spre Johannis!
- Un Serviciu Secret care să îi apere (de ce
anume?) îngrădindu-le liberatea și invadându-le viața intimă, dar care mai ales
să furnizeze informații prețioase Tătucului – căci Tatucul nu este doar
atotputernic; el trebuie să fie și atoateștiutor
- și o Justiție aservită aceluiași Tătuc – căci
Tătucul atotputernic și atoateștiutor este – reflex biblic! – și bun și drept.
În mintea Socialului #rezist Președintele
trebuie să pună Prim Ministrul, să controleze structurile de securitate și tot
el să numească și capii Justiției. Simplu!
Nici măcar nu este vina lor. Mentalitățile
lor sunt modelate în corporații și nu pot depăși anumite paradigme ce devin
pentru ei moduri de viață și de înțelegere a lumii. Sunt educati, fără îndoială!,
dar nu în spiritul democrației și al libertății, ci în cel al obedienței și eficienției,
căci în orice corporație ponderea opiniei față de deciziei este alta decât în cazul
unui sistem democratic. Chemarea acțiunii transformă membrii acestui Social
#rezist în noii activiști ai anarhiei.
Partidele de opozitie (PNL, USR, etc..).
Partidele de opozitie nici măcar nu mai contează în ecuația democrației. Ele
l-au luat pe Nu (sau #rezist sau #muie) în brațe și s-au asezat comod în siajul
președintelui. Eu personal nu cred în democrația reacționară a lui #Nu; pentru
mine democrație înseamnă nu numai opinie (aici rolul revine Socialului în primul
rând), ci și opțiune (și aici partidele de opozitie sunt ilustrarea via a eșecului).
Mai mult: discursul lor este găunos câtă vreme faptele ce îl urmează ies din
sfera jocului democratic și arată că, pentru a dărâma un om și un partid, orice
opinie și orice acțiune este permisă. Cu siguranță nu salvezi democratia
astfel! Mijloacele și scopurile sunt la fel de importante în politică.
Instituțiile de forță (din zona Securității).
Nici măcar nu trebuie argumentat faptul că aceste instituții nu sunt instituții
democratice (nici ca principiu de justificare, nici ca principiu de formare și nici
ca principiu de funcționare); ceea ce trebuie însă afirmat cu tărie (și înțeles)
– și de către semnatarii scrisorii anti-Dragnea! – este că aceste instituții nu
au ce căuta în jocul democratic. Deplângând faptul că PSD-ul antagonizează
aceste instituții, ei nu fac altceva decat să acrediteze și de legitimizeze
idee că aceste instituții pot urca pe scena politică. Și că apară democrația!
Greșit! Profund gresit și tulburător de periculos!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu