Problema principală pe care o ridică
islamismul civilizației occidentale este aceea că, în spirit și în literă, este o religie politică, (nu o religie socială, cum este creștinismul).
Termenul ce revine des în textele islamice este „supunerea”, ordinea strictă, ierarhizată,
spre deosebire de creștinism unde principiul descriptiv este păcatul, iar
principiile normative sunt toleranța, mila, iertarea. Islamul a fost emanația
unui conducător de oști pornit într-o misiune de cucerire sau de unire de
triburi sub propria comandă, în timpul sec al VI lea. Din această perspectivă era
(și încă este) de neconceput în cadrul ei o separație a puterii teologice de
cea administrativă, pentru că una se sprijină și o întărește pe cealaltă,
pentru că principiul politic este un principiu de justificare . Preceptele
islamice sunt stricte în această privință; o încercare de emancipare a puterii
administrative sau măcar o limitare a puterii teologice este interpretată ca o
declarație de război. Aceasta viziune este ireconciliabilă cu viziunea creștinismului
care este în sine „o religie a ieșirii din religie” (cf. Gauchet), o religie
care recunoaște „ce-i al Cezarului” și include în normele sale acceptarea
normei laice, a puterii administrative a Cezarului. (Desigur, la un moment dat,
și creștinismul a fost instrumentat politic, dar în cazul creștinismului a
existat întotdeauna o cale de retragere a religiei din politică, o abandonare a
intereselor lumești – efemere și meschine - în fața intereselor superioare și eterne
ale „Împărăției Cerurilor”. Să nu uitam că în fond religia creștină este o
religie a non-combativității, o religie a „întoarcerii obrazului”.) Dialogul
este exclus, iar toleranța manifestată de societățile creștine este inutilă și
de neînțeles. Pe de altă parte nici încercările (firave și neconvingătoare) de
impunere a unor norme administrative unor comunități islamice, norme ce
contravin unor norme religioase (cu este exemplul purtării burkăi), nu poate da
roade pentru că atacă însăși identitatea comunității și a membrilor ei,
identitate socială, identitate construită în primul rând prin identitate
religioasa, adică – în esență - prin identitate politică. Iar rezistența în acest
caz nu este în primul rând una politică, prin lupta (jihad), nu prin plecarea
capului, prin martiriu sau prin predică.
Aceeași problemă a ciocnirii dintre două
culturi (una profund religioasă și determinată politic, cealaltă laică și
determinată social) conduce la o altă problemă greu – dacă nu imposibil – de gestionat:
atitudinea ostilă față de Socialul țării gazdă. Faptul că nu se poate înțelege
o nealiniere religioasă a cetățenilor unei țări și – prin aceasta – o aliniere
politică a acestora este corolarul celor de mai sus. (De aceea eventualele ținte
ale atacurilor teroriste sunt alese din rândul Socialului. Nu se urmărește doar
teroarea și răzbunarea. Socialul, pentru islamism, este în primul rând un agent
politic.) Dincolo însă de reacția tare – rarele atacuri teroriste – se constată
pretutindeni o reacție slabă: auto-enclavizarea comunităților islamice, reacție
ce naște în cascadă și întreține alte probleme de ordin socio-economic (în
afara problemelor pur religioase sau politice) precum alienare, refuzul educației,
șomaj și distanțare economică a membrilor ei de ceilalți membri ai țărilor de
adopție. Acestea sunt tot atâtea motive de umilință ce alimentează și ele în final
ura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu