1. În faţă comisiei LIBE din Parlamentul
European, cu o morgă inchizitorială, dl. Liiceanu îşi exprima indignarea pe
care i-o trezeşte situaţia politică din România. Intervenţia este pe jumătate o
hulă, pe jumătate o lamentaţie, cu o tuşă groasă, de pamflet, mai potrivită
pentru editoriale din presă - sau de pe saiturile – ce tratează actualităţile
politice şi sociale. Tema abordată este eternă (şi demonetizată demult) în
preocupările domniei sale: corupţia şi bătălia politică acerbă din jurul corupţiei.
De-o parte binele: (Koveși şi Johannis), de-o parte răul (Legislativiul,
Guvernul, PSD-Alde, Liviu Dragnea şi Tăriceanu). Cum însă faptele singure (OUG,
protestele din stradă, etc..) nu sunt suficiente pentru a-i susţine poziţia, dl
Liiceanu inventează altele noi. Îşi pune ochelarii pe nas, se uită pe notiţe şi
spune: „Iată declaraţia explicită a şefului PSD, rostită la un post de
televiziune săptămâna trecută: Trebuie să ne concentrăm pe demiterea
procurorului şef al DNA, pe demiterea doamnei Koveși.” Spune un ne-adevăr – mă feresc (deocamdată)
de cuvântul „minciună” – cu seninătate, fără ca obrajii să-i capete vreo
nuanţă stacojie. Şi este aplaudat atât de cei prezenţi în sală (peste 45 de
susţinători #rezist invitaţi de europarlamentarul Monica Macovei), cât şi de
„rezistenţii” de acasă.
2. E grav. E grav nu doar pentru că am ajuns
să ducem ne-adevăruri în Parlamentul European (Raluca Prună a făcut şi ea
acelaşi lucru anul trecut), iar ele pot duce la scăderea credibilităţii României.
E grav nu doar pentru că am ajuns să purtăm bătălii politice (cu mijloace
josnice) în faţa străinilor, iar aceste comportamente ne fac de râs şi ne scad
prestigiul ca ţară. Sunt convins că Parlamentarii de la Bruxelles au fost imuni
la sofisme ieftine, nu au plecat cu seriozitate urechea la pâră şi – din pricina barierei de limba şi în absenţa
contextului – nu s-au putut bucura în totalitate de metaforele dlui Liiceanu.
Însă cu sau fără neadevărul strecurat în discurs, nu văd altă miza decât aceea
a spectacolului – a unui spectacol din categoria penibilului – menit să aducă
capital politic şi de imagine pe plan intern. Chiar şi cu preţul problemelor
cauzate în extern, (a căror decontare va fi lăsată tocmai pe seama adversarilor
politici).
3. Răul făcut prin neadevăr este mult mai
profund; el are şi implicaţii culturale (nu doar politice). E grav pentru că o
serie de ne-adevăruri ies din gura unui filozof care a scris în trecut un eseu
numit – ce paradox! – „Despre minciună”. Am ales să citesc eseului ca urmare a
acestui sinistru episod, gândind că voi găsi în el material pentru a construi
o acuzaţie de ipocrizie. Mă aşteptăm la
un traseu filozofic pe urmele lui Kant (ce a tratat fără menajamente problema
în lucrarea „Despre pretinsul drept de a minţi din omenie”) sau pe urmele
sfântului Augustin („Despre minciună”). Mă așteptam la o încercare de
desţelenire a conştiinţelor moderne, ce au ajuns să îndrepte minciuna până şi
împotriva lor însele, ca o formă de auto-anihilare (sau imunizare) morală. Mă aşteptăm la o analiză lucidă a trecutului,
la un diagnostic brutal al prezentului şi la un verdict sumbru despre un viitor
închis prin relativizarea adevărului şi prin manipularea subiectului
cunoscător. Mă aşteptam să îi pot înapoia dlui Liiceanu pe partea sa de
baricadă săgeţi înmuiate în citate din propriul text. Spre surprinderea mea, teza
din eseul Despre minciună (ca fals lingvistic) este însă una contrară. Minciuna
– în viziunea filozofului -, lărgeşte spectrul instrumentarului politic. Iar
dacă este pusă în slujba unui scop politic de grup (mai presus de un interes
individual, egoist) denumit „bine comun” este nu doar acceptabilă, ci
chiar de dorit pentru că doar ea poate stârpi „corupţia în stadiul ei ultim”.
4. Nu este greu să găsim traducerea politică
corectă a eseului. Toată argumentaţia (cu savante trimiteri la Filoctet,
Socrate şi Machiavelli) a fost construită în 2004, în preajma alegerilor
prezidenţiale. Dl Liiceanu trăia pe atunci fantasma strâmbă – împărtăşită de altfel şi de alţi
intelectuali de marcă ai României – a salvatorului „Băsescu”, marele luptător
anti-comunist şi anti-moguli. Cel atât
de anunţat şi de aşteptat de autor, cel numit în text „Principele”,
„Harap-Albul în viaţă” sau „cetăţeanul virtuoso”, cel care urma să „întrupeze
scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de
el”, nu este altul decât Băsescu.
5. Peste timp, textul „Despe minciună” rămâne
ca o dovadă că unii intelectualii au luat decizia loialităţii faţă de Băsescu
într-un mod conştient, ce li se poate imputa. Ştiau prea bine cine este şi ce
poate viitorul preşedinte şi cu toate astea au ales să-l sprijine. Ei au
realizat „organizarea intelectuală a urii” pe care Băsescu a emanat-o, a
fluturat-o în campanie şi a pus-o la temelia sistemul corupt cu care a guvernat
România timp de 10 ani. Ei sunt „intelectualii lui Băsescu”…
6. Asta înseamnă că în tot acest timp dl
Liiceanu şi-a trăit filozofia. Iar acest lucru îl ridică ca om, însă scade
considerabil valoarea testelor sale. Întreaga sa operă, din perspectiva părerilor
enunţate în acel eseu (aproape programatic), nu pare a fi decât o justificare
savantă a compromisurilor făcute în viaţa sa „publică” (şi în special a
compromisului său cu adevărul). (Procedeul utilizat ar putea fi denumit:
„Trecerea de la descriptiv la normativ” sau „Curăţarea ideologică a
conştiinţei”). Ştiind care este părerea filozofului despre minciună – ca
instrument onorabil mânuit la nevoie de „eroi” politici ai binelui, nu putem
citi diversele sale editoriale şi nici nu putem privi intervenţiile sale
politice (cum este şi cea de la Bruxelles) decât cu o doză masivă de
circumspecţie. Următoarele întrebări sunt legitime: Dacă dl Liiceanu s-a trezit
într-o bună zi şi s-a hotărât că îşi doreşte să fie un erou, să lupte (cu rău) împotriva
răului în arena politică (chiar şi cu preţul sacrificiului suprem – precum
antemergătorii săi Isus şi Socrate)? Dacă dl Liiceanu – în urma acestei deciziei
– a scos din teacă minciuna cu conștiința împăcată şi hotărât să meargă cu ea
până la capăt pentru a-şi atinge un scop politic?
7. Oricare ar fi răspunsul la
aceste întrebări, cred că este necesar să îi amintim dlui Liiceanu propriile
sale rânduri (dintr-un alt eseu: „Despre ură”): „Cum ştie un intelectual […]
când anume o ieşire a sa în piaţa publică nu echivalează cu o trădare a
funcţiei sale cărturăreşti şi cu intrarea pe teritoriul pasiunilor politice? El
are un singur criteriu: când va crede […] că, optând pentru o anume forţă
politică sau sprijinind un om politic anume, el continuă să slujească, dincolo
de vremi, valorile în care crede dintotdeauna.” Să înţelegem că minciuna este o
valoare în care dl Liiceanu crede dintotdeauna? Şi cum rămâne cu altă o altă
afirmaţie de-a sa: “[intelectualul] are […] obligaţia să intervină ori de câte
ori va avea senzaţia că se află în faţă unui derapaj al puterii”. Unde era dl
Liiceanu când Băsescu îşi ţesuse peste România un sistem al abjecţiei şi îşi
bătea joc – la propriu – de poporul român. Şi minciuna prin omisiune intră în
instrumentarul politic?
8. Dl Liiceanu nu s-a mulţumit însă cu
neadevărul emis în faţa membrilor comisiei LIBE a Parlamentului European. El a
venit să-l întărească cu un al doilea neadevăr. Citez: "Lucrul pe care
mi-l reproşez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care
se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin
folosirea ghilimelelor, pretenţia de exactitate, lucru pe care l-am întărit şi
prin folosirea expresiei «declaraţia explicită». Acest lucru mi-l asum în mod
public că pe o eroare. Nu însă că pe o minciună. N-am avut nici o clipă
intenţia de a deforma o realitate ştiind foarte bine că adevărul e în altă
parte. În acest caz, şi doar în acesta, aş fi minţit". Abia această a
două declaraţie – „o minciună de a două instanţă” – ne dezvăluie faptul
că dl Liiceanu a minţit cu program, a minţit politic, a minţit cu conştiinţa
împăcată, a minţit crezând că face un bine. Încercarea de a face ca un neadevăr
flagrant să treacă în categoria erorii, dezvăluie intenţia neruşinată de a
folosi minciună ca instrument politic (aşa cum anunţa că este perfect moral în
eseul „Despre minciună”). Este dovadă clară – dacă mai există vreun dubiu – că
dl Liiceanu a ales o tabăra politică (ceea ce este bine), dar că din poziţia sa
politică este gata să renunţe la valoarea perimată a adevărului (ceea ce este rău).
9. Înainte de a răspunde dlui Liiceanu, se
impune un răspuns la provocarea aruncată de eseul: „Despre minciună”. Ce este
minciună? Simplu: Este un atentat la libertate! Dacă acceptăm că libertatea are două nivele: o
libertate de bază în care subiectul îşi întâlneşte opţiunile şi o libertate de
discernământ în care subiectul face alegerea propriu-zisă, atunci se observă că
minciună nu face altceva decât să răpească subiectului o parte din opţiuni (sau
să îi ofere altele false) la nivelul libertăţii de bază. Nu putem rămâne cu
poziţia inflexibilă a lui Kant: "Sinceritatea este o datorie
categorică, absolută, necondiţionată a omului faţă de toţi ceilalţi oameni,
oricare ar fi întinderea daunelor ce pot rezultă din ea pentru el însuşi sau
pentru altul" (Despre pretinsul drept de a minţi din omenie). Din
perspectiva propusă, în anumite cazuri, dacă un anumit subiect nu are (şi) o
libertate de discernământ, minciuna poate fi acceptabilă. Nu se poate da o
reţeta sau un algoritm, dar ne putem închipui din vastele posibilităţi ale
naturii umane diverse exemple. Conştiinţa care minte trebuie să cunoască (şi să
iubească) conştiinţa minţită pentru a fi sigură că acţionează spre binele ei
(şi nici atunci nu putem fi siguri de „bine”). Regula adevărului acceptă abateri,
dar aceste abateri sunt abateri particulare, abateri izolate în care intervine
umanul şi relaţia personală. Nu putem accepta că un întreg grup politic sau
social nu are discernământ, nu putem accepta minciuna politică; nu putem
accepta încălcarea libertăţii. Cu atât mai mult dacă ne putem în slujba
scopului primordial al libertăţii, nu putem ajunge la libertate încălcând
libertăţi. Atunci când tratăm cu grupuri sociale şi politice cu care avem un
contract (şi întotdeauna există un contract între social şi politic), minciuna
nu poate interveni sub nicio formă.
10. În concluzie: nu putem înghiţi şi digera
minciunile dlui Liiceanu, fie că ele sunt adresate unui entităţi externe, fie
că sunt îndreptate intern, asupra noastră – a tuturor! Nu contează intenția
dlui Liiceanu și (nici declarațiile sale de iubire față de poporul român). Minciunile
sale nu sunt un medicament, ci o otravă perfidă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu