duminică, 2 aprilie 2017

Fragmente Jurnal CV - Minciuna ca parte a instrumentarului politic (Filozofie politică aplicată)



1. În faţă comisiei LIBE din Parlamentul European, cu o morgă inchizitorială, dl. Liiceanu îşi exprima indignarea pe care i-o trezeşte situaţia politică din România. Intervenţia este pe jumătate o hulă, pe jumătate o lamentaţie, cu o tuşă groasă, de pamflet, mai potrivită pentru editoriale din presă - sau de pe saiturile – ce tratează actualităţile politice şi sociale. Tema abordată este eternă (şi demonetizată demult) în preocupările domniei sale: corupţia şi bătălia politică acerbă din jurul corupţiei. De-o parte binele: (Koveși şi Johannis), de-o parte răul (Legislativiul, Guvernul, PSD-Alde, Liviu Dragnea şi Tăriceanu). Cum însă faptele singure (OUG, protestele din stradă, etc..) nu sunt suficiente pentru a-i susţine poziţia, dl Liiceanu inventează altele noi. Îşi pune ochelarii pe nas, se uită pe notiţe şi spune: „Iată declaraţia explicită a şefului PSD, rostită la un post de televiziune săptămâna trecută: Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului şef al DNA, pe demiterea doamnei Koveși.”  Spune un ne-adevăr – mă feresc (deocamdată) de cuvântul „minciună” – cu seninătate, fără ca obrajii să-i capete vreo nuanţă stacojie. Şi este aplaudat atât de cei prezenţi în sală (peste 45 de susţinători #rezist invitaţi de europarlamentarul Monica Macovei), cât şi de „rezistenţii” de acasă.

2. E grav. E grav nu doar pentru că am ajuns să ducem ne-adevăruri în Parlamentul European (Raluca Prună a făcut şi ea acelaşi lucru anul trecut), iar ele pot duce la scăderea credibilităţii României. E grav nu doar pentru că am ajuns să purtăm bătălii politice (cu mijloace josnice) în faţa străinilor, iar aceste comportamente ne fac de râs şi ne scad prestigiul ca ţară. Sunt convins că Parlamentarii de la Bruxelles au fost imuni la sofisme ieftine, nu au plecat cu seriozitate urechea la pâră şi  – din pricina barierei de limba şi în absenţa contextului – nu s-au putut bucura în totalitate de metaforele dlui Liiceanu. Însă cu sau fără neadevărul strecurat în discurs, nu văd altă miza decât aceea a spectacolului – a unui spectacol din categoria penibilului – menit să aducă capital politic şi de imagine pe plan intern. Chiar şi cu preţul problemelor cauzate în extern, (a căror decontare va fi lăsată tocmai pe seama adversarilor politici).

3. Răul făcut prin neadevăr este mult mai profund; el are şi implicaţii culturale (nu doar politice). E grav pentru că o serie de ne-adevăruri ies din gura unui filozof care a scris în trecut un eseu numit – ce paradox! – „Despre minciună”. Am ales să citesc eseului ca urmare a acestui sinistru episod, gândind că voi găsi în el material pentru a construi o  acuzaţie de ipocrizie. Mă aşteptăm la un traseu filozofic pe urmele lui Kant (ce a tratat fără menajamente problema în lucrarea „Despre pretinsul drept de a minţi din omenie”) sau pe urmele sfântului Augustin („Despre minciună”). Mă așteptam la o încercare de desţelenire a conştiinţelor moderne, ce au ajuns să îndrepte minciuna până şi împotriva lor însele, ca o formă de auto-anihilare (sau imunizare) morală.  Mă aşteptăm la o analiză lucidă a trecutului, la un diagnostic brutal al prezentului şi la un verdict sumbru despre un viitor închis prin relativizarea adevărului şi prin manipularea subiectului cunoscător. Mă aşteptam să îi pot înapoia dlui Liiceanu pe partea sa de baricadă săgeţi înmuiate în citate din propriul text. Spre surprinderea mea, teza din eseul Despre minciună (ca fals lingvistic) este însă una contrară. Minciuna – în viziunea filozofului -, lărgeşte spectrul instrumentarului politic. Iar dacă este pusă în slujba unui scop politic de grup (mai presus de un interes individual, egoist) denumit „bine comun” este nu doar acceptabilă, ci chiar de dorit pentru că doar ea poate stârpi „corupţia în stadiul ei ultim”.

4. Nu este greu să găsim traducerea politică corectă a eseului. Toată argumentaţia (cu savante trimiteri la Filoctet, Socrate şi Machiavelli) a fost construită în 2004, în preajma alegerilor prezidenţiale. Dl Liiceanu trăia pe atunci fantasma strâmbă  – împărtăşită de altfel şi de alţi intelectuali de marcă ai României – a salvatorului „Băsescu”, marele luptător anti-comunist şi anti-moguli.  Cel atât de anunţat şi de aşteptat de autor, cel numit în text „Principele”, „Harap-Albul în viaţă” sau „cetăţeanul virtuoso”, cel care urma să „întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el”, nu este altul decât Băsescu.

5. Peste timp, textul „Despe minciună” rămâne ca o dovadă că unii intelectualii au luat decizia loialităţii faţă de Băsescu într-un mod conştient, ce li se poate imputa. Ştiau prea bine cine este şi ce poate viitorul preşedinte şi cu toate astea au ales să-l sprijine. Ei au realizat „organizarea intelectuală a urii” pe care Băsescu a emanat-o, a fluturat-o în campanie şi a pus-o la temelia sistemul corupt cu care a guvernat România timp de 10 ani. Ei sunt „intelectualii lui Băsescu”… 

6. Asta înseamnă că în tot acest timp dl Liiceanu şi-a trăit filozofia. Iar acest lucru îl ridică ca om, însă scade considerabil valoarea testelor sale. Întreaga sa operă, din perspectiva părerilor enunţate în acel eseu (aproape programatic), nu pare a fi decât o justificare savantă a compromisurilor făcute în viaţa sa „publică” (şi în special a compromisului său cu adevărul). (Procedeul utilizat ar putea fi denumit: „Trecerea de la descriptiv la normativ” sau „Curăţarea ideologică a conştiinţei”). Ştiind care este părerea filozofului despre minciună – ca instrument onorabil mânuit la nevoie de „eroi” politici ai binelui, nu putem citi diversele sale editoriale şi nici nu putem privi intervenţiile sale politice (cum este şi cea de la Bruxelles) decât cu o doză masivă de circumspecţie. Următoarele întrebări sunt legitime: Dacă dl Liiceanu s-a trezit într-o bună zi şi s-a hotărât că îşi doreşte să fie un erou, să lupte (cu rău) împotriva răului în arena politică (chiar şi cu preţul sacrificiului suprem – precum antemergătorii săi Isus şi Socrate)? Dacă dl Liiceanu – în urma acestei deciziei – a scos din teacă minciuna cu conștiința împăcată şi hotărât să meargă cu ea până la capăt pentru a-şi atinge un scop politic?

7. Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări, cred că este necesar să îi amintim dlui Liiceanu propriile sale rânduri (dintr-un alt eseu: „Despre ură”): „Cum ştie un intelectual […] când anume o ieşire a sa în piaţa publică nu echivalează cu o trădare a funcţiei sale cărturăreşti şi cu intrarea pe teritoriul pasiunilor politice? El are un singur criteriu: când va crede […] că, optând pentru o anume forţă politică sau sprijinind un om politic anume, el continuă să slujească, dincolo de vremi, valorile în care crede dintotdeauna.” Să înţelegem că minciuna este o valoare în care dl Liiceanu crede dintotdeauna? Şi cum rămâne cu altă o altă afirmaţie de-a sa: “[intelectualul] are […] obligaţia să intervină ori de câte ori va avea senzaţia că se află în faţă unui derapaj al puterii”. Unde era dl Liiceanu când Băsescu îşi ţesuse peste România un sistem al abjecţiei şi îşi bătea joc – la propriu – de poporul român. Şi minciuna prin omisiune intră în instrumentarul politic?

8. Dl Liiceanu nu s-a mulţumit însă cu neadevărul emis în faţa membrilor comisiei LIBE a Parlamentului European. El a venit să-l întărească cu un al doilea neadevăr. Citez: "Lucrul pe care mi-l reproşez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenţia de exactitate, lucru pe care l-am întărit şi prin folosirea expresiei «declaraţia explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public că pe o eroare. Nu însă că pe o minciună. N-am avut nici o clipă intenţia de a deforma o realitate ştiind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, şi doar în acesta, aş fi minţit". Abia această a două declaraţie – „o minciună de a două instanţă” – ne dezvăluie faptul că dl Liiceanu a minţit cu program, a minţit politic, a minţit cu conştiinţa împăcată, a minţit crezând că face un bine. Încercarea de a face ca un neadevăr flagrant să treacă în categoria erorii, dezvăluie intenţia neruşinată de a folosi minciună ca instrument politic (aşa cum anunţa că este perfect moral în eseul „Despre minciună”). Este dovadă clară – dacă mai există vreun dubiu – că dl Liiceanu a ales o tabăra politică (ceea ce este bine), dar că din poziţia sa politică este gata să renunţe la valoarea perimată a adevărului (ceea ce este rău).

9. Înainte de a răspunde dlui Liiceanu, se impune un răspuns la provocarea aruncată de eseul: „Despre minciună”. Ce este minciună? Simplu: Este un atentat la libertate! Dacă  acceptăm că libertatea are două nivele: o libertate de bază în care subiectul îşi întâlneşte opţiunile şi o libertate de discernământ în care subiectul face alegerea propriu-zisă, atunci se observă că minciună nu face altceva decât să răpească subiectului o parte din opţiuni (sau să îi ofere altele false) la nivelul libertăţii de bază. Nu putem rămâne cu poziţia inflexibilă a lui Kant: "Sinceritatea este o datorie categorică, absolută, necondiţionată a omului faţă de toţi ceilalţi oameni, oricare ar fi întinderea daunelor ce pot rezultă din ea pentru el însuşi sau pentru altul" (Despre pretinsul drept de a minţi din omenie). Din perspectiva propusă, în anumite cazuri, dacă un anumit subiect nu are (şi) o libertate de discernământ, minciuna poate fi acceptabilă. Nu se poate da o reţeta sau un algoritm, dar ne putem închipui din vastele posibilităţi ale naturii umane diverse exemple. Conştiinţa care minte trebuie să cunoască (şi să iubească) conştiinţa minţită pentru a fi sigură că acţionează spre binele ei (şi nici atunci nu putem fi siguri de „bine”). Regula adevărului acceptă abateri, dar aceste abateri sunt abateri particulare, abateri izolate în care intervine umanul şi relaţia personală. Nu putem accepta că un întreg grup politic sau social nu are discernământ, nu putem accepta minciuna politică; nu putem accepta încălcarea libertăţii. Cu atât mai mult dacă ne putem în slujba scopului primordial al libertăţii, nu putem ajunge la libertate încălcând libertăţi. Atunci când tratăm cu grupuri sociale şi politice cu care avem un contract (şi întotdeauna există un contract între social şi politic), minciuna nu poate interveni sub nicio formă.


10. În concluzie: nu putem înghiţi şi digera minciunile dlui Liiceanu, fie că ele sunt adresate unui entităţi externe, fie că sunt îndreptate intern, asupra noastră – a tuturor! Nu contează intenția dlui Liiceanu și (nici declarațiile sale de iubire față de poporul român). Minciunile sale nu sunt un medicament, ci o otravă perfidă...