Cui protest?
Motto:
„La seule façon de mettre les gens ensemble,
c'est encore de leur envoyer la peste.”
(„Singurul mod de a-i uni pe oameni rămâne tot acela
de a le trimite ciuma.”)
„La seule façon de lutter contre la peste,
c'est l'honnêteté.”
(„Singurul mod de a lupta împotriva ciumei
este cinstea”)
Albert Camus - Ciuma
Cuprins
1. Teza (și concluzia)
2. Rolul de mediator al
preşedintelui
3. Litera legii versus
Spiritul Legii
4. Statul de drept şi
Democraţia
5. Preliminarii
6. Cele două ordonanţe
7. Strada, Preşedintele şi
Guvernul
8. Istoria protestelor din
Ianuarie/Februarie 2017
9. Socialul şi Protestele
10. Excurs – Pentru o
înţelegere mai bună a situaţiei României
11. Toţi oamenii
preşedintelui
12.
Greşelile Guvernului
13. O (încercare de) analiza
a propunerii de modificare a articolul 297 alin 1 din C.P. (din Ordonanța 13)
13.bis Abuzul in
serviciu, prevăzut la art. 297 alin. (1) C.P. – abrogat
14. Excurs - Mic tratat despre
manipulare…
15. Excurs – Despre corupție
16. Surse
17. Un scenariu speculativ
(în loc de epilog)
1.
Teza (și concluzia)
Referindu-se la evenimentele din iunie – iulie 2012, în cursul cărora s-a
încercat fără succes demiterea preşedintelui, H. R. Patapievici folosea
sintagma oximoronică “lovitură de stat legală”. În opinia sa, în acele
vremuri tulburi, instituţii ale statului încercaseră să răstoarne cu
brutalitate – folosind legea împotriva legii – alte instituţii ale statului.
Deşi nu sunt în totalitate de acord cu argumentaţia (mai ales când se trece din
sfera conceptelor abstracte la realităţile româneşti), ea este perfect
aplicabilă şi pentru a demonstra că astăzi ne aflăm în faţa unei situaţii
similare. Dacă în urmă cu aproape cinci ani preşedintele fusese asediat de cele
două camere ale Parlamentului (cu participarea unor instituţii secundare), de
curând Preşedintele a fost cel care (susţinut de alte instituţii) a atacat
Parlamentul şi Guvernul.
(Notă: În treacăt fie zis, această situaţie conflictuală a fost făcută
posibilă prin extinderea mandatului preşedintelui la 5 ani (prin modificarea Constituţiei),
fapt ce a permis ca, în urmă unei desincronizări absolut normale, să ajungă să
coexiste un Preşedinte şi un Parlament/Guvern din spectre politice diferite. În
practică – cel puţin până acum – s-a dovedit că neutralitatea şi rolul de
mediator al preşedintelui sunt doar poveşti, iar conflictele sale cu
Parlamentul/Guvernul – inevitabile. (vezi Cap. 2 și Cap. 4.7.))
2.
Rolul
de mediator al preşedintelui
Teoria echilibrului puterilor în stat, (elaborată de Locke, Montesquieu şi
James Madison) a fost îmbunătăţită de gânditorul francez Benjamin Constant în
perioada imediat următoare Revoluţiei Franceze. Dacă în varianta iniţială puterea
Legislativă, puterea Executivă şi puterea Judecătorească aveau şi rolul de a se
controla una pe cealaltă, Benjamin Constant propune o a patra putere – Puterea
Regală (sau Puterea Prezidenţială) – o putere extraordinară (de rezervă) care
să intervină doar în anumite situaţii – atunci când celelalte puteri nu
funcţionează sau echilibrul lor este afectat.
Este important pentru demonstraţie să se înţeleagă că Preşedintele nu are
doar dreptul de a sta de vorbă cu actorii politici, cu instituţiile şi cu
societatea civilă sau de a intermedia discuţii între aceştia. Instituţia
președinției, chiar şi într-un regim parlamentar, este una foarte puternică, (mai
ales în anumite situaţii excepţionale). Astfel Preşedintele este îndreptăţit
(de Constituţie): (1) să dizolve Parlamentul şi să convoace noi alegeri, dacă
Parlamentul nu poate să legifereze şi (2) să primească demisia
prim-ministrului, dacă Guvernul nu poate să Guverneze. (vezi Cap. 16)
În concluzie, dacă Preşedintele (1) are culoare politică, (2) are duşmani
politici în Parlament/Guvern şi (2) nu înţelege să îşi respecte rolul atribuit
(de spiritul Constituţiei) el poate, în cadru constituţional (adică speculând
litera Constituţie), să profite de puterea extraordinară pe care o are la
îndemână în (şi pentru) situaţii excepţionale. Situaţii pe care le poate genera
chiar el… (vezi Cap. 3 şi Cap. 11)
3.
Litera
legii versus Spiritul Legii
Matematicianul Godel a sesizat incompletitudinea oricărui sistem legal (ca
un corolar la binecunoscută sa teorema de incompletitudine), iar Wittgenstein a
stabilit că există limite insurmontabile ale limbajului folosit pentru a
legifera. Există astfel o înţelegere comună a faptului că legislaţia (textul
legii) este un simplu algoritm, infinit perfectibil, (ce trebuie să
îndeplinească rigorile unui algoritm: să fie complet, predictibil şi
non-contradictoriu) dar care nu va putea niciodată surprinde fără rest spiritul
legii, intenţia sa ultimă, umană. Interpretarea unui legi – pentru a rămâne
lege – nu trebuie să se mărginească la textul (la litera) legii. Altfel, “se
pot imagina secvenţe perfect legale care pot duce la situaţii legale de
contradicţie cu spiritul limbajului legal”. “Litera […], dacă e
tratată doar că litera, poate trăda spiritul; ba, cu ingeniozitate, dacă e
animate de un spirit contrar, îl poate învinge”. (H.R.P.)
După cum prevederile Constituţiei Americane – după cum era convins Godel -
nu exclud posibilitatea apariţiei unei “dictaturi legale”, tot astfel şi
Constituţia României nu ne poate apăra (ea singură) Democraţia de intenţii
malefice şi de crize politice generate chiar de instituţiile statului. Altfel
spus, instituţiile statului şi relaţiile dintre ele constituie un sistem a
cărui funcţionare nu poate fi descris în totalitate şi ţinut în echilibru prin
legi generate din interiorul sistemului. Deşi prezenţa unei Curţi
Constituţionale este uneori salutară, nici ea nu poate rezolva definitive
situaţia. (Notă: Dacă ne amintim “lovitură de stat legală” din 2012 a
atârnat de o decizie a C.C.R.-ului).
Realitatea vine să confirme vulnerabilitatea ipotetică a Constituţiei. În
perioada Ianuarie - Februarie 2017, a existat un divorţ total între spiritul
legii şi modul în care preşedintele Johannis a ales să acţioneze (în litera
legii). Deşi nimeni nu a sesizat în cazul său C.C.R.-ul şi putem presupune că
nu sunt probleme de ordin legal/constituțional, preşedintelui i se pot aduce
acuzaţii de ilegitimitate şi imoralitate, de atac la adresa statului de drept
cu solide argumente faptice (vezi Cap. 11) …
4.
Statul
de drept şi Democraţia
Definiţia Statului de Drept ca fiind statul în care legea este respectată
şi aplicată – indiferent de circumstanţe sau persoane – este extrem de
răspândită şi de clară pentru toata lumea. Consider însă necesară prezentarea unor
corolare ale acestei definiţii şi a unor principii ale statului de drept, pentru
a elimina unele viitoare neclarităţi…
4.1.
Politica penală a
statului este elaborată de Guvern şi Parlament.
4.2.
Într-un stat de drept
legile nu sunt nominale, dar pot face referire la anumite categorii ocupaționale,
etc…
4.3.
(Corolar la 4.2.) Deşi
toţi se supun legii, nu toţi beneficiază de aceleaşi facilităţi/pedepse din
lege. (de exemplu: pentru aceeaşi infracţiune funcţionarii primesc o pedeapsă
cu o treime mai mică decât funcţionarii publici)
4.4.
Pedepsele se dau doar
pentru infracţiuni dovedite pentru care există hotărâri ale unor judecători (în
cadrul unui proces).
4.5.
Este de preferat să
scape 10 infractori, decât să fie pedepsit un singur nevinovat.
De remarcat că toate Democraţiile solide şi stabile au un sistem judiciar
bazat pe domnia “oarbă” a legii. Completez cu un alt set de principii la
fel de indispensabile pentru maturitatea ţării (atât de clamată şi deplânsă).
4.6.
Instituţiile care
gestionează cele trei puteri sunt construite/populate democratic (măcar unele
dintre ele). (Notă: Democratic – adică prin vot cu largă participare).
4.7.
(Corolar la 4.6.)
Instituţiile care sunt construite/populate democratic ar trebui să beneficieze
de un capital de încredere mai mare decât instituţiile care nu sunt
construite/populate în mod democratic. În fond ele reprezintă poporul şi voinţa
sa. (Ce se întâmplă când se găsesc pe poziţii antagonice două instituţii
perfect democratice?)
4.8.
Niciuna dintre cele trei
puteri principale ale statului nu poate interveni în vreun fel în sfera de
responsabilitate a unei alte puteri.
4.9.
Oamenii îşi pot
manifesta opiniile contrare sau susţinerea faţă de declaraţiile sau acţiunile Guvernului,
Parlamentului, Preşedintelui în mod liber.
5. Preliminarii
Evenimentele petrecute la începutul anului 2017 mai surprind pe cineva doar
prin dimensiune şi doar în măsura în care nu pot fi corelate cu alte evenimente
recente. Forţele politice (şi sociale) care au ajuns să se confrunte într-un
mod brutal şi cu urmări atât de dăunătoare pentru ţară (interne şi externe) nu
au apărut din neant; ele şi-au făcut simţite prezenţa, şi-au anunţat intenţiile
şi s-au tatonat cu ceva timp înainte.
În primul rând eram deja avertizaţi încă din timpul campaniei din 2014 în
privinţa luptei actualului preşedinte cu “penalii” şi “corupţii”(vezi
Cap. 15), (luptă ce continua lupta lui Traian Băsescu cu alte
periculoase mori de vânt: “comuniştii” şi “mogulii”). Întâmplător
sau nu, “penalii” şi “corupţii” – adică răii – erau tocmai
adversarii politici ai viitorului preşedinte. Tema maniheistă simplă, uşor de
transpus în sloganuri pline de ură sau ironie, s-a dovedit a fi (într-o prima
rundă) o strategie câştigătoare. Deşi iniţial s-a crezut că această temă nu
este decât una benignă, menită să stârnească emoţii şi să polarizeze votanţii,
s-a dovedit mai apoi că ea poate fi o armă politică teribil de eficientă şi
după alegeri. Victor Ponta i-a căzut victimă – împreună cu întregul sau Guvern –
la sfârşitul anului 2015. Lacrimile vărsate după tragedia din clubul Colectiv
s-au transformat repede – sau au fost transformate – în “Corupţia ucide!”
şi apoi în “Jos Guvernul!”; se căutau ţapi ispăşitori, iar ei erau la
vedere în fruntea ţării. Preşedintele i-a arătat cu degetul (direct sau
indirect). A fost primul pas. Al doilea pas a fost instaurarea unui guvern
tehnocrat – “Guvernul Meu” după cum l-a numit Johannis – cu complicitatea (1) unui
Social nervos şi (2) a unui Politic (2.1) slab (Parlamentul) sau (2.2) obedient
(alte instituţii). Anul 2016 a fost anul guvernului tehnocrat şi al ascensiunii
P.S.D.-ul sub conducerea unui “penal”: Liviu Dragnea.
Tema “penalilor” şi a “corupţilor” a revenit în Campania din
2016 pentru alegerile Parlamentare cu virulenţă. A fost singurul refren al
opoziţiei PSD, fie ea legitimă – PNL şi USR sau ilegitimă: Cioloş (din postura
de prim ministru neangajat în politică) şi Johannis (din postura de Preşedinte
“neutru”). Din păcate (sau din fericire) doar o anumită parte a Socialului
a mai fost permeabilă la această idee, în ciuda unei imense campanii de
denigrare (a Politicului în general şi a P.S.D.-ului în special). Al treilea
pas a fost un eşec pentru Preşedinte Johannis; partidul său (şi Guvernul Său
şi Instituţiile Sale de forţă) au pierdut alegerile cu un scor (jenant
de) mic. Nu pentru că subiectul moralităţii a devenise unul minor pentru
Societate sau pentru că nu (mai) exista corupţie în România, ci pentru că
ipocrizia preşedintelui (el însuşi “penal” şi “corupt” – vezi scandalul
“prima casă din cele şase”) era din ce în ce mai vizibilă. Şi (poate şi)
pentru că PSD-ul îşi construise conştiincios Campania în mod pozitiv şi curat
(chiar dacă pe alocuri ipocrit) pe un proiect (fie el şi rocambolesc).
Anunţarea rezultatului alegerilor a fost momentul declanşării unui război
rece, de uzură între preşedinte şi reprezentanţii coaliţiei câştigătoare (PSD +
ALDE). Scenele s-au desfăşurat cu rapiditate: (1) mai întâi Preşedintele a dus
o serie de negocieri cu toate partidele (inclusiv ALDE) în speranţa că poate
crea o majoritate anti-PSD şi (2) i-a comunicat lui Tăriceanu că va duce un
război total cu social-democraţii în viitorul apropiat. După ce a înţeles că nu
poate convinge un “penal” – pe Tăriceanu - să trădeze, (3) s-a întors
împotriva lui Dragnea afirmând că nu este dispus să nominalizeze un premier “cu
probleme penale”, (de data asta apelând şi la un argument legal – o mai
veche O.U.G. dată de un alt “penal” - Adrian Năstase). În faţa
provocărilor prezidenţiale, P.S.D.-ul a ales să bată în retragere şi s-o
propună ca prim-ministru pe D.N.A.. Servil Saiadeh. Fie că PSD-ul şi ALDE se
aşteptau ca Johannis să tragă de timp şi să mute împotriva lor, fie că l-au
forţat să o facă (pasându-i un cartof fierbinte), cert este că (4) abia după
câteva zile de “investigaţii” şi “deliberări” Johannis a respins
prima propunere a prim ministru, fără alte explicaţii. O mişcare în limitele
constituţiei, dar nu în spiritul ei. (5) A două propunere de prim-ministru
(nici Dragnea, nici Sevil Saiadeh, ci un cvasi-necunoscut: Sorin Grindeanu) a
acceptat-o în bătaie de joc, printr-un scurt SMS: ”Succes” (de remarcat că
preşedintele este un om ce oscilează între Succes şi Ghinion) şi
fără o conferinţă de presă (după o cum cer uzanţele şi un minim bun simt).
Nici odată cu instalarea noului Guvern şicanele Preşedintelui nu au
încetat. Următorul front pe care l-a deschis a fost cel legat de (6) buget.
După ce o prima variantă a bugetului a fost refăcută (ca urmare a unei bâlbe a
ministrului de Finanţe) şi publicată pe 26 ianuarie, (cu un buget diminuat
pentru S.R.I. şi Administraţia Prezidenţială), Johannis a luat din nou poziţie.
Desigur – împotrivă. Declaraţiile date de Johannis în acea perioadă sunt
lămuritoare: “cu securitatea naţională nu are voie să se joace nimeni, nici
măcar cei care au impresia că ei conduc acum lucrurile (sublinierea îmi
aparţine), fiindcă dacă intrăm în zona de revanșisme politice, de tăieri de
bugete numai aşa, să arătăm cine are ultimul cuvânt, cred că am face o mare,
mare eroare.” În afara declaraţiilor, Preşedintele nu a putut face însă
nimic altceva decât să tergiverseze procesul aprobării bugetului. A cerut mai
întâi 5 zile pentru a obţinerea avizul CSAT-ului pe proiectul de buget şi apoi
încă alte 5 zile după ce legea bugetului (aceeași) a ajuns din nou pe masa sa
de lucru pentru promulgare. În condiţiile în care şi Guvernul şi Parlamentul au
lucrat la buget cu celeritate – un termen la modă – acţiunile şi declaraţiile Preşedintelui
în această privinţă, deşi legale, nu denotă decât rea-voinţă.
Luate separat toate aceste fapte pot fi considerate fie accidente, fie
deraieri politice minore, inerente într-o democraţie ce îşi caută încă matca.
Dacă le însumăm însă, ajungem să înţelegem foarte bine contextul în care a
izbucnit scandalul ordonanţei: lupta pentru putere dintre două alianţe de
partide – USR şi PNL versus PSD şi ALDE
şi dintre Președinție (secondat de Serviciile Secrete și (o parte a) Justiţiei)
şi Parlament/Guvern. Într-o astfel de situaţie tensionată între vectorii
politici, era de aşteptat ca orice flamă să aprindă atât Politicul cât şi
Socialul. Mai mult, este evident că oricare dintre faptele enumerate mai sus
(cel puţin cele petrecute după alegeri) ar fi putut să fie ea însăşi o flamă.
S-a întâmplat însă ca flama să poarte numele Ordonanţa 13… (vezi Cap. 13)
6.
Cele două ordonanţe
[…]
7.
Strada, Preşedintele şi Guvernul
Socialul a fost implicat şi în trecut în conflictul politic pe care l-am
denunţat mai sus. Episodul Colectiv – mai exact acţiunile ce au urmat tragediei
şi au condus la căderea Guvernul Ponta – este binecunoscut. Deşi mişcările de
stradă au fost în esenţă paşnice şi relativ reduse ca prezenţă şi durată (poate
şi din pricina demisiei rapide a Prim-Ministrului), ele au avut un element de
noutate îngrijorătoare. A fost primul caz (serios) din ţara noastră în care
mobilizarea socialului s-a realizat aproape exclusiv folosind reţele de
comunicare online (în special Facebook-ul), iar revolta – dacă o putem numi
astfel - a căpătat şi o dimensiune
virtuală. Ceea ce până la un moment dat a acţionat doar ca o memorie externă şi
o modalitate de a păstra legături cu prieteni şi cunoştinţe – Facebook-ul – a
devenit o monstruoasă conştiinţă (vezi Cap. 16.11) – de sine stătătoare –
şi un generator şi amplificator de emoţii negative şi pozitive, un perfect
mecanism post-modern. În fond sintagma „tânăr, frumos şi liber” (TFL)
emanată în acele zile descrie exact profilul unei persoane prinse (sau predate
fără discernământ) mediului online, ale cărei valori sunt noul şi anarhia
(deghizată în democraţie). Nu vreau să fiu înţeles greşit. Răul – dacă încercăm
un diagnostic – nu este faptul că Socialul şi-a găsit noi instrumente de
expresie, ci faptul că aceste instrumente au fost invadate de forme maligne ale
marxismului cultural şi au ajuns să ofere viziuni distorsionate asupra
realităţii şi în final scopuri politice. Nimeni însă nu a învăţat nimic şi nu a
reacţionat în vreun fel. „Vox Populi, vox Dei” a devenit „Vox Facebook, vox
Dei”.
Tema aleasă în campanie de (sau pentru) Johannis – malefică, eficace şi
verificată în istorie – nu a fost una întâmplătoare şi a ţinut seama (şi) de
evoluţia culturală a societăţii spre (şi prin) sălbaticul mediu online. Dacă pe
vremuri poporul – Socialul – avea nevoie, pentru a fi calm şi mulţumit, de
pâine şi circ, (pentru că războiul era regula), în modernitate, (unde pacea
este regula), nimic nu uneşte mai trainic Socialul şi nu îi stârneşte reacţii
mai puternice decât prezenţa unui inamic. (Notă: Ca să fim corecţi până la
capăt, trebuie să recunoaştem că la circ romanii beneficiau uneori de
spectacolul unor execuţii exemplare ale diverşilor duşmani: barbari, sclavi
răsculaţi, creştini, etc…, iar astăzi prezentarea – şi lupta - cu inamicii ia
deseori forma unui spectacol grotesc). Din România dispăruseră comuniştii
(ruşinaţi de „Condamnarea comunismului”) şi mogulii (prin puşcării: vezi
cazul Voiculescu, Adamescu şi Măricel Păcuraru – patronul Realitatea), însă
pericolul nu trecuse. Rămânea alt rău – întruchipat de corupţi şi penali, iar
Johannis şi-a declarat încă de la început dorinţa de a asana politicul de acest
rău. Tocmai pentru a-şi atrage de partea sa Socialul. A reuşit; foarte repede
mediul online a devenit o tribună a luptei politice mascate împotriva
Politicului (plin de corupţi şi penali).
Chiar dacă în momentul ordonanţei 13 s-a depăşit o barieră, acumularea de energie
s-a făcut treptat, iar punctul de la care nicio întoarcere nu a mai fost
posibilă putea fi intuit şi chiar prevenit. (1) Lupta politică se acutizase –
după cum am arătat, (2) existau pârghiile de manevrare a Socialului ((2.1)
scopul – lupta cu penalii şi corupţii şi (2.2) mijlocul – mediul online) şi (3)
fuseseră făcute deja exerciţii operative (Colectiv) ce creaseră o serie de
sinapse în interiorul Socialului uşor de reactivat. Nu este însă suficient să
avem în vedere contextul. Complexitatea situaţiei este dată şi de faptul că au
existat trei fire distincte ale evenimentelor şi trei viziuni – una a
Preşedintelui, una a protestatarilor şi o a treia a Guvernului – care s-au
împletit într-un mod nefast. Chiar dacă totuşi firele evenimentelor şi cele trei
viziuni s-au influenţat reciproc, în cadrul lor au existat dorinţe, voinţe şi
forţe separate. Problema care se ridică este aceea a legitimităţii acestor
dorinţe, voinţe şi forţe…
8.
Istoria
protestelor din Ianuarie/Februarie 2017
Revenind în prezent, mişcările de stradă se împart în două: cele ce au
precedat şi cele ce au urmat emiterii ordonanţei 13. Separarea nu este făcută
însă doar de episodul emiterii ordonanţei în sine. Deşi plângerile şi
strigătele Pieţii au fost eterogene, în general ele au fost expresia unor nemulţumiri
punctuale. Până pe data de 31 Ianuarie o parte a Socialului a fost preocupată
de proiectul de ordonanţă a graţierii (sora mai mică a ordonanţei 13) şi abia
după emiterea OUG 13 atenţia a fost îndreptată asupra problemei modificării
codului penal. (Notă: Destul de ciudat ţinând seama de faptul că amândouă au
fost propuse în acelaşi timp…)
Primele ieşiri în stradă s-au produs după aterizarea forţată şi neanunţată
a Preşedintelui – unii analişti politici
au numit acţiunea preşedintelui „descălecare” – în şedinţa Guvernului
din dimineaţă zilei de 18 Ianuarie. Motivul invocat: încercarea Guvernului de a
aproba 2 ordonanţe de o importanţă covârşitoare pentru România, pentru statul
de drept şi pentru Societate, într-o formă toxică şi într-o manieră absconsă.
Una dintre ele viza modificarea Codului Penal şi cealaltă – graţierea şi
amnistia. (Notă: Câtă vreme la momentul şedinţei Guvernul nu publicase
agenda reuniunii Guvernului, se ridică întrebarea de unde ştia Preşedintele ce
avea de gând să discute Guvernul). La scurt timp după şedinţa de guvern
Ministerul Justiţiei a publicat proiectele de ordonanţă pe saitul propriu şi
le-a trimis instituţiilor judiciare relevante pentru consultare. Răul fusese
însă deja făcut. Îngrijorarea Preşedintelui a fost preluată de mediul online şi
mai departe de Social sub forma: „Scapă infractorii” şi “Politicienii
îşi dau legi pentru a scăpa de închisoare”. 5000 de oameni au protestat
faţă de intenţiile Guvernului în seară de 18 ianuarie. Pe parcursul zilelor
următoare protestele din Piaţă Victoriei au continuat, iar Guvernul – (1)
preocupat cu bugetul şi (2) slăbit de plecarea lui Grindeanu şi a lui Dragnea
în America – a făcut greşeala de a nu le da importanță cuvenită.
Odată cu prezenţa în stradă printre manifestanţi a Preşedintelui Ţării (în
dată de 22 Ianuarie) strada a căpătat un suflu nou. De dragul cauzei – (1)
oprirea eliberării din puşcării a „violatorilor” şi a „corupţilor”
şi (2) a eventualei imposibilităţi de recuperare a „prejudiciilor” –
strada nu a amendat comportamentul preşedintelui. Raţionamentul străzii a fost
simplu: România este victima unui abuz, deci nu numai manifestarea paşnică, dar
şi abuzul (şi chiar forţa) sunt arme permise; este mecanismul psihic şi metafizic al fiecărei
revolte. Preşedintele a întărit cel puţin o parte a acestui raţionament scriind
pe pagina sa de Facebook: „Am fost în Piaţa Victoriei alături de miile de
români ca să-mi arăt indignarea. O gaşcă de oameni politici cu probleme penale
vrea să schimbe legislaţia din România, vrea să slăbească statul de drept”.
Chiar dacă am putea face apel la explicaţii ce ţin de (1) raportarea la lege a
mentalului colectiv românesc (pervertit de anii de comunism), de (2) lipsa de claritate morală (termen folosit de
H.R.P.) în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, nu putem găsi o
vină străzii. Fisura dintre cei ce protestau şi Guvern s-a transformat după
intervenţia preşedintelui într-o falie peste care dialogul nu mai putea crea
punţi; vocile care acuzau nu numai (1) imoralitatea ordonanţelor, dar şi faptul
că (2) acestea aveau beneficiari din rândurile politicienilor (din PSD în
general şi Dragnea în special) au inundat şi piaţa şi mediul online.
Guvernul – buimac şi lipsit de fermitate – s-a arătat totuşi dispus să
caute soluţii (cu jumătăţi de măsură). (1) A hotărât să trimită în Parlament
proiectul de lege a graţierii (modificat în urma unor consultări ce mai mult au
agitat opinia publică). Şi (2) în acelaşi timp să forţeze – total neinspirat – aprobarea
ordonanţei ce modifica codul penal (în data de 31 Ianuarie, cu o zi înainte de
încheierea vacanţei parlamentare) (vezi Cap. 12.1). Din acel moment acţiunile străzii au reizbucnit (în
toată ţară), Guvernul Grindeanu fiind acuzat că a încercat „să legifereze
hoţia şi corupţia” în general şi „să scape un hoţ” – pe Dragnea – în
special (vezi Cap. 13.8). Nu numai fondul
ordonanţei a fost criticat, ci şi modul – dubios - în care ordonanţă a fost
aprobată: „noaptea târziu, ca hoţii” (vezi Cap. 13.9). Totul pe un fond
politic tot mai accentuat : „PDS – Ciumă roşie”. Timp de mai bine de 20
de zile, chiar şi după ce Guvernul a anunţat că retrage ordonanţă 13 (printr-o
nouă ordonanţă) pe data de 5 Februarie, în piaţa Victoriei manifestațiile au
oscilat între (1) isterie anarhică (atacurile din seară de 2 februarie), (2)
ingeniozitate (mesaje scrise cu laserul pe clădiri, drone), (3) puerilism
(manifestaţia copiilor) şi (4) sublim (episodul luminiţelor, al tricolorului şi
al intonării imnului naţional). S-a ţipat cu urechile astupate şi cu ochii
închişi; pasiunea a închis orice cale de comunicare. Normalitatea s-a instaurat
abia după ce (1) Parlamentul a aprobat ordonanţa 14 (ce abroga ordonanţa 13),
iar (2) preşedintele a promulgat-o (24.02.2017) cu surle şi trâmbiţe.
9.
Socialul
şi Protestele
Dincolo de scopul şi modul (politic) de activare a Socialului, trebuie
totuşi recunoscut că mişcările de stradă au descătuşat şi o imensă energie
socială (nu întotdeauna pozitivă, însă imposibil de negat), cu atât mai
înduioşătoare şi mai ridicolă cu cât a fost irosită (vezi Cap. 13) şi/sau manipulată
(vezi Cap. 11 şi Cap. 14). Oamenii care au ieşit
în piaţa Victoriei (1) au fost pătrunşi de un sentiment de exaltare, (2) şi–au
eliberat prin strigat sau zgomot frustrările (nu toate de ordin politic) fie
ironic, fie pătimaş, (3) şi-au făcut sau şi-au regăsit prieteni, (4) au „socializat”
(de data asta şi real), (5) s-au întărâtat unul pe altul, (6) s-au simţit un
grup (pe unele pancarte scria „Ne-aţi unit!”). Vremea le-a fost
potrivnică şi totuşi nu au dat înapoi. Iată de ce nici (1) devoalarea luptei
politice ce s-a purtat pe deasupra capetelor lor și nici (2) abrogarea
Ordonanţei nu a redus tensiunea din stradă. Poporul este un monstru pe care
poţi să îl trezeşti, dar odată trezit cu greu îl controlezi şi îl linişteşti. „Oamenii
nu mai au încredere” se traduce prin „Nu vreau să mi se ia sentimentul
înălţător al luptei pentru dreptate şi adevăr şi bucuria de face parte dintr-un
grup, de a aparţine”.
Există fără îndoială un adevăr al străzii ce nu trebuie condamnat sau
ignorat oricât de mult se depărtează de la o realitate obiectivă. Şi asta nu
doar pentru că democraţia o cere, ci şi pentru că un adevăr împărtăşit de suficient
de multe persoane creează o realitate inter-subiectivă, iar lumea în care trăim
este în cea mai mare parte alcătuită dintr-o sumă de realităţi inter-subiective.
Naţiunea, banii, corporaţiile, religiile sunt realităţi inter-subiective. Iar
forţă lor este cât se poate de reală...
Totuşi trebuie trasată o linie de demarcaţie între acţiunile şi adevărurile
străzii şi acţiunile şi interesele Preşedintelui (şi ale celor ce se află în
spatele său), cel puţin la fel de clară cum este linia de demarcaţie între
adevărul străzii şi acţiunile şi interesele Guvernului. Strada – parte a
Socialului – are dreptul să creadă orice, să ceară orice, chiar dacă nu are
dreptate şi chiar dacă nu este o majoritate. Oamenii sunt liberi şi li se
garantează dreptul la liberă exprimare (în anumite limite ale bunului simt şi
ale legii – vezi spre exemplu discuţiile despre prezenţa copiilor la proteste).
Preşedintele în schimb (şi aici fac referire doar la el, deşi aceeaşi judecată
li se aplică tuturor celorlalte persoane implicate în scandalul ordonanţei) nu
are dreptul să joace cartea schizofreniei instituţionale. Nu poate fi cetăţean
când vrea şi când îi convine şi Preşedinte când are nevoie de forţa instituţiei,
chiar dacă scopul său este acelaşi în ambele ipostaze.
10.
Excurs – Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei
României
În finalul filmului „The usual suspects” ologul Roger Verbal Kint afirmă că
„cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă
lumea că nu există”. Tot astfel în aceste zile s-a răspândit idea că lupta
împotriva Guvernului care a îndrăznit (1) să promulge o OUG „noaptea că hoţii”,
pentru a salva politicieni „cu probleme penale” şi (2) să elaboreze o
lege ce prevedea graţierea unor infractori este de fapt o cruciadă sfântă
(condusă de Johannis), nicidecum o mizerabilă luptă politică. Răul care ne-a
învrăjbit este însă cu atât mai abominabil cu cât a reuşit să rămână în umbră
şi să se amuze pe seama noastră, a tuturor.
Într-un alt articol am arătat cum s-a ajuns aici…
„La momentul Revoluţiei, puterea comunistă avea trei piloni. Primul
dintre ei era Partidul. Rolul lui era unul ideologic: de propagandă, de formare
şi de control al înregimentării. […]. Rolul activ îl avea al doilea pilon:
Statul (cu instituţiile sale fantomatice create în scopul mimării democraţiei).
El administra procesele ce se desfăşurau în interiorul ţării şi tot el gestiona
resursele implicate în aceste procese (atât materiale, cât şi umane). […] Pe
lângă aceşti doi piloni a apărut la un anumit moment – poate chiar de la
început – un al treilea: Securitatea. Rolul ei era să asigure pârghiile de
forţă ale Partidului asupra Statului (asupra Politicului) şi asupra cetăţenilor
statului (asupra Socialului). […]
La Revoluţie nu au picat toţi cei trei piloni ai comunismului, ci doar
pilonul administrativ – Statul comunist. […] după ce
structurile formale şi informale ale Statului au dispărut în cavalcada din
decembrie 89, Partidul şi Securitatea, deşi desfiinţate şi ele formal, au
supravieţuit: Partidul pentru că i-a rămas capitalul uman de relaţii,
cunoştinţele politice şi palierul deschis spre nouă structură (prin absenţa
unei legi a lustrației), Securitatea – pentru că i-a rămas capitalul de
informaţie şi cunoştinţele/tehnica de urmărire, manipulare şi şantaj. […]
După Revoluţie, viaţa politică şi cea economică a însemnat o luptă acerbă
între Securitate şi Partid. Reprezentaţii celor două structuri s-au confruntat
timp de 25 de ani însângerând România. La început, odată cu apariţia – unii o
numesc providenţială, alţii blestemată – a fostului membru al P.C.R. Ion
Iliescu, Partidul (deghizat în F.S.N., F.D.S.N., P.S.D.R. şi în sfârşit în P.S.D.)
a avut câştig de cauză. Primele runde i-au aparţinut. […]
După cum numele lui Ion Iliescu este legat de supravieţuirea Partidului
după Revoluţie, tot astfel supravieţuirea Securităţii după revoluţie este
legată de numele lui Traian Băsescu. […]. În epoca nefastă Băsescu – epocă de
cădere economică şi frământări politice acute – Securitatea, mânată atât de propria
agendă de consolidare a Puterii – cât şi de frustrarea pe care Partidul i-o
provocase – a minat toate instituţiile Statului şi mai ales Justiţia. În fapt
Băsescu a urmat modelul Puţin, liderul politic care în Rusia post-comunistă a
condus – şi conduce – cu F.S.B.-ul (fostul F.S.K., fostul K.G.B.) întreaga ţară
– atât Politicul, cât şi Economicul şi Socialul. […].”
După plecarea lui Băsescu, Johannis a găsit structurile de forţă create de
Băsescu intacte şi funcţionale (dacă nu a fost adus la putere tocmai cu
ajutorul acestor structuri). Şi le-a folosit (sau a fost folosit de ele) fără
remuşcări. Să nu ne facem iluzii; am trăit cu toţii în România lui Băsescu. Preşedintele
are (acum) la dispoziţie nu doar forţa propriei instituţii (în cazuri excepţionale,
după cum prevede Constituţia), ci – indirect – şi forţa altor instituţii:
Serviciile Secrete, C.S.M.-ul, Procurorul General, D.N.A.-ul, etc… Nu doar Preşedintele
s-a implicat în „scandalul ordonanţei” (motiv de faţadă al încercării de
„lovitură de stat legală”), ci odată cu el şi toate instituţiile de
forţă (nedemocratice prin modul în care sunt populate) ce îl susţin. Acest
lucru a devenit vizibil – pentru prea puţini însă – în cursul evenimentelor din
ianuarie 2017, când odată cu protestele din stradă, aceste instituţii s-au
poziţionat (cu totală lipsă de respect faţă de spiritul Constituţiei) împotriva
Guvernului şi Parlamentului. Ceea ce este însă şi mai rău este faptul că
Socialul, nu numai că nu a amendat aceste acţiuni, ci le-a aplaudat şi le-a înţeles
ca o legitimare suplimentară a propriilor acţiuni. Pentru asta totuşi nu
Socialul este vinovat…
11.
Toţi
oamenii preşedintelui
Toate acţiunile Preşedintelui (şi ale celorlalte instituţii ce i-au cântat
în strună) au fost puse alături de acţiunile străzii pentru a fi judecate prin
prisma adevărurilor străzii şi cu mentalitatea străzii. Astfel Preşedintele a
fost prezentat ca un vajnic luptător pentru cauza dreptăţii şi a statului de
drept. Dacă însă reflectorul mulţumii este îndepărtat şi dacă revenim la
raţiune şi luciditate, descoperim că Preşedintele nu este doar omul din
mijlocul furtunii, ci însuşi generatorul ei moral. Putem înţelege (1) lupta
politică (campania „anti-penali”, guvernul tehnocrat, tensiunea post-alegeri,
prezenţa la şedinţa de Guvern din 18 Ianuarie) (vezi Cap. 5) şi (2) putem trece cu
vederea baia de mulţime (vezi Cap. 8), însă (3) nu putem
ignoră faptul că tot ceea ce Preşedintele (şi oamenii săi) au întreprins după
emiterea ordonanţei este în afară spiritului constituţiei.
11.1 Consiliul Suprem al Magistraturii (C.S.M.)
În zori zilei de 1 Februarie (la ora 9), pentru a două oară în decurs de o
lună Preşedintele a „descălecat” într-o instituţie a statului de drept –
C.S.M.-ul. Conform constituţiei (articolul 133, paragraful 6) Preşedintele are
dreptul să prezideze lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Nu are
însă dreptul (moral) să sugereze membrilor C.S.M. posibilitatea existenţei unui
conflict instituţional (între Justiţie şi Guvern şi între Parlament şi Guvern)
ştiind prea bine că, în eventualitatea unui astfel de conflict, tot el ar fi
cel chemat să îl medieze (şi am arătat în Cap. 2 ce înseamnă medierea
Preşedintelui). Este ca şi cum Johannis ar fi cerut să i se dea pe mâna
ciocanul Constituţiei pentru a pacifica situaţia (la a cărei apariţia el însuşi
contribuise). Iar asta nu este totul. Prezenţa Preşedintelui la C.M.S. a avut
şi alte obiective secundare pe care le amintim pentru a accentua încă o dată
gravitatea situaţiei.
În primul rând s-a încercat întărirea ideii că modificarea C.P. era
greşită, nu doar ca formă, ci şi pe fond (prin (1) zgândărirea temelor
populiste „scapă infractorii” şi „imposibilitatea recuperării
prejudiciului” şi prin (2) specularea unei erori de judecată: apelul la
autoritate).
Iar în al doilea rând s-a urmărit blocarea OUG 13 – pentru ca ea să nu
producă efecte juridice - şi singurul mod legal prin care se putea realiza
acest lucru era tocmai declararea conflictului instituţional. (Notă: Ținând
seama (1) de faptul că prin neadoptarea O.U.G. 13 abuzul in serviciu a rămas
dezincriminat (vezi Cap. 13 bis) si (2) de lipsa de
urmări negative asupra persoanelor acuzate şi judecate pentru fapte de abuz în
serviciu (ba dimpotrivă), intenţia de a bloca cu orice mijloace OUG este cel
puţin suspectă - (vezi Cap. 17)).
S-a spus că decizia C.S.M.-ului de a sesiza Curtea Constituţională cu
privire la posibilul conflict constituţional – (1) pentru că nu s-ar aşteptat
avizul C.S.M. înainte de emiterea O.U.G. şi (2) pentru că atribuţiunile
Parlamentului ar fi fost încălcate de Guvern – a fost unanimă şi a reprezentat
punctul de vedere al Justiţiei. Nimic mai
fals. Gabriela Baltag, fosta preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor din România,
membru C.S.M., ce nu a putut fi prezentă la întrunire, a adresat o scrisoare
deschisă colegilor săi în care şi-a exprimat foarte clar poziţia: „Politică
penală a unui stat nu o redactează magistraţii. Puterea judecătorească trebuie
să respecte vocaţia constituţională a celorlalte două puteri, motiv pentru care
nu se poate interfera în activitatea acestora pentru chestiuni ce reprezintă
strict atributul lor. Am speranţa că justiţia nu va cădea în capcană întinsă de
conflictele politice de moment, de posibile replici pe care şi le dau unii sau
alţii dintre actorii politici. Judecătorii aplică legile, nu le creează. Dacă
este bună sau nu o reformă, fie ea şi …. penală (aşa cum ni se solicită să ne
pronunţăm explicit zilele acestea), este cine să ne spună.”
Dacă vocea Gabrielei Baltag ar fi fost ascultată şi dacă cineva şi-ar fi
amintit că C.C.R.-ul se mai pronunţase pe acest subiect în 2009 (pe o sesizare
venită din partea aceleaşi instituţii – Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009), C.S.M.-ul
ar fi fost scutit de ruşinea de a primi răspunsul usturător al C.C.R.-ului şi
de a se compromite. Din motivaţia C.C.R. de respingere a plângerii C.S.M., reţinem următoarele: „C.S.M., ca parte componentă a autorităţii
judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al
independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al
Parlamentului, autoritatea legiuitoare primară, (sau Guvernului, autoritate
legiuitoare delegată), fără a fi afectate valori constituţionale precum statul
de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul
democraţiei constituţionale”. Mai mult C.C.R.-ul a simţit nevoia – la
punctul 109 din motivaţie – să reamintească noţiunii primare de democraţie C.S.M.-ului:
„cei care creează legea nu trebuie să se implice în aplicarea ei, cei care o
execută nu trebuie să se implice în crearea sau interpretarea ei, iar cei care
interpretează şi aplică legea nu trebuie să se implice în crearea sau
modificarea ei.” – (vezi şi Cap. 4.7) (Notă: Reţinem
disidenţă doamnei Livia Stanciu, protejată dlui Preşedinte după ce a dat
verdictul în cazul Dragnea, în C.C.R., după cum am reţinut şi disidenţă dnei
Baltag în cadrul C.S.M.). Comparând însă răspândirea total disproporţionată
pe canalele media tradiţionale şi online a ştirilor ce anunţau pe de-o parte
sesizarea Curţii Constituţionale de către C.S.M. şi de altă parte răspunsul
ulterior al C.C.R.-ului, înţelegem că de fapt C.S.M.-ul nu a fost preocupată de
Justiţie, ci a jucat politic la ordinul Preşedintelui. Strada avea nevoie de
stimulente de legitimitate şi Preşedintele a avut grijă să i le administreze cu
mâna C.S.M.-ului...
11.2 Procurorul General
Pomenim în treacăt şi prestaţia lamentabilă a Procurorului General, doar
pentru că şi vocea şi acţiunile sale au avut ecou în stradă.
În timp de Preşedintele îşi făcea rondul pe la alte instituţii încă
nehotărâte, Procurorul General - Augustin Lazăr, a atacat în contencios
administrativ O.U.G. 13/2017 cerând 'anularea' şi 'suspendarea' acesteia.
Desigur O.U.G. nu era un act administrativ, deci nu putea fi nici anulată, nici
suspendată, iar P.G. ştia prea bine acest fapt. De altfel el şi-a retras
cererea înainte ca instanţa să fie nevoită să dea cu ea de pământ. Rămâne însă
întrebarea legată de motivele pe care P.G. le-a avut expunându-se fără jenă
oprobiului şi ironiei propriilor colegi, dar şi – în viitor – ale întregului
Social. Şi din nou singurul răspuns pe care îl găsim este cel politic, spre
ruşinea procurorului general.
11.3 Avocatul Poporului
Cu Victor Ciorbea (avocatul poporului), Johannis a avut un pic de furcă,
pentru că iniţial acesta a refuzat – aproape impertinent – să execute ordinul
de a sesiza – şi el - Curtea Constituţională. Abia după ce preşedintele a
descălecat – pentru a treia oară – în strada Eugeniu Carada nr. 3, sediul
instituţiei A.P., poziţia lui Victor Ciorbea s-a schimbat. În ciuda (1)
brutalităţi mişcării politice (efectuate de Preşedinte) şi (2) a modului părtinitor în care excepţia de
neconstituţionalitate (ridicată pe 3.02.2017 la C.C.R. de A.V.) a fost
prezentată public, trebuie recunoscut că intervenţia A.P. a fost în sine nu numai democratică, dar şi
binevenită. Câtă vreme în Social şi în Politic se discuta subiectul delicat al
unei ordonanţe (menite să schimbe C.P.), ar fi fost necesar ca un for superior
– în acest caz C.C.R.-ul – să se
pronunţe – respectând principii şi atribuţii democratice – şi pe fond (nu numai
pe formă). Iar singurul îndreptăţit să sesizeze C.C.R. în acest fel era
Avocatul Poporului. Un răspuns pozitiv sau negativ venit din partea C.C.R.-ului
ar fi atârnat greu – dacă nu decisiv – în economia jocului politic din acele
zile. Din păcate, C.C.R.-ul a evitat să ofere o rezoluţie la sesizarea A.P.
motivând că (1) obiectul sesizării (ordonanţa 13) dispăruse între timp (prin
emiterea ordonanţei 14) şi (2) el nu produsese efecte juridice de care să se
poată ţine seama.
Dar chiar dacă sesizarea A.V. nu a primit nici un răspuns, nimic nu
împiedică analiza şi interpretarea ei (vezi Cap. 16 şi Cap. 13). Este un exerciţiu
necesar câtă vreme a adăugat şi ea – alături de (1) celelalte sesizări la C.C.R.
(a preşedintelui şi a C.S.M.-ului), (2) de plângerea P.G. , (3) de anchetele D.N.A.-ului
(vezi Cap. 11.4) – un plus de legitimitate Străzii.
11.4 D.N.A.
Indiscutabil, alături de Preşedinte, D.N.A.-ul a fost vedeta Străzii.
Numele Instituției de Lupta cu Hidra Corupţiei – şi a veritabilei Ioana d’Arc
ce o conduce – (1) au fost pomenite de toate părţile implicate în conflictul
politic (în diverse declaraţii belicoase), (2) au apărut pe pancarte şi în
posturi de Facebook şi (3) au fost strigăte cu însufleţire de către
manifestanţi. Reacţia puternic emoțională al Socialului la auzul cuvântului
corupţie (vezi Cap. 14 și Cap. 15), precum şi cultul
pentru D.N.A. este un indicator al faptului că propaganda – pornită odată cu
campania Preşedintelui din 2014 – a dat roadele scontate şi că în mentalul
colectiv subiectul corupţie a trecut în subsidiar drepturile omului şi toate
valorile democratice. (Notă: Nu puţini au fost manifestanţii din piaţă (sau
rebelii online) care au cerut „D.N.A.! Să vină să va ia!”).
Până la momentul ordonanţei 13, D.N.A.-ul (prin vocea dnei Codruţa Koveşi)
s-a mulţumit (1) să emită judecaţi de valoare cu privire la modificările
propuse pentru C.P. (păreri vădit
neconstituţionale câtă vreme politică penală este făcută de Guvern şi
Parlament) (vezi Cap. 4.1 şi Cap. 16.7 ), (2) să anunţe
apocalipsa („închiderea unui număr foarte mare de dosare” şi „imposibilitatea
recuperării prejudiciilor”) şi (3) să pozeze în postura de victimă
neprihănită (acuzând o încercare de
desfiinţare a D.N.A.). După data de 1 Februarie, D.N.A-ul nu s-a mai
mulţumit doar cu rolul de stindard şi instigator al străzii (alături de
instituţiile menţionate mai sus). Folosind un denunţ cu privire la posibile fapte de favorizare a
infractorilor (redactat anterior – sic! - faptelor denunţate), D.N.A. a trecut
în ofensivă. În cursul lunii Februarie (1) au fost chemate la audieri diverse
persoane implicate în emiterea Ordonatei 13, (printre care şi miniştrii în
cabinetul Grindeanu), (2) au fost solicitate acte şi (3) chiar înregistrări ale
şedinţelor de guvern.
Dacă scoatem gândirea de sub imperiul emoţiei, enormitatea mişcării de
forţă a D.N.A. devine evidentă. Şi totuşi, nici în momentul în care C.C.R.-ul
(la sesizarea preşedintelui Senatului) a confirmat că - formulat cât se poate
de frust - Justiţia a intervenit în activitatea Guvernului (vezi Cap. 4.8), o parte a Socialului
(conectat pe Conştiinţa sa virtuală) nu a abdicat de la susţinerea anormalităţii
democratice. Au existat voci (în mediul online şi pe stradă) care (1) au
susţinut că de fapt procurorii asmuţiţi asupra Guvernului nu ar fi fost
interesaţi de oportunitatea ordonanţei, ci de legalitatea emiterii acesteia şi
că (2) nu ar fi existat vreun conflict instituţional între Guvern şi D.N.A.
(Parchet). Poziţia lui Valer Dorneanu (preşedintele C.C.R.) a fost însă cât se
poate de tranşantă (27.02.2017): „D.N.A. a început […] o acţiune care
s-a marcat prin descinderi la Ministerul Justiţiei, audieri de la cel mai mic
până la cel mai mare, în legătură cu felul în care a fost adoptat un act
normativ. După cum ştiţi, O.U.G. este un act normativ cu putere de lege. Ea se
aprobă în anumite condiţii prevăzute de art. 115 din Constituţie şi practic e o
putere delegată din partea autorităţii legislative. Practic, D.N.A. s-a apucat
să verifice în ce măsură au fost îndeplinite condiţiile de aprobare a unei O.U.G.,
deci în ce măsură s-a întrunit condiţia extraordinară, în ce măsură acea stare
nu putea fi rezolvată altminteri, dacă s-a motivat sau nu urgenţa. A mai
verificat dacă s-au primit toate avizele de la Consiliul Legislativ, de la C.S.M.,
lucruri care exced autorităţii D.N.A.. Aceste verificări se fac de către C.C.R.,
în cadrul controlului de constituţionalitate. Pe de altă parte, toate aceste
lucruri s-au făcut în timpul desfăşurării procesului legislativ. Ordonanţă era
trimisă Parlamentului, care putea să o aprobe, să o modifice, să nu o aprobe.
Prin această, considerăm că s-a perturbat bună activitate a Guvernului şi s-au
perturbat şi relaţiile care trebuie să existe între cele trei autorităţi:
judecătorească, executivă şi legislativă.”
Chiar şi admiţând că D.N.A. a acţionat legal (în pofida dispozitivului
hotărârii C.C.R.) şi tot ne împiedicăm de un paradox periculos. Ne situăm în
zona interpretărilor (şi a modului în care ele ajung şi sunt cântărite în conştiinţe)
şi tocmai aici se ascunde diavolul. A
contrazice sau a contesta Curtea Constituţională (şi interpretarea ei) este
privilegiul exclusiv al Poporului (în general şi al străzii în special). Dacă
însă şi alte instituţii ale statului contrazic (sau chiar şi mai puţin -
ignoră) C.C.R.-ul, putem fi siguri că statul de drept şi democraţia sunt serios
avariate. Iar în acest caz decizia C.C.R.-ului nu a fost urmată de nici un ecou
şi nicio reacţie instituţională, (in afara celei venite din partea Parlamentului,
favorizat de decizia C.C.R.-ului. (vezi Cap 16.10).
Nici critica D.N.A.-ul nu trebuie să se facă în afara raţiunii. Nu putem fi
de acord cu demonizarea excesivă a D.N.A. şi nu putem să afirmăm – cu siguranță
absolută – că există relaţii bazate pe interese obscure între Președinte şi D.N.A.
sau între S.R.I. și D.N.A.. Dovezile – momentan – sunt circumstanțiale. Tocmai
de aceea sunt necesare (1) o anchetă internă (a C.S.M.-lui) şi (2) o solicitare
de explicaţii (remisă de Ministerului de Justiţie) către Parchet.
(Notă: În data de 2.3.2017 Inspecția C.S.M. a deschis dosarul
disciplinar 1704/IJ/319/DIP/2017 pe numele Procurorului General şi al șefei D.N.A.
– (vezi Cap. 16.7)).
11.5 S.R.I.
S-a vorbit (excesiv de) mult în presă despre binomul S.R.I. – D.N.A.. Chiar
dac[ acest binom este real (vezi Cap. 16) - şi el asculta de Președinte sau si-a subordonat Președinția, totuși S.R.I.-ul
nu s-a implicat vizibil în evenimentele din Ianuarie/Februarie 2017. Cauzele
pot fi următoarele: (1) existenţa unei comisii parlamentare de control (condusă
de senatorul Ţuţuianu) care şi-a exercitat cu fermitate atribuțiunile şi (2) eliminarea
din fruntea S.R.I.-ului a generalului Coldea (ca urmare a unor dezvăluiri făcute
de un controversat om de afaceri: Sebastian Ghiţă). Cu toate acestea nu trebuie
uitat că în trecutul apropiat S.R.I.-ul a fost stâlpul de susținere al
regimului Băsescu (după cum însuși Băsescu recunoștea la un moment dat), iar una
dintre calitățile primordiale ale S.R.I.-ului este tocmai aceea de a acționa (şi de a rămâne)
în umbră…
11.6 Președintele (şi cealaltă parte a străzii)
După cum era de aşteptat, acţiunile preşedintelui au stârnit în cele din
urmă nemulţumire în rândul Socialului (1) ce susţinea P.S.D.-ul şi (2) se
delimitase tacit de părerile şi acţiunile străzii. O parte a presei (şi poate
şi P.S.D.-ul însuşi în ciuda declaraţiilor publice de îndemn la calm) a
întreţinut – nu în cel mai etic mod cu putinţă – această nemulţumire, până când
ea s-a transformat într-o (contra)manifestaţie. Mai multe seri la rând, în
paralel cu mişcările de stradă din Piaţa Victoriei, în faţă intrării în curtea
palatului Cotroceni – reşedinţa Preşedintelui – câteva sute de oameni (mai slab
organizaţi) au ridicat pancarte şi au scandat lozinci împotriva lui Klaus
Johannis şi a Codruţei Koveşi. (Notă: O parte dintre pancarte şi strigăte
transmiteau şi mesaje de susţinere pentru Guvern). Forţa şi vizibilitatea
acestei mişcări a fost scăzută, însă a arătat că (1) Socialul s-a scindat în
două (chiar dacă o parte a Socialului a fost mai tăcută) şi că (2) Preşedintele
a greşit calculând că nimeni nu îi va amenda declaraţiile şi acţiunile politice
îndreptate împotriva Executivului şi Legislativului ales.
Dincolo de aceste lucruri trebuie reţinut însă modul – revoltător – în care
preşedintele s-a raportat la acei oameni care au avut o altă părere decât el
(şi decât camarila sa) şi în final au ales să îi şi transmită aceasta părere:
(1) după încheierea întâlnirii de la Malta într-un interviu Preşedintele a
afirmat că „românii lui” sunt în strada, ca şi cum ar fi recunoscut doar
o parte a României,
(2) în timpul discursului ţinut în Parlament – pe jumătate jignitor, pe
jumătate forţat ironic la adresa membrilor Legislativului – nu a pomenit nimic
despre cei ce îl contestau la Cotroceni şi
(3) deşi i se bătea în poartă cu vehemenţă de câteva zile, a ales ca
într-un week-end să meargă la schi şi să se fotografieze într-o postură
relaxată în vârf de munte.
12.
Greşelile Guvernului
(1)
Intențiile machiavelice ale Președintelui, (2) pozițiile neconstituționale ale
unor instituții sau (3) modul în care Socialul a ales să se manifeste, nu scutesc
Guvernul de propria lui vină. Nici incompetenţa, nici lipsa informării şi nici
inocenţa – deşi nu ne aflam în vreuna dintre aceste situaţii – nu pot fi circumstanțe
atenuante pentru Politic, (cum sunt în cazul Socialului). Puterea atrage după
sine o mare responsabilitate (responsabilitate ce se extinde şi în cazul
hazardului), iar Socialul este chemat să tragă la răspundere Politicul nu numai
pentru greşeli, ci şi pentru slăbiciuni, pentru indecizii și pentru lipsă de
prevedere.
12.1.
Graba Guvernului
Asupra acestui aspect consensul este total, nu numai în stradă şi în tabăra
Preşedintelui, ci şi în rândul P.S.D.-ului însuși. Executivul a căzut pradă
propriului exces de zel. Există explicaţii atât pentru graba Guvernului de a
legifera – (1) ordonanţa 13 repara o parte a C.P. afectată de decizii (de
neconstituţionalitate) ale C.C.R.-ului, cât şi pentru ziua şi ora alese pentru
adoptarea ordonanţei – (2.1) întârzierea avizelor necesare pentru legea bugetului
şi (2.2) încheierea vacanţei parlamentare, dar aceste explicaţii nu sunt de
natură să înlăture bănuiala că în spatele legiferării s-au ascuns interese
malefice și ilegitime. Proiectul legii graţierii fusese deja trimis în
Parlament; proiectului de modificare a C.P. în Parlament putea să urmeze
aceeaşi cale. Nu este sigur că această varianta ar fi liniştit complet
spiritele, dar cel puţin ar fi înlăturat criticile legate de (1) grabă, (2) de
ora adoptării ordonanţei (în stradă s-a strigat „Noaptea, ca hoţii!”) şi
de (3) arogarea nejustificată a puterii de legiferare. Vinovaţii pentru
greşeala tactică de a ignora semnele viitorului incendiu social şi politic (şi
– mai mult – de a arunca lemne în foc prin grabă) se află exclusiv în tabăra
partidului social-democrat.
12.2.
Imposibilitatea de
explica Ordonanța 13
Explicarea Ordonanţei 13 (sub toate aspectele ei) ţinea exclusiv de
responsabilitatea Guvernului, iar acesta, avertizat fiind de sensibilitatea (şi
sensibilizarea) opiniei publice, ar fi trebuit să aibă o strategie de
comunicare mai bună. „Eşec” este însă un cuvânt prea blând pentru a
descrie rezultatul încercărilor făcute de Guvern în acesta direcţie; mai curând
putem opta pentru cuvântul „dezastru”. Din cele două conferinţe de presă
organizate de Florin Iordache (ministrul Justiţiei), nu s-a reţinut decât (1)
sintagma „Altă întrebare!” cu care acesta a evitat tirul ameţitor al
ziariştilor (în seară de 31 ianuarie) şi (2) gestul deplasat al unor
parlamentari U.S.R. de a sabota discursul Ministrului (cu mici pancarte pe care
au scris „Ruşine”) (pe 1 februarie). Indiscutabil era deja târziu şi prea
devreme pentru argumente şi nimeni nu mai era dispus să asculte; totuşi
prestaţia ministrului – pe care presă a descris-o că fiind la intersecţia
aroganţei, a agresivităţii şi a fricii – nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.
Nici conferința de presă ţinută de Prim-Ministru, secondat de Şeful Camerei
Deputaţilor Liviu Dragnea (sau invers) nu a fost mai inspirată, ba chiar a avut
darul să enerveze Strada şi mai mult. (Notă: E adevărat că ţinta nu a fost
strada, ci Socialul, dar nici Grindeanu şi nici Dragnea nu trebuiau să uite că
în acele zile se confruntau cu evenimente extraordinare şi cu inamici politici).
Sub auspiciile unei mişcări anti-Executiv şi anti-Legislativ, (1) trecerea în
revista a realizărilor Guvernului (pentru mai bine de o oră) şi (2) evitarea
subiectului fierbinte al „elefantului din încăpere” (atins doar în
treacăt, în viteză şi într-o notă uşor iritată) a transmis ideea – amplificată
şi de presă – că se încearcă o politică a struţului sau a niznaiului.
(Notă: Pe de altă parte nici ordonanţa 14 nu a fost explicată acelei
părţi a Socialului care a ales să susţină Guvernul în tot ceea ce întreprinde
şi care s-a simţit ca un jucător în ofside.)
12.3.
Lipsa de reacție la
discursul Președintelui
Pe parcursul întregului scandal generat de ordonanţe, Guvernul nu a făcut
altceva decât să plece capul şi să joace defensiv. Mai grav este faptul că a
făcut concesii nu doar străzii (şi orice concesie a fost interpretată că o
recunoaştere a vinei), ci şi adversarilor politici. Adversitatea evidentă a
Preşedintelui a fost primită cu stoicism (dacă nu cu o plăcere masochistă), uneori
spre exasperarea susţinătorilor (care au luat la un moment dat iniţiativa în
propriile mâini – vezi protestele din faţa palatului Cotroceni). Această
strategie politică nu a adus nici un beneficiu (P.S.D.-ului), doar dacă nu
considerăm statu-quo-ul actual – (1) C.P. nemodificat conform cerinţelor C.C.R.,
(2) capital de încredere scăzut, (3) un Preşedinte ce jubilează, (4) un Social
încă în stradă la pândă – o victorie.
Totuşi, pentru imaginea PSD-ului (în special şi a Politicului în general)
cel mai dureros moment a fost discursul prezidenţial din dată de 7 februarie.
După ce ordonanţa a fost abrogată – semn al unei încercări de a ieşi din
impasul politic şi social –, Johannis şi-a anunţat intenţia de a veni în plenul
Parlamentului. Dat fiind momentul ales, nimeni nu se aştepta la întoarcerea
preşedintelui în matcă stabilită de Constituţie sau măcar la o întindere de
mână; totuşi Johannis a reuşit să surprindă pe toată lumea mergând mult prea
departe. Având în spatele său (sau în faţa sa) Strada, o parte a presei (care
l-a aplaudat zgomotos) şi alte instituţii (vezi Cap. 11) Preşedintele a ales să vorbească – din nou - despre „penali”
şi despre „corupţi”, exersându-şi sarcasmul fără şarm şi zâmbetul fără haz.
De data această însă s-a adresat direct „penalilor” şi „corupţilor”
şi i-a arăt cu degetul. Membrii Parlamentul – din coaliţia PSD-ALDE - (şi
Preşedinţii Camerelor) au fost victimele
unui mic cezar venit să îşi serbeze triumful în mijlocul Senatului (şi a
Camerei Deputaţilor); iar singura reacţie pe care aceştia au avut-o a fost
părăsirea sălii în ecoul ironiei prezidențiale: „Aţi obosit? Ghinion!”.
Socialul românesc are prostul obiceiul de a uita şi/sau de a ierta umilințele
(şi pe ce cel ce l-a umilit), dar cu siguranţă nu-i va uita şi nu-i va ierta pe
cei ce au fost umiliţi în faţa lui şi în locul lui.
(Notă: Abia cu întârziere – pe data de 08.03.2017 – Parlamentul a
ripostat prin adoptarea unei declaraţii prin care (1) salută clarificările pe
care Curtea Constituţională a României le-a adus în deciziile sale şi (2)
amendează „abuzul de drept al Preşedintelui României, care a recurs la sesizarea
fără temei a Curţii doar în scopul blocării unui proces politic democratic.”
(vezi Cap. 16.10))
12.4.
Lipsa de atitudine în
cazul anchetei D.N.A. (în care au fost audiați în calitate de martori membrii
ai cabinetului Grindeanu)
Un alt episod umilitor este şi episodul anchetei
declanşate de D.N.A. în legătură cu Ordonanţă 13 şi cu împrejurările în care ea
a fost adoptată. Este cel puţin periculos servilismul afişat de membrii
Guvernului în faţa unui demers evident
imoral din punct de vedere democratic. O vreme a existat ameninţarea că
urmărirea penală in rem să se transforme în urmărire penală in
personam şi poate ea s-ar fi materializat dacă şeful Senatului nu ar fi
sesizat în cele din urmă, într-un acces de demnitate, C.C.R.-ul. Dincolo de
aspecte ce ţin de neconstituţionalitatea şi de viciile de procedură ale
anchetei D.N.A. – tranşate în cele din urmă de C.C.R. (vezi Cap. 16.10) – rămân emblematice imaginile (transmise de
presă) cu miniştrii chemaţi la sediul D.N.A.
să depună mărturie în calitate de martori. În Social ele au lăsat mai multe
urme decât decizia C.C.R. (despre care prea puţini au auzit, iar cei care au
auzit au contest-o). Impresia generală – iar Socialul operează cu impresii – a
fost că puterea arogată de Justiţie (mai exact de D.N.A.) a fost una legitimă
pentru că ea a intervenit de partea Străzii şi împotriva infamei ordonanţe 13;
şi mai mult – această putere este una normală în general şi poate rezolva toate
problemele României dacă nu este împiedicată (de “penali” și “corupți”).
Încă un pas – ultimul?! - făcut spre o Republica Justiţiară şi un alt punct
pierdut de Guvern (şi de Parlament). (vezi Cap 16.11)
12.5.
Demisia lui Florin
Iordache (Ministrul Justiției)
Tot la capitolul greșeli se înscrie şi demisia Ministrului Justiției. Este
posibil ca demisia sa fi fost un act unilateral, după cum este posibil ca
Florin Iordache să fi fost sacrificat de partid. Să nu uităm că însuși
Președintele îi ceruse demisia în timpul discursului ținut în Parlament, (ca pe
un act necesar – dar nu suficient – de penitență al Parlamentului și
Guvernului). Oricum demisia lui Florin Iordache a fost interpretată drept un
semn de slăbiciune și o recunoaștere spăsită a vinei, influențând negativ atât
Piața cât și acea parte a Socialului care a susținut Guvernul.
13.
O
(încercare de) analiza a propunerii de modificare a articolul 297 alin 1 din C.P.
(din Ordonanța 13)
A intra într-o analiză de fond şi de formă a articolului din CP ce vizează
abuzul în serviciu (şi a propunerii de modificare a acestuia) este o aventură
pentru orice profan. Cum însă tocmai articolul 297 a fost scânteia unei incendieri
neroniene a socialului şi politicului, efortul înţelegerii evenimentelor este
zadarnic fără efortul – onest – al înţelegerii articolului 297. Cheia de boltă
a întregului eseu o constituie valoarea de dreptate pe care acest articol o
conţine, precum şi constituţionalitatea sa, dincolo de orice interpretare şi de
orice acţiune a vreunei părţi implicate.
(Notă: Pentru cazul în care o interpretare este necesară, vom credita
totuşi opiniile exprimate de C.C.R.).
13.1.
Textul O.U.G. 13
Ofer spre comparație
textul articolului 297 alin. 1 în forma actuala a C.P. şi în forma propusă prin
fosta Ordonanță 13:
Cod Penal în vigoare: ”CAPITOLUL II / Infracţiuni de serviciu / Art.
297/ Abuzul în serviciu: (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod
defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică”.
Ordonanța 13/2017: ”Abuzul in serviciu / Art. 297: (1) Fapta funcționarului
public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, îndeplinește
un act prin încălcarea unor dispoziții exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță
de urgenţă a Guvernului sau nu îndeplinește un act prevăzut de dispozițiile
exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgenţă a Guvernului şi prin
aceasta cauzează o pagubă materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare
grava, certă şi efectivă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevăzute şi garantate de legile
in vigoare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.
13.2.
Decizia C.C.R. 405/2016
Trebuie punctat încă de
la început faptul că articolul 297 din C.P. a făcut şi în trecut subiectul unei
controversate decizii C.C.R. (15.06.2016).(Aproape) toate răspunsurile la
criticile de fond aduse ordonanței sunt conținute în aceasta decizie.
(Notă: De altfel
chiar nota de fundamentare a ordonatei 13 pornește de la respectiva decizie C.C.R..
(vezi Cap 16) şi de la necesitatea de a pune în acord C.P.
cu decizia C.C.R.-ului)
Despre necesitatea punerii în acord a abuzului în serviciu cu decizia C.C.R.
nr. 405/15 iunie 2016 a scris Preşedinta U.N.J.R. Dana Gîrbovan:
„Un stat de drept
presupune, prin definiție, respectul față de lege. Iar legea fundamentală,
Constituția adică, spune că deciziile C.C.R. sunt obligatorii, ceea ce înseamnă
că legile neconstituționale – chiar parțial – trebuie puse în acord cu
Constituţia, exact prin prisma considerentelor reținute de Curtea
Constituțională.
Prin Decizia 405 /15
iunie 2016, C.C.R. a motivat cum trebuie definită infracțiunea de abuz în
serviciu pentru a fi în acord cu Constituția.
În decizia C.C.R. se
identifică trei puncte distincte ce trebuie avute în vedere de legiuitor în
redefinirea acestei infracțiuni:
– încălcarea unei
dispoziții exprese din lege,
– necesitatea stabilirii
unei vătămări grave produse prin infracțiune și
– definirea noțiunii de
act, atunci când vorbim de act al puterii judecătorești sau legislative.” (vezi Cap. 16)
13.3.
Legalizarea corupției şi
a hoţiei (sub un anumit prag)
Simpla lecturare a textelor de mai sus (combinată cu o minimă cunoaştere a
C.P.) înlătură interpretările aberante (dar foarte frecvent întâlnite în
mijlocului Străzii): „Se legalizează hoţia sub 200000 RON” sau „Se
legalizează corupţia sub 200000 RON”. Atât hoţia (furtul) cât şi corupţia
sunt fapte diferite de abuzul în serviciu şi sunt abordate în alte
capitole/articole ale C.P. (neatinse de ordonanţă 13). Iar abuzul în serviciu
care aduce făptuitorului orice fel de beneficiu este asociat faptelor de
corupţie (conform articolului 13 din legea 78/2000) şi tratat/judecat ca atare.
Punct.
13.4.
Recuperarea
prejudiciului
Şi la întrebarea – legitimă de altfel: „Ce se întâmplă cu prejudiciile
de sub 200000 de RON şi cu fapta de abuz în serviciu cu prejudiciu de sub
200000?” se poate răspunde uşor. În primul rând o faptă (în condiţiile
specifice descrise în textul propus de Ordonanța 13) care nu produce pagube de
200000 nu există ca fapta penală; prejudiciul pe de altă parte rămâne cât se
poate de real şi el poate fi recuperat prin căi de ordin civil, administrativ,
etc… (Notă: Iată de spune C.C.R.-ul în această privinţă: „Curtea constată că
legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal
pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit
reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în
serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse
penale.” (vezi Cap 13.2.))
…
Singurele critici valide pe fond sunt cele care ţin de: (13.5.) prezenţa
pragului de 200000 de RON, (13.6.) reducerea nivelului de pedeapsă pentru
Abuzul în Serviciu şi (13.7.) îngustarea
spectrului în care fapta este încadrată ca Abuz în Serviciu.
…
13.5.
Pragul
Argumente în favoarea
introducerii pragului (pentru definirea abuzului în serviciu ca faptă penală) și
explicații cu privire la nivelul pragului propus de 200000 RON.
13.5.1. Decizia C.C.R.
În decizia C.C.R. 405 din 2016 (15.06.2016) se face referire la o poziţie
adoptată de Comisia de la Veneţia cu privire la abuzul în serviciu. Astfel, ”Comisia
de la Veneţia consideră că prevederile penale naţionale cu privire la abuzul în
serviciu, abuz de putere şi expresii similare trebuie interpretate în sens
restrâns şi aplicate cu un nivel înalt”.
Şi alte citate din
decizie sunt relevante şi conduc la ideea obligativităţii introducerii pragului
(vezi şi Cap. 16 pentru mai multe explicaţii):
“Mai mult, nivelul sancţiunilor trebuie să fie proporţional cu
infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente şi dezacorduri
politice.”
„Anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra
drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal
trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă.
Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de
drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau
civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă
dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.”
“Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al
pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa
de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea
pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din
urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o
infracţiune de abuz în serviciu”.
„Legiuitorul trebuie
să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de
sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod
suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele
mai eficace.” (vezi Cap. 13.4)
13.5.2. Excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului
Însăşi excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A.P. conţine argumente
în favoarea unui prag în definirea penală a abuzului în serviciu din
articolului 297 (în formularea din O.U.G. 13/2017).
"În aplicarea acestui principiul al proporţionalităţii se poate
institui chiar şi un plafon, însă în mod gradual în funcţie de gravitatea
faptei de abuz în serviciu, nu doar pentru a limita abuzul de putere, dar şi
pentru a evita încălcarea drepturilor şi libertăţilor funcţionarilor publici".
"În privinţa exigenţelor materiale de care este ţinut legiuitorul
în materie penală, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul are
competenţă de a dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea
folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a
acestuia nu este una absolută".
13.5.3. Nivelul pragului
În C.P. din 2009 pentru definiţia noţiunii de "consecinţe deosebit
de grave" era stabilită suma de 200.000 RON, exact ca în art. 297
propus de Ordonanţa 13. Prin nu-ştiu-ce modificare pragul pentru "consecinţe
deosebit de grave" a ajuns în codul actual
(http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-183) la 2.000.000 RON. Dacă în OUG s-ar
fi trecut sintagma "consecinţe deosebit de grave" nimeni nu ar
fi zis nimic (cu excepţia cazului in care cineva nu ar fi aprins nişte fitile),
iar pragul ar fi fost mult mai mare. Dincolo de aceste considerente trebuie
însă acceptat faptul că legiuitorul (Guvernul sau Parlamentul) este cel în
măsură să stabilească valoarea pragului în funcţie de politica penală pe care
şi-o asumă. (Notă: Ca o părere personală, păstrarea definiţiei vechi a
"consecinţelor deosebit de grave" prin specificarea clară a pragului
în Ordonanţă, mi se pare un semn de onestitate).
13.5.4. Alte praguri valorice in alte legi
Praguri valorice sunt stabilite în şi alte legi. (1) În Codul Vamal – art.
270 din Legea 86/2006 se prevede că fapta de contrabandă prin scoaterea sau
introducerea în ţară de bunuri sustrase controlului vamal nu constituţie
infracţiunea de contrabandă dacă valoarea bunurilor nu depăşeşte 40.000 lei. De
asemenea, (2) până în 2015 a existat un prag de 50.000 lei până la care
evaziunea fiscală nu constituia infracţiune, ci contravenţie.
(citat din surse – Cap. 16.9.)
13.6.
Reducerea nivelului de
pedeapsă pentru Abuzul in Serviciu
Şi în acest caz vom asculta vocea C.C.R.-ului:
“Nivelul sancţiunilor trebuie să
fie proporţional cu infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente
şi dezacorduri politice.”
„Anchetele şi sancţiunile penale
pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect
stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură
la care se recurge în ultima instanţa.”
Ca şi în cazul pragului, îi revine
legiuitorului dreptul şi obligaţia de a stabili nivelul sancţiunilor atâta
vreme cât nu încalcă recomandările C.C.R..
Spaima că scapă “corupţii” şi
„hoţii” este total nejustificată şi oricum ea nu trebuie rezolvată în
acest fel. Problema dovedirii că în
spatele unui abuz în serviciu se află un furt sau un act de corupţie este
problema procurorilor. Doar pentru că nu pot fi aduse probe (din varii motive)
în sprijinul dovedirii unor fapte mai grave, nu înseamnă că trebuie să creştem
pedepsele pentru alte fapte mai puţin grave (şi mai uşor de dovedit). Să luăm
următorul exemplu: Un criminal fuge de la locul faptei şi trece strada
printr-un loc nepermis. Este prins, dar nu se poate dovedi decât faptul că a
trecut strada printr-un loc nepermis. Este evident că nu putem modifica C.P.-ul
(sancţionând trecerea prin locuri nepermise cu închisoare pe viaţă) doar pentru
a nu permite acelui criminal să scape. Să nu uităm că există suficienţi
zăpăciţi care trec stradă prin locuri nepermise din neatenţie sau pentru că se
grăbesc să ajungă la serviciu. Un principiu de bază al dreptului (vezi Cap. 4.7.)
sună astfel: „Mai bine scapă 10 vinovaţi, decât să fie pedepsit un singur
nevinovat”şi nu trebuie să renunţăm la el doar pentru răfuieli politice sau
obiective vremelnice.
13.7.
Îngustarea spectrului în care fapta este încadrată ca
Abuz in Serviciu
În această privinţa Curtea Constituţională este
categorică. În decizie se „constată că dispoziţiile art.246 alin.(1) din
Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt
constituţionale în măsură în care prin sintagma îndeplineşte în mod
defectuos din cuprinsul acestora se înţelege îndeplineşte prin
încălcarea legii”.
De altfel chiar în momentul emiterii deciziei C.C.R.
(iunie 2016) (vezi Cap. 16.3) preşedintele Curţii Constituţionale a României de atunci, Augustin
Zegrean a ţinut să aducă lămuriri suplimentare: “Avem şi un document
întocmit de Comisia de la Veneţia, la cererea Parlamentului European, a
Consiliului Europei, nu a UE, pe această temă — reglementarea abuzului de
putere, abuzului în serviciu. În toate ţările sunt preocupări în acest domeniu.
În Europa, din câte am verificat şi am constatat, mai sunt 12 ţări care
sancţionează cu închisoarea abuzul în serviciu, restul nu sancţionează. Adică
nu-l sancţionează cu închisoarea.”
…
Dacă este înţeles contextul exterior – pentru care ordonanţă 13 a fost doar
un pretext – şi dacă fondul ordonanței a fost limpezit (Cap. 13, 13.1-13.7), discuţia despre forma
ordonanței devine simplă, iar încercările de manipulare (Vezi Cap. 14) eşuează. Este evident
– din punct de vedere logic – că oricare dintre criticile de formă (vezi Cap. 13.8-13.14) nu constituie o argumentație
împotriva ordonanţei 13, ci doar – eventual – circumstanţe agravante pentru
cazul în care ordonanţa nu ar fi fost justă (din punct de vedere etic) sau nu
ar fi fost constituţională. Şi ele trebuie însă tratate şi dezamorsate fără
patimă, (uneori chiar presupunând prin absurd că ordonanţa 13 ar fi fost o
ordonanţă rea, greşită, imorală, neconstituţională, etc…).
…
13.8.
OUG 13/2017 a fost dată
pentru Dragnea
Chiar şi cei mai ezitanţi dintre contestatarii acţiunii Guvernului au
vehiculat ideea că „O.U.G. a fost dată pentru Dragnea”. Nu se poate
presupune că nu ştiau că o lege nu poate fi dată „pentru o persoană”, ci
„pentru o faptă” (vezi Cap. 4.2); sensul acestei opinii
este mai degrabă următorul: pentru ca Dragnea (în special şi alţi „penali”
„corupţi” în general) să scape de o eventuală condamnare pentru abuz în
serviciu (Notă: Dragnea are pe rol un astfel de dosar) s-a încercat
scoaterea faptei de abuz în serviciu – chiar şi parţial - din zona „penală”.
Cum însă articolului 297 alin 1 – aşa cum îl propunea O.U.G. 13 – nu i se pot
găsi probleme de fond, această alegaţie nu se susţine. Oricât de mult ar fi urât
liderul P.S.D.-ist, după cum nu putem da legi rele care să-l favorizeze pe
cetăţeanul Liviu Dragnea, nu putem nici să blocăm legi bune doar pentru faptul
că îl favorizează pe cetăţeanul Liviu Dragnea.
13.9.
O.U.G. 13/2017 fost dată
noaptea „ca hoții”
O.U.G. 13/2017 a fost adoptată de fapt seara (~ora 9) în ziua de 31 ian
2017, în ședința de Guvern convocată pentru proiectul de buget. (vezi Cap. 12.1)
13.10. „Nu a fost așteptat avizul C.S.M.-ului”/”Avizul C.S.M.-ului a
fost negativ”
Conform procedurilor oficiale, avizul C.S.M.-ului trebuia cerut, dar nu era
obligatoriu. Faptul că nu a fost aşteptat răspunsul C.S.M.-ului nu este o
problemă (iar C.C.R.-ul a confirmat acest lucru – vezi Cap. 16.9). C.S.M.-ul nu este
chemat să se pronunţe (pe fond şi nici măcar pe formă) dacă o O.U.G. este
injustă sau neconstituţională. Avizul C.S.M.-ului este de dorit doar din punct
de vedere tehnic (adică strict legat de posibilitatea aplicării legii şi de
claritatea ei) şi/sau în cazul în care se reglementează funcţionarea C.S.M.-ului
în special (şi a Justiţiei în general).
13.11. O.U.G. 13/2017 nu era trecută pe ordinea de zi (și nici pe lista
suplimentară)
Da! Într-adevăr OUG nu a fost trecută pe ordinea de zi (şi nici pe lista
suplimentară). Pe de altă parte, exista deja un subiect important pe masă
(bugetul), ce putea oricând să schimbe şi ora şi conţinutul discuţiilor din
Guvern. Şi mai mult, în aceeaşi şedinţă, Ministrul Justiţiei Florin Iordache a
înaintat (şi a obţinut) aprobările necesare pentru alte 2 proiecte de legi
(printre care se afla și legea graţierii).
13.12. C.S.M.-uș / D.N.A.-ul / Președintele / A.P. / P.G. s-au declarat împotriva
OUG 13
C.S.M.-ul s-a declarat împotriva O.U.G. 13 – la început declarativ şi apoi,
din considerente vădit politice, (vezi Cap. 11.1) prin sesizări la C.C.R.. La fel şi D.N.A.-ul, Președintele,
A.P. şi P.G. – direct sau indirect. Poziţiile şi acţiunile acestor instituţii trebuie
luate în seamă, însă importanța instituţiilor (şi a persoanelor) nu este însă
un argument în sprijinul validităţii opiniilor susţinute de acestea. (vezi Cap. 14.2.1). Mai ales că, la
final, C.C.R.-ul (1) a respins plângerea C.S.M.-ului şi (2) a admis existența
unui conflict instituţional între Guvern şi Justiţie (D.N.A. în special),
conflict generat tocmai din D.N.A.. (vezi Cap. 16.9).
13.13. Strada a fost împotriva (strada ca sursă de adevăr)
Nici numărul nu este un
argument (vezi Cap. 14.2.3. și Cap. 9)
13.14. A fost favorizare a infractorilor
(vezi Cap. 13.8.)
13.bis
Abuzul in serviciu, prevăzut la art. 297 alin. (1) C.P. – abrogat?
Cu argumente juridice solide diverşi specialişti (şi instanţe de judecată)
susţin că art. 297 alin. (1) din actualul C.P. a ajuns să fie abrogat tacit şi
prin urmare fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată total. Decizia nr. 405/2016
(ce viza articolul 297 alin 1 din CP) nu a fost doar o decizie de interpretare,
instanţa constituţională admiţând prin decizia menţionată (şi) o excepţie de
neconstituţionalitate. Cum orice prevedere neconstituţională îşi încetează
aplicarea pentru viitor (în condiţiile în care legislativul nu o remediază
într-un anumit termen şi în sensul indicat de C.C.R.), articolul 297 alin 1 nu mai este în vigoare de câteva
luni. (Notă: Pentru mai multe detalii vezi Cap. 16.12). Ordonanţa 13 ar fi
venit de fapt să acopere vidul legislativ, dacă Strada şi Preşedintele ar fi
permis acest lucru (vezi Cap. 17). Oricum, după
abrogarea ordonanţei 13, zeci de dosare deschise pe “abuz în serviciu”
au fost închise de diverse instanţe pe temeiul (din Codul de procedura penală )
“fapta a fost dezincriminată”.
14.
Excurs
- Mic tratat despre manipulare…
(Post) modernismul este un contract simplu şi pernicios. Pentru un sens al
vieţii mărginit de coordonatele bunăstării şi siguranţei se oferă de bunăvoie
la schimb libertatea şi adevărul. Astfel, puterea celor ce oferă bunăstarea şi
siguranţa (fie statul, fie multinaţionala, fie o altă cultură minoră) se
extinde nu numai asupra discernământului, ci şi asupra realităţii însăşi. Cu
renunţarea la propria libertatea (datorită (1) asaltului sufocant de opţiuni şi
de decizii zilnice şi (2) a imposibilităţii de a ne mai exersa optim
discernământul) suntem obişnuiţi – şi împăcaţi – de ceva vreme. Mai nou însă am
păşit într-o zona pe care diverşi analişti ai fenomenelor culturale o denumesc
post-adevăr, o zonă în care adevărul (şi, respectiv, realitatea) nu mai sunt
decât un nisip mişcător. În această zona (relativistă) una dintre axiomele
tradiţionale – “Adevărul nu se supune la vot!” – se anulează, iar
adevărul este generat şi răspândit prin agenţi de propagandă ai respectivelor
culturi. Ceea ce trebuia să izvorască în individ după o serie de raționamente
(logice), după cântărirea informaţiilor primite de la simţuri, îi este oferit
acum de-a gata individului prin manipulare. De ce prin manipulare? (1) Pentru
că trebuie păstrată minima iluzie a libertăţii şi a autodeterminării, fără de
care este anulat respectul de sine şi (2) pentru că putinţa unui om este cel
mai eficient pusă în mişcare de propria lui voință. Manipularea nu este un
instrument modern; în zilele noastre –
ale post-adevărului, el nu şi-a schimbat scopul, însă nu mai acţionează asupra
obiectului, ci direct asupra subiectului. Realitatea rămâne, însă realitatea
oglindită în individ este alterată controlat prin (1) confuzii categoriale şi
prin (2) specularea unor erori de judecată.
14.1.
Confuzia categorială
Vom folosi un exemplu legat de subiectul eseului. Propoziția "O.U.G.
13/2017 este greșită" poate fi (1) o opinie, (2) un adevăr faptic sau (3)
o judecată morală.
(1) O opinie este o
propoziţie a cărei valoare de adevăr nu a fost (încă) stabilită (sau nu poate
fi stabilită sau nu este exclusivă), dar cu care se poate opera. Dacă
propoziţia "OUG 13/2017 este greşită" este o opinie şi,
pornind de la această opinie, se doreşte schimbarea O.U.G. – sau căderea
Guvernului – ne aflăm în faţă unei opinii politice. Faptul că folosim opinii
politice nu este nicidecum grav, mai ales în democraţie, dar ele trebuie
asumate ca atare. Marele beneficiu al unei opinii politice este acela că lasă
loc opiniei contrare sau măcar nuanţelor. Iar acolo unde este lor de opinie
contrară există şi loc de dialog.
(2) Pentru stabilirea
adevărului faptic se apelează la simţuri şi la raţiune sau la alte
forumuri/instituţii (în cazul în care nu putem aprecia noi înşine valoarea de
adevăr). În Cap. 13 am încercat să demonstrez că propoziţia "OUG
13/2017 este greşită" nu este un adevăr faptic (pe fond sau pe formă).
(3) Dacă, în schimb,
propoziţia este o judecată morală, ea poate fi îndreptăţită, însă nu înainte coroborată
cu o analiză faptică; abia apoi (după deliberări în forul conştiinţei), se
poate transformă în agendă politică.
14.2.
Erori de judecată
Enumer succint tipuri de erori de judecată folosite în manipulare, (apelând
din nou de un exemplu fictiv). Fie propoziția: „Mircea Cărtărescu a fost în
piață și a cântat imnul național alături de cei 300000 de protestatari”.
14.2.1. Apelul la autoritate
Pomenirea numelui unei personalităţi/ a unei instituţii cu prestigiu în
context (uneori nici măcar în mod direct).
14.2.2. Apelul la emoție
Cântecul Național este o modalitate de a înmuia și de a înălța inimile unor
cetățenilor uniți de o cauză comună.
14.2.3. Apelul la cantitate
300000 de oameni?! Nu se
pot înșela cu toții! Sau pot?
14.2.4. Argumentul „ad hominem”
De cele mai multe ori opiniile politice din piață au fost trecute în
categoria judecaților morale prin invocarea argumentelor „ad hominem”.
14.2.5. Scoaterea din context sau prezentarea trunchiată
[…]
15.
Excurs
– Despre corupție
Tema corupţiei este legată de două răni – încă nevindecate - lăsate de
comunism în mentalul colectiv. Prima este ipocrizia – ce dă măsură abdicării în
faţă conştiinţei, iar a doua este relaţia dragoste-ură pe care cetăţenii o au
cu legile. Cumva ele s-au transmis şi generaţiilor tinere fie direct – prin
moştenire culturală, fie prin intermediul instituţiile perene ale statului ce
nu au putut fi complet refăcute (sau măcar curăţate) după Revoluţie. Într-un alt articol (vezi Cap. 16.11) (1) descriam sursă şi
mecanismele ce au menţinut corupţia în România şi au adus-o în prim plan în
timpul alegerilor din 2016 şi (2) arătam că Socialul – dacă îşi doreşte
eradicarea acestui fenomen – ar trebui el însuşi să se schimbe. În primul rând
prin (1) stabilirea unei relaţii corecte (şi democratice) cu legile şi cu
instituţiile (printr-un nou contract social) şi, în al doilea rând, prin (2)
auto-primenirea de mica corupţie (pe care din ipocrizie o ignoră). Prin mica
corupţie înţelegeam „o corupţie mică (în comparaţie cu o corupţie mare, a
celor puternici), o corupţie generalizată, o corupţie ce presupune fie (1)
abaterea de la morală – de la morală dogmelor sau de la morală normelor, după
cum le împărţea Petre Ţuţea, fie (2) îndeplinirea necorespunzătoare sau
parţială a responsabilităţilor în societate sau la locul de muncă”. Prima
parte a definiţiei surprinde tocmai modul barbar şi nociv în care cetăţeanul
român modern se raportează la norme. Trauma comunismului l-a împins fie spre
(1) extrema în care consideră că orice normă e de fapt o provocare, fie spre
extrema (2) în care interpretează norma strict în litera ei şi şi-o însuşeşte
necritic (ca (1) pe o unică apărare împotriva haosului lumii şi (2) o răzbunare
pentru umilinţele la care a fost supus). Întâmplător – sau nu! - a doua parte a
definiţiei cade tocmai pe definiția abuzului în serviciu. Faptul că Socialul a
pornit o campanie împotriva acestui rău este un fapt lăudabil, dacă nu ar duce
lupta tocmai de pe poziţia de mică corupţie despre care vorbeam mai sus (în
care legea devine fetiş, fără a fi înţeleasă). În opinia mea, într-adevăr,
corupţia mare trebuie pedepsită (iar asta este treaba Justiţiei), însă mica
corupţie trebuie înlăturată prin educaţie şi prin responsabilizare (iar asta
este treaba Socialului). Socialul se iluzionează dacă crede că (1) (doar) Politicul
este corupt sau coruptibil (la nivel mare sau mic), iar (2) soluţia este
împuternicirea absolută – în mod nedemocratic – a Justiţiei (care este apriori
incoruptibilă). În formă actuală, definiţia pe care am dat-o „micii corupții”
este incompletă, deoarece nu include o altă
formă de existenţa a mici corupţii, cel puţin la fel de periculoasă ca
şi celelalte: abuzul de putere.
16. Surse
16.1.
Excepția de neconstituționalitate
ridicată de Avocatul Poporului
16.2.
Ordonanța 13/2017 – Abrogată
16.3.
Decizia 405/2016 a C.C.R.
(15 iunie 2016)
16.4.
Scrisoarea Judecătoarei Gabriela Baltag membru
în C.S.M. către colegii săi (1.2.2017)
16.5.
Cum alegem? (Un portret al democrației pe
înțelesul tuturor) de Cătălin Avramescu (carte)
16.6. Binomul S.R.I.-D.N.A.
16.7.
Dosarul disciplinar
1704/IJ/319/DIP/2017 deschis de C.S.M pe numele Procurorului General şi al șefei
D.N.A.
16.8.
Ordonanța 13 (două
puncte de vedere)
Cristi Dănileț:
Dana Gîbovan (președinta
U.N.J.R.):
16.9.
Decizia C.C.R. 68/2017
(referitoare la cererea
de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre
Guvernul României și Ministerul Public - Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție)
16.10. Declarația Parlamentului României adoptată pe data de 8.03.2017
16.11. Alte articole
16.12. Dezincriminarea abuzului in serviciu
17.
Un
scenariu speculativ (în loc de epilog)
Încrâncenarea
Preşedintelui şi a D.N.A.-ului (principalii – şi cei mai vocali – actori
politici din scandalul Ordonanţei) ridică semne de întrebare dacă se ia în
calcul că de fapt „abuzul în serviciu” a fost dezincriminat (pentru că C.P.
nu a fost pus în acord cu decizia Curţii Constituţionale (405/2016) după cum
prevede legea/constituţia în 45 de zile) (vezi Cap.
13 bis). Dacă presupunem – într-un mod rezonabil – că
situaţia era cunoscută la nivelul celor două instituţii, oare nu cumva lupta
Preşedintelui şi a D.N.A.-ului a fost tocmai pentru a păstra „abuzul în
serviciu” dezincriminat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu