Cristian Vasiliu: Uroborus sau Călătoria

Motto:

„Nu există vindecare decât prin adevăr”

P. Creţia

Trecutul nu „a fost”; trecutul există şi este produsul ingrat şi pururi prezent al imaginaţiei şi al memoriei. Dacă tu eşti în el şi el – în aceeaşi măsură – este în tine; sau – mai exact – el este, cu cât înaintezi în viaţă, chiar eul tău. Suntem ca nişte bulgări de lut ce lasă, în rostogolirea lor prin timp, bucăţi din ei înşişi, până când, epuizându-se, dispar fără urmă. Îmi amintesc că reprezentarea unui om în dimensiunea timp este un şarpe încolăcit în jurul locurilor şi fiinţelor dragi. Asta suntem şi în realitate: un şarpe ce sugrumă – oglindă a şarpelui din propria noastră conştiinţă. Un efort titanic de culegere a tuturor firmiturilor rupte din noi nu vom mai da niciodată suma a ceea ce am fost la început, în mirabilul moment al inocenţei. La sfârşit fără să vrem suntem vinovaţi – după cum spune Camus – chiar şi numai pentru că am trăit şi am devenit conştienţi de trăire. Păcatul primordial nu este nici dorinţa exacerbată, nici fragilitatea voinţei, ci despărţirea de natură. Şi nicio altă despărţire nu este mai grea. Căci nu atunci L-am pierdut pe Dumnezeu, ci atunci L-am găsit, drept mângâiere.

Folosesc prezentul ca o recunoaştere a faptului că trecutul există. E prima zi: marţi. Mă despart de tine cu inima inertă şi cu certitudinea că absurdul este o lege universală. Deasupra noastră soarele a crescut până când a acaparat cerul. Tot ceea ce spui cu atâta gravitate, aproape fără să îţi mişti buzele, este important şi inutil în acelaşi timp. Nu este o despărţire, ci o amânare. E cald, lumina orbeşte, iar noi suntem un punct insignifiant pe o stradă oarecare, într-un univers gata să explodeze. În jurul nostru se petrec toate minunile şi toate orgiile capitalei şi totuşi – în mijlocul ruinei anunţate – nu ne rămâne nimic altceva mai glorios sau mai mârşav de făcut în afară unei lungi îmbrăţişări. Nu este un răspuns; nu pot vorbi, ci poate, cel mult, scrie. Promit tot ceea ce îmi ceri şi, apoi, când umbrele blocurilor ne acoperă, mă îndepărtez rostind în gând ca o mantră: „Aşteaptă-mă!”. Oamenii de umerii cărora mă lovesc, în timp ce îmi caut maşina, au un aerul absent şi grotesc al unor roboţi. Mă urmăreşte senzaţia că libertatea absolută te rupe de tot: de viu şi de mineral laolaltă şi că aripile sunt de fapt un blestem crud. A putea face totul înseamnă a face inevitabil răul. Până şi Dumnezeu s-a născut cu constrângeri, iar eu… eu nu sunt decât o făptură cu busola fericirii stricată, transformată într-o ţintă a hazardului. Rămâi cu bine deci, tu – suflet senin, stăpân şi totodată străin într-un Bucureşti pustiu şi putrezit de atâta vara! Fie ca pereţii lui plini de reclame, străzile gălăgioase, clădirile lui înghesuite din vechiul centru, zgârie-nori modeşti de sticlă şi metal, localurile lui vesele din miez de noapte, parcurile lui cu vegetaţie obosită şi mai ales râul său cenuşiu, artera sa prin care circulă viaţă şi mizerie, toate acestea împreună să te ocrotească! “Aşteaptă-mă!” Cu ecourile rugii stăruind încă în minte, rotesc cheia în contact, iar maşina, ca o uriaşă felină, mârâie şi se pune în mişcare. Mai întâi leneş şi greoi, iar apoi, pe măsură ce accelerez, tot mai alert, ca şi cum s-ar năpusti asupra prăzii.

Drumul ce iese din Bucureşti şi urcă spre munte este copleşit de fumul fiarelor motorizate şi de angoasele vacanţelor ce durează prea puţin. Un soarele în prăbuşire, situat la o palmă peste orizont, îl încălzeşte până la lichefiere. Graba şi nerăbdarea tuturor mă enervează şi mă ţine în alertă. Recunosc că eu însumi am ancore în urmă, iar tu eşti una dintre ele. La început înaintarea nu mă apropie de destinaţie, ci mă îndepărtează de ceea ce părăsesc pentru o vreme. Până la ieşirea de pe şosea principală timpul trece în ritmul haotic şi alert al capitalei, timp măsurat cu hituri la un post de radio oarecare şi cu derularea hipnotică a stâlpilor de tensiune. Nu văd decât praful, dungile aproape şterse ce despart sensurile sau benzile de circulaţie şi numerele de pe plăcuţele de înmatriculare. Căldura, ce urcă din pământ şi din blocul motor, o resimt ca pe o febra. La Predeal reuşesc să ies din rândul de maşini şi înainte ca toată lumina să se adune la capătul pământului, trec muntele. Deja vara începe să dea înapoi o parte din orele furate nopţii; în clipa în care, limba de câmpie dintre munţi mi se desfăşoară înainte, întunericul – parcă adus de mine – o şi inundă. Lanţurile se rup; capitala rămâne în urmă, într-o altă galaxie. Aici, sub catapeteasma cărămizie a orizontului, existenţa nu mai este doar un concept abstract, captiv în închisoarea gândurilor. Realitatea mă confiscă. Iar ceea ce simt – trezirea – este pentru conştiinţă echivalentul bangului sonic. O numesc îmbrăţişarea şerpească a melancoliei.

Există, după cum spunea Camus, în Sud o melancolie a soarelui Mediteranei şi o melancolie a ceţurilor, în Nord. Le-am cunoscut pe amândouă cu supra de măsură în periplurile mele şi i-am plâns şi i-am invidiat pe toţi ce sunt condamnaţi să-şi mănânce zilnic pâinea în tovărăşia lor. Dar ele nu se pot compara cu melancolia sfâşietoarea a Centrului, cu melancolia mioritică a plaiului – după cum o numeşte Blaga, acea tristeţe domoală şi nesfârşită din care nu poţi ieşi pentru că te mângâie cu duioşie şi se hrăneşte singură din tine, făcându-te să o iubeşti. Ceea ce pentru sud şi nord este un îndemn la acţiune, chiar dacă – uneori – la sinucidere, în numele frumuseţii (în Sud) sau al mântuirii (în Nord), pentru noi, ceilalţi – centralii – este un principiu al non-acţiunii, al paraliziei contemplative, al memoriei fără istorie ce te poate înghiţi (pentru că te privează de busola prezentului). Îl simt şi eu în unele momente cum îmi pătrunde în oase, cum îmi sapă în creier până-mi dezgroapă toate amintirile deja putrezite acolo şi cum îmi deschide în faţă un hău de deznădejde. În mişcare, din galopul maşinii, o parte din atenţie mi se disipă în interior. Un ochi îmi sondează adâncurile întunecate ale sufletului; doar cel de-al doilea ochi înregistrează toate detaliile senzuale ale drumului. Încetinesc tocmai pentru a mă putea lăsa pătruns de forţă vitală a muntelui. Din acoperişurile caselor răspândite de-a lungul şoselei ţâşnesc flăcări pe care mai apoi întunericul, tot mai apăsător, le stinge; şi tot aşa până când mă trezesc în mijlocul unui abis populat cu vieţuitoare ce îţi duc cu ele propria lumină rece.

La destinaţie nu mă aşteaptă nimic în afară părerii de rău că am ajuns. Sunt – şi voi rămâne pentru două zile – într-un loc din care nu pot scăpa de mine. E un final anost, însă necesar. Orice călătorie se încheie şi îşi începe transformarea în poveste într-un port oarecare; portul meu este un hotel cu camere lipsite de orice lirism, însă largi şi confortabile. Anesteziat de oboseală şi de tăcere, nu adorm înainte de a-mi pipăi cu mintea toate părţile sufletului – ce paradox! – şi de a constata că în el rămân totuşi intacte adevărul şi rana unei iubiri încercate. E un semn că mai pot găsi o cale prin Labirint. Privesc tavanul şi în cele din urmă îmi închid ochii. Somnul în braţele speranţei este mult mai odihnitor. Din păcate nu mai visez de mult. Mi-ar fi plăcut să visez un colţ de plajă, într-un golf mărginit de stânci albe, la ora la care luna se înalţă din mare şi fantomele noastre imortale scăldându-se în coridorul luminat ce se întinde până la orizont. Mi-ar fi plăcut să visez ceva ce nu există şi nu poate dura, pentru a ştii în adâncul visului că este un vis şi pentru a refuza să mai ies din el.

De câtă disperare şi durere ne salvează visul şi cât de nerecunoscători suntem pentru salutara noastră slăbiciune umană!... Această este vocea – tot mai slabă – a eului meu torturat de o afecţiune bolnăvicioasă pentru umanitate şi umanism. Eul celălalt, eul lucid şi critic – acea voce pe care o aud tot mai des de la o vreme – formulează altfel adevărurile descoperite. El ştie că sensul profund al umanităţii este tocmai abilitatea şi voluptatea de a visa, însă tot el recunoaşte – bravând, cu onestitate – că este mult prea steril şi mult prea cinic pentru a mai putea apela la opiul visării. Înlocuiesc visul cu gândurile treze despre vis, după cum şi viaţa o înlocuiesc tot mai des cu judecăţi despre viaţă. Dimineaţă, înainte de a ieşi să mă plimb, îmi uit gândurile sau le declar fără importanţă pentru a putea să mă bucur de puritatea zilei de august, prima după sfârşitul lumii, miercuri…

La doi paşi, după ce ies din hotel şi trec pe sub un portic, descopăr strada ce duce spre Biserica Neagră. O vânzoleală pestriţă o astupă, deşi ziua este încă tânără. Braşovul este uneori, în miezul său, la fel de corupt ca şi Bucureştiul. Te aştepţi ca apropierea muntelui şi a pădurii să îl cureţe şi să îl umple cu speranţă – acel panaceu universal al celor nefericiţi (după W. Shakespeare) – însă în mijlocul verii, străpuns de săgeţile soarelui, se lasă şi el cu totul pradă prafului şi viciului. Absenţa ploii de ceva vreme dă clădirilor şi străzilor un rictus deprimant. Nici localnicii, ce umplu străzile de la primele ore ale dimineţii, confiscaţi de preocupări mercantile (vânzări de mici obiecte fără nicio utilitate, de mâncăruri stradale: gogoşi, covrigi şi îngheţată, de îmbrăcăminte, etc... ) nu reuşesc să trezească şi să înfrumuseţeze spiritul oraşului. Turiştii – ca aproape peste tot – răspândesc un nihilism vesel şi un materialism grosolan în faţa căruia oraşul cedează. Zidurile lui se umplu de reclame, casele – se transformă în restaurante, iar ornamentele sunt maimuţărite până la kitsch. Colorile trec fără emoţie de la gri la portocaliu şi de verde pal la mov. Peste tot se respiră un aer îmbâcsit de minciună, pe care îl cunosc atât de bine, dar care aici – la poalele Tâmpei – mă dezamăgeşte.

Din Piaţa Sfatului văd emblema dezolantă şi un pic strâmbă a oraşului – semn al unei mândrii erodate – ce tronează în vârful dealului. Cercetez, meditez, aştept. Mă dezic prin ritm de restul turiştilor. În faţa vitrinelor nu cercetez exponatele, ci doar ramele şi geamurile inundate de lumină. Sentimentul de singurătate este amar, însă suportabil în mijlocul mulţimii. Remarc – deşi nu percep şi freamătul sufletesc – tinereţea chipurilor. Plimbarea are pentru mine o miză iniţiatică. Încerc să transform un sentiment de înstrăinare, de dragoste îndepărtată în materialul unei vieţi noi sau al unei morţi sublime. Am nevoie de un scurt răgaz – pentru a-mi umple plămânii cu aer – înainte plonjării în necunoscut. Soarele orbitor ce decolorează şi şterge detalii până la anonimizare, îmi este însă potrivnic. Aş fi vrut ca o ploaie dezlănţuită, cotropitoare să răcorească pietrele pavajului, roşul ţiglelor de pe acoperişuri şi verdele ars al pădurilor. Şi mai ales să-mi răcorească sufletul. Pot depune mărturie că Braşovul nu este un oraş al reînnoirii sufleteşti, ci al melancoliei. Mă resemnez şi, răscolind pietrişul, înconjor Biserica Neagră, fără a avea puterea să-i calc pragul. Un imn stins şi tulburător se strecoară printre uşile ei mari, în faţă cărora mă opresc pentru o clipă. Mă trezesc din visare, sub un cer tânăr şi străbătut de câţiva nori albi şi gumoşi şi decid să mă îngrop într-un restaurant.

Ultimele ore ale zilei le cheltuiesc într-o librărie ce poartă numele unui poet uitat şi ajung la hotel la ora la care se întorc tăcerile, vestitoarele nopţii, iar suflul străzii devine greoi. Oraşele de munte sunt chinuite de legile meschine ale pământului, nu de cele divine şi generoase ale cerului sau de cele misterioase şi schimbătoare ale apelor. Se închid în ele însele, strâmtorate între pietre şi pădure, sunt concurate în întreprinderile lor pe orizontală de steiuri şi trăiesc tot timpul cu un ochi deschis, ca o jivină temătoare. Dacă încerc să îmi imaginez un oraş ca Braşovul în evul de mijloc nu pot depăşi un stereotip: mirosul de răşină şi umezeală, muţenia sălbăticiei rănite în bârlog, pereţi apropiaţi şi scorojiți ce absorb lumina amurgului, casele cu obloanele trase a pânda nu a somnolenţă, străzile întortocheate cu pietrele lustruite de ape şi de paşi, în care doar negurile se reflectă şi locuitorii oraşului, nu oameni vii, ci mai degrabă umbre ce urmează contururile pereţilor fugind din calea luminii.

Ajuns înapoi în camera de hotel, îmi aşez două scaune pe balcon pentru a asista la spectacolul nopţii şi, de la înălţime, îmi caut dâra lăsată de propriu meu destin prin lume. Nici de data asta nu îmi ţin promisiunea făcută la despărțire de a-ţi scrie. Nu te speria; nu te-am uitat şi nu am uitat-o; îmi este peste putinţă. Nu uiţi poarta labirintului sufletului şi nu rupi aşa uşor firul ce te împiedică să te rătăceşti; chiar dacă auzi şi simţi respiraţia fierbinte şi puturoasă a Minotaurului. Amân momentul mărturisirii, ca şi cum nu de rostire depinde mântuirea şi întoarcerea spre lumină, ci de trecerea timpului – atât cât îmi rămâne – şi de suferinţă. Acum, când lucrurile se aşează, îmi pot strânge gândurile mănunchi şi le pot îndrepta din nou, întregi, către mine însumi; şi, îndreptându-le către mine, le pot îndrepta şi către tine. Către tine – cea dragă, cea departe, cea rămasă în Bucureşti. Nu scriu însă. Nu scriu pentru simplul fapt că nu cunosc – încă – adevărul şi, mai mult decât atât, nu ştiu să fiu autentic. Pentru a scrie, mai mult decât pentru a vorbi, este nevoie impetuoasă de ambele. Adevărul fără doza necesară de autenticitate nu cântăreşte nimic; calea spiritului uman spre adevăr este deschisă şi jalonată de autenticitate, iar autenticitatea – ulterioară adevărului – se confecţionează. Nu este o formă de minciună, căci sensul – odată confecţionat – există. Rămâne să îmi aflu adevărul – curând, foarte curând, iubirea mea! – şi să îi ofer autenticitate. Până atunci mă gândesc la tine...

Pentru noi – îmi spun – sensul s-a întrupat din momentul în care n-am desfăcut din îmbrăţişare şi am ridicat până la cer un zid de amânări şi cenuşă în dimineaţă fosforescentă de august a plecării mele. Acest sens al începutului, nelămurit odată şi abia acum clar şi răscolitor, mă urmăreşte cu obstinaţie. Viaţa este însă aici, în faţă mea, chiar dacă incompletă. Încerc să numesc cele câteva stele ce înving luminile oraşului, trag în piept cu tărie efluviile răcoroase ale vieţii vegetale a muntelui şi îmi rotesc privirea asupra unei pieţe pustii ce capătă încet aerul marţial al unui cimitir. Descopăr că ceea ce adânceşte tăcerea este lipsa zgomotului de motor, când calm, în aşteptare la semafor, când nervos şi ascuţit, în alergare. E pace, dar nu de pace am nevoie, ci de reţeta misterioasă a păcii. În aşteptarea lunii, singurul inamic adevărat este oboseala; mi-o amăgesc cu sorbituri dese dintr-un lichid de culoarea iadului şi cu fumuri de ţigară. Eşti departe, dar abia timpul şi dragostea mă fac să înţeleg depărtarea. Există în toţi o parte divină şi o parte omenească; partea omenească este cea cu care intrăm în contact – prin apropiere – în fiecare zi; este partea cea care ne isterizează şi pe care lumina adevărului şi a vieţii sensibile o dezvăluie; partea divină, în schimb, nu iese la iveală decât atunci când te depărtezi de om şi iubirea rămâne neştirbită. În fond Dumnezeu este depărtare; când Dumnezeu a coborât printre noi El a devenit Om (sau noi l-am văzut ca Om). Tot astfel şi pentru noi. Tu – departe eşti o Dumnezeie, iar eu – pentru că trebuie să încapi în Lume – înţeleg şi îmi doresc timpul şi spaţiul nesfârşit. Tot ce este atât de minunat şi de uman în tine se transfigurează prin depărtare şi mă ajută să înţeleg de ce te iubesc. Iar a înţelege de ce iubeşti înseamnă a iubi şi mai mult. Filozofii iubesc mai mult decât poeţii, fiindcă pentru primii căutarea ia sfârşit în preajma adevărului, pe când ceilalţi sunt obişnuiţi să îşi creeze propriile lor adevăruri de care se plictisesc repede.

În nouă dimineaţă – e joi deja! – urmele reflecţiei din noaptea precedentă despre depărtare îmi şoptesc soluţia ecuaţiei propriei mele vieţi. E totuşi un contrast izbitor între gândurile ce au izvorât din adâncul negurii, alcoolului şi tutunului şi gândurile ce mă năpădesc în faţă ferestrei deschise spre un soare excesiv, spre păduri voioase şi spre un oraş ludic. Şi eu sunt tot atât de departe de tine pe cât eşti tu de mine. Constat cât de dureroasă este pentru cel ce a trăit în privaţiune chiar şi numai bătaia de aripi a fericirii. Un vânt nehotărât venit dintre munte îmi mângâie faţa; aerul pe care îl sorb cu nesaţ îmi ajunge parcă în toate cotloanele minţii, primenind-o. Undeva în apropiere latră un câine, iar lătratul lui rupe voalul de linişte aşternut de obicei peste oraşele somnambule la sfârşitul nopţii, în clipa binecuvântată de dinaintea zorilor. Îi răspund alţi câini şi încet-încet Braşovul îşi pune în funcţiune complexa şi zgomotoasa lui maşinărie. Şi eu la rândul meu devin, pentru câteva ore, o rotiţă obedienţă din pântecul ei. Într-o sală situată la parterul hotelului, în care soarele se strecoară tăcut printre jaluzele, vorbesc unor medici despre beneficiile unor dispozitive miniaturale de luat vederi. În pauză îmi dau seama cu amărăciune că nu sunt original. Am împrumutat – nu! sunt intransigent: am furat – soluţia ce m-a făcut să exult mai înainte dintr-o carte de Gabriel Liiceanu frunzărită ieri în librărie.

Cu fiecare oră care trece, nemulţumirea de mine însumi creşte exponenţial. Iată-mi gândurile ce nu sunt ale mele: „Ai observat că absenţa ne şterge păcatele şi ne face ulterioară prezenţa mai îngăduită în ochii semenilor noștri? De aceea morţilor li se iartă totul: ei au intrat în absenţa cea mare, cea care spală şi curată orice. Iar pelerinajul nu are oare, într-o oarecare măsură acest sens? Plecai departe, cât mai departe, lumea se curăţa o vreme de tine. Iar tu te întorceai curat, cu mult mai curat şi mai îngăduit de ceilalți – şi de tine. Când vrei să te răscumperi ceva, când vrei să te recompui în ochii tăi şi ai celorlalţi, dispari din lumea ta o vreme, mori pentru toţi ceilalţi”. Soluţia este exilul, moartea temporară, nu fuga; dar ce este pentru cel lăsat în urmă dispariţia benevolă, dacă nu o fugă? În zadar îmi caut justificări semantice…

Am crescut într-un panteon plin cu monumente vii ale responsabilităţii: părinţii, bunicii, mătuşile, unchii; ei nu au fugit niciodată şi nu vor muri niciodată; sunt condamnat să-i caut pentru reculegere şi rugă întotdeauna, dar să nu le pot urma exemplul. Ei au devenit sfinţi, pe când eu îmi negociez încă mântuirea. Mă întorc în librărie într-un soi de pelerinaj penitent şi recitesc pagina din Gabriel Liiceanu printre rafturi doldora de cărţi noi. Înăuntrul domneşte un aer trândav în care plutesc în suspensie urme de praf; afară – lumina coborâtă din soare tulbură şi electrizează atmosfera. Repet în gând membrii din galeria Marilor Întorşi, din care pot face parte – dacă am destulă tărie de caracter – şi eu. Isus din Nazaret, Lara lui Byron, Moise, Leonardo Da Vinci şi Matsutasu Oyama – întemeietorul Kyokushin-ului. Toţi au păşit pentru o vreme în afară lumii şi s-au întors în ea schimbaţi pentru a o schimba. Îmi domolesc vanitatea; anvergura spiritului şi trupului meu este mult mai mică; tot ceea ce îmi doresc este să îmi schimb mintea – metanoia în greceşte – şi lumea pe care o voi vedea se va schimba şi ea. După cum eşti lângă mine acum când scriu, tot astfel mă însoţeşti – în acelaşi prezent etern – şi în periplul iniţiatic prin oraş şi prin mine însumi.

În stradă am senzaţia că înot într-un fluviu de foc. Două şiruri de case săseşti greoaie şi serioase formează un văd îngust prin care se scurg puhoaie nesfârşite de căldură dinspre Tâmpa. În amonte văd din nou Piaţa Sfatului. Pornesc însă în aval, către hotel, pentru a-mi strânge bagajul şi pentru a-mi pregăti – acum că sarcina pentru care am venit în Braşov este îndeplinită – o altă aventură. Peste tot numai pietre: în spate - muntele, în coaste şi sub tălpi – bucăţi de rocă încastrate în ziduri şi în caldarâm, iar oamenii – statui inexpresive. Poate ar trebui să mai aştept, căci aşteptarea este virtutea esenţială pe care destinul omului şi destinul mineral o împărtăşesc. Mă îndemnă totuşi să mă grăbesc faptul că sunt aproape de o limită a existenţei, de o răstignire a disperării care urmează să declanşeze în mine, în ordine, schimbarea, scrisul şi întoarcerea, iar timpul este un monstru nesătul. Nu soarele, nu oraşul, ci eu îmi sunt cel mai înverşunat duşman. Nu trebuie să mă despart de lume, ci în primul rând de mine însumi, de mine – cel ce hrăneşte monstrul; abia atunci – lipsit de glasul asurzitor al stringenţelor zilnice – mă pot întoarce la ceilalţi. Momentan percep oraşul ca o mare şi fetidă închisoare, ce se poate transforma oricând în mormânt. Viaţă adevărată şi curată – în care fericirea se strecoară şi între noi – nu este aici, însă o simt cum dă târcoale zidurilor; am datoria mea morală să plec, fără certitudini, în căutarea ei. Oare cu ce chip mă va întâmpina lumea – şi tu - la întoarcere, dacă întoarcerea îmi este permisă? Pornesc din nou – eliberat de dată asta de orice obligaţie şi raport cu lumea – spre munte.

În sfârşit rugile mele şi ale pământului însetat sunt ascultate. Dinspre răsărit se stârnesc talazuri gri de nori, ce se încalecă în goană şi se revarsă stropind orizontul cu o spumă roşiatică. Ies din oraş străbătând un câmp pe care se înghesuie imense poliedre metalice. Aici – în aceste abatoare ale conştiinţelor de la marginea oraşului – îşi primesc zilnic oamenii pâinea şi circul. Parcări, fabrici şi mall-uri. Printre ele, ca o pâclă înspăimântătoare pluteşte acea formă canceroasă a melancoliei pe care o detest – depresia. Cerul de deasupra ei se mânie, iar şuierăturile vântului se ascut. În câteva sensuri giratorii ce culeg traficul de pe centura oraşului se produc ambuteiaje. Dacă în centru oamenii se plimbă, aici aleargă. Priviţi de aproape par de o normalitate desăvârşită, însă tocmai agitaţia, nerăbdarea de a ajunge întotdeauna altundeva decât sunt îi dă de gol. Depresia este o formă de dezaxare – în sens propriu – şi cădere. Secretul este să nu te opreşti niciodată; atâta vreme cât înaintezi cu o anumită viteză spre „ceva”, îţi păstrezi echilibrul fără efort, exact ca în cazul mersului pe bicicletă. La orice oprire – fie că este pentru odihnă, fie care este pentru orientare, pândeşte pericolul desincronizării cu lumea: aşteptarea în buclă, apatia până la disoluţie, plictisul mineralizant. Lumea se mişcă pentru că oamenii-rotiţe ar rugini dacă nu şi-ar mai îndeplini menirea lor mecanicistă. Iar iminenţa ploii nu face altceva decât să accentueze teama de rugină. Mă gândesc că doar aceia care cred instinctiv că nu sunt meniţi să supravieţuiască unui eventual potop divin, pentru că nu mai au suflete ce merită salvate, detestă ploaia.

Cei douăzeci de kilometrii ce despart Braşovul de Bran sunt plini de obstacole: mai întâi traficul – pe care îl depăşesc cu răbdare, apoi vântul, umbrele, amintirile. Şi ploaia. Îi străbat cu stoicism, fără să cedez presiunii. Primii picuri se abat oblic asupra parbrizului în timp ce urc serpentinele spre Râşnov. În jur, pădurea tânără şi sălbatică, scufundată în adâncul apelor sulfuroase ale nopţii, oftează de parcă s-a eliberat de sub un blestem. Oftez şi eu odată cu ea. În singurătate, bocetul liniştit al lumii te vindecă de tentaţia de a da un sens unic şi egoist vieţii prin tine însuţi. Am mai trecut prin aceste locuri şi într-o altă viaţă, în condiţii la fel de vitrege, astfel încât nu ratez întâlnirea magică cu trecutul. Tu, în dreapta mea, îngrijorată de balansul indicatorul de viteză şi de fulgerele ce dezvăluie la curbe o vale stâncoasă populată cu fantasme; eu – acelaşi eu dintotdeauna – devorând cu o inima neştiutoare şi veselă timpul şi spaţiul, nepregătit pentru viaţă, însă nebun după ea. O tandreţe sfâşietoare mă îmbrăţişează strâns; ştiu că întotdeauna într-un tablou al trecutului înlocuim culoarea tinereţii din obraji cu cea a fericirii; de parca trecutul nu ar fi trecut fără o doză de regret. Cine ştie, poate că asta e menirea trecutului? Zâmbetul tău, cuvintele tale, exuberanţa ta de atunci îmi ating inima abia acum. Trecutul există, chiar dacă nu este viu. Oare de ce nu putem fi fericiţi decât întorşi cu spatele la viaţă? Unde este foşnetul şi greutatea anilor trăiţi ce umplu distanţă între atunci şi acum? Ce ocean nesfârşit, învolburat şi afurisit este trecutul şi cu ce sunete dulci de sirenă mă ademeneşte pe mal! Mai greu de îndurat decât un destin – chiar şi tragic – ce se încheie cu o retrospectivă este senzaţia că totul s-a întâmplat ieri şi că între cele două capete de pod întinse peste timp nu există nimic sau – echivalent – nimic nu are vreun sens. Zadarnic încerc să sondez memoria pentru a mai învia şi alt trecut. Ploaia devine o cortină de plumb trasă peste înainte şi peste înapoi. Undeva – probabil în caietele sale – Cioran nota că, „dintre toate nenorocirile, cele mai greu de îndurat sunt cele pe care le-ai prevăzut”; nu îl contrazic, ci îl completez: dintre toate nenorocirile cele mai uşor de îndurat sunt cele pe care ţi le provoci singur. Până la ieşirea din pădure, lumea de lumină se condensează în jurul meu. Din loc în loc în bătaia farurilor intră ameninţător tufe cu forme ciudate, resturi de rădăcini, trunchiuri subţiri şi drepte de copaci, bălţi şi pete de noroi. Apoi drumul se domoleşte, părăseşte sălbăticia şi face o voltă pe sub ruinele luminate slab ale castelului Bran. Nu mă opresc să le privesc. Îmi e de ajuns o clipă pentru a-mi întipări pe retina decorul umed, rece şi funebru în care trebuie să-şi fi jucat tragedia personaje ca Oedip şi Hamlet, personaje paradoxale asemeni mie, prinse între oracol – nenorocirile prevăzute – şi propriile lor pulsiuni tanatice – nenorocirile autoprovocate… Cu aceste gânduri grandilocvente, deturnate de amărăciune, ajung la pensiunea în care cer ospitalitate.

Există o hipnoză a ploii pe care o recomand celor cu sufletul bolnav; dacă te laşi în seama ei fără reţinere şi un timp suficient de îndelungat poţi ajunge negreşit la un liman mântuitor de linişte. Ca de obicei, culcat în patul mirosind a levănţică, dorm un somn fără vise; ritmul ploii însă – amintind-mi o melodie primordială a sufletului – mă însoţeşte şi mă leagănă cu duioşie. Mă trezesc odihnit şi plin de o speranţă reînnoită în ultima zi a săptămânii de lucru: vineri. Cobor pe o scară de lemn într-o sala de mese pe ai cărei pereţi sunt atârnate capete de animale, ştergare şi farfurii pictate; mănânc ca şi cum m-aş ruga şi mai apoi ies pe o terasă de unde se văd, scăldate în lumina mieroasă a dimineţii, masivele muntoase Piatră Craiului şi Bucegii. Valea unduioasă dintre ele, de pe care se ridică o pâclă tulbure şi umedă, pare un tărâm ferit de răul şi de istoria omului. Iar cerul – ca un ochi limpezit după plâns – o binecuvântează. Mă sprijin cu coatele de balustradă şi îmi plimb privirea de jos în sus şi de la stânga la dreapta pentru mă lasă pătruns de sentimentul covârșitor al eternităţii. Probabil că aceleaşi senzații delicioase le-a avut şi Gulliver trezindu-se salvat, după noaptea naufragiului, pe marginea unei noi şi ciudate lumi. Cât de departe mi se par întâmplările şi mai ales gândurile din zilele precedente! Am cunoscut drumul, oraşul, noaptea – adică tot ceea ce este mai nefolositor, mai meschin şi mai trecător pe lume. Tot ceea ce le-am dăruit a fost sortit încă dinainte pieirii; chiar şi eu însumi, şi tu şi dragostea noastră. Acum – când nu mai este nimic de pierdut – a venit şi rândul naturii, adică al esenţelor ultime, unde a simţi înseamnă a cunoaşte. Nicăieri nu se mai vede vreo urmă a ploii de peste noapte; doar iarbă emană un olm răscolitor de prospeţime. Undeva în stânga, lângă o căpiţă de fân, doi cai se adapă cu capetele plecate, iar un câine lăţos şi leneş le dă târcoale. Pajiştea coboară lin spre un pâlc de case în ale căror acoperişuri ţipă lumina plină de forţă a zorilor; dinspre ele izbucneşte dintr-o dată cântecul modulat al unui cocoş, iar ecoul său se rostogoleşte, înmulţit, până departe, la poalele munţilor. Timpul aici nu este măsurat cu ceasul, ci este inclus în duhul imanent al locului, şi astfel scapă neîncetat torturii grabei şi a întârzierii. Lentoarea este aparentă. Doar dacă nu te lepezi de condiţionările unei vieţi conectate la aparate, poţi face greşeala de a dispreţui lecţia pe care ţi-o oferă această lume pe cale de dispariţie. Frumuseţea este într-adevăr îngemănată cu binele, după cum credeau vechii greci; dar frumuseţea nu trebuie zămislită, ea există – dăruită de zei – în jurul nostru şi nu trebuie decât s-o culegem – prin contemplare – cu smerenie, pentru a ajunge la izvorul binelui. Acţiunea – ca în orice rai – nu înseamnă schimbare, ci doar prezervare. Privind carul încărcat cu butoaie ce trece cu hurducăieli pe șeaua unui deal, bătrână ce strânge fânul în căpiţe şi copilul se alungă dulăul din preajma cailor, înţeleg că melancolia plaiului se traduce prin dorul de ceva ce se va întoarce şi trebuie aşteptat. „Melancolia este o stare de reverie, difuza şi vagă” scria Cioran în „Pe culmile disperării”. Ştia şi el prea bine că vesticii din nord şi din sud – oamenii infinitului liniar – nu vor înţelege niciodată infinitul nostru ciclic. Nietzsche cu a sa „întoarcere a aceluiaşi” – şi Heidegger – singurul care i-a ieşit în întâmpinare – rămân simple excepţii…

Dacă sufletul îmi cade atât de adânc în vraja peisajului este în primul rând pentru că aici, în orizontul nealterat al plaiului – ce mă întâmpină aşa cum trebuie să-i fi întâmpinat pe toţi strămoşii mei în alte zile binecuvântate ca aceasta – el îşi recunoaşte fără echivoc matricea în care a fost zămislit. E o relaţie pură de iubire, o emoţie profundă ce se regăseşte şi în notele suave şi adormitoare ale doinelor. În astfel de clipe mă simt parte din ceva ce mă transcende, din ceva desăvârşit şi nepieritor; şi capăt – sau îmi recapăt – o identitate şi un scop. Sufletul meu este un suflet românesc. Scriam cândva – şi regăsesc pasajul în jurnalul din 2012– că „sufletul românesc are forma şi apucăturile unei ciudate dihănii a apelor. Smerit şi tăcut, el se lasă dus de curgerea vieţii cu o împăcare atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân. Are înţelepciunea de a refuză plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice şi totodată slăbiciunea – sau forţa – de a împinge răbdarea şi nădejdea dincolo de el însuşi. Orizontul său intim în care se regăseşte este orizontul unduitor al apelor, ritmic şi indefinit, alcătuit din deal şi vale – orizontul plaiului (L. Blaga). Trăieşte acum, la început de sfârşit, drama alienării, drama culturilor minore, drama imposibilităţii de a lăsa urme în istorie – ce poţi construi oare din apă? – şi îşi aduce scuza şi acuza marginalităţii, a lipsei de voinţă şi a echivocului (de la Dimitrie Cantemir şi până la Lucian Boia). Să nu-l lepădăm înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric şi de neliniştit al europenilor, fiindcă doar el ne poate salva. Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin care trec în faptele şi în gândurile noastre pornirile şi trăirile unor veacuri de românism, de înţelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo unde singurătatea şi despărţirea sunt experienţele cele mari. Să rămânem acvatici!”

Îmi petrec prima parte a zilei într-un foişor de unde pot scruta în voie, fermecat, marea de smarald viu; pe valurile ei înoată vieţuitoare vesele şi plutesc, aliniate în convoaie, maiestoase case de lemn şi piatră. Atâta vreme cât şi eu mă leagăn în ritmul lor am senzaţia nemişcării şi tăcerii. Iar nemişcarea şi tăcerea îmi deschid – în mod paradoxal - apetitul pentru activitate şi pentru dialog. Într-o lume în care pare că abia s-a inventat roata şi s-a descoperit focul, la rândul meu inventez scrisul şi descopăr adevărul. Într-o lume inocentă, mă convertesc la virtute. Într-o lume veche, mă reînnoiesc. Şi totuşi nu mă pot abandona total, fără rest; ar însemna ca odată cu lumea să renunţ şi la tine. Iar acest lucru – chiar dacă prin absurd l-ar dori şi mi-ar aduce salvarea – îmi este peste putinţă. Dacă o faţetă a suferinţei este dragostea, cealaltă este luciditatea. Mă prind şi eu la dans cu Alexis Zorba pe nisipul fierbinte, însă dansul meu în anticamera raiului este efemer. Odată dobândită, conștiința – acea „rană deschisă în sâmburele vieţii” – este captivă în ea însăşi pentru totdeauna; ea nu mai poate fi negată, ci doar suspendată temporar; simplitatea şi uşurătatea inocentă a vieţii – oricât de îmbătătoare – nu îi pot furniza un model de existenţă, ci doar un spectacol reconfortant.

Nu sunt singurul căutător de odihnă şi de insolit. Înaintea zilelor libere de la sfârşitului săptămânii „barbaria organizată” a civilizaţiei îşi întinde şi aici tentaculele. După amiază, maşini de teren şi cupluri gălăgioase de toate vârstele împânzesc valea în căutarea pensiunilor. Poezia muntelui este stoarsă fără milă din lemn şi din piatră spre bucuria tragică a negustorilor. A negustorilor ce vor să uite pentru o clipă că sunt negustori şi nu ştiu cum. Nu-i dispreţuiesc; în fond, vin din acelaşi loc al pierzaniei ca şi ei; sunt asemenea lor ca aspect exterior şi maniere – cu singura deosebire că eu – înaintea frumuseţii – mă pot despărţi fără resentiment de principiul utilităţii şi al confortului.

Andrei Pleşu nota în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani” că „nu poate gusta pitorescul unui loc decât cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” O stranie construcţie a trupului, a sufletului sau a minţii moderne face ca utilitatea şi obişnuinţa să întunece frumuseţea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul şi intangibilul aprind sufletul, fie că imaginaţia este limitată de cunoaşterea prea în detaliu. Tragicul modern – şi eu sunt un modern anacronic! – este condamnat să nu îşi găsească fericirea în ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are şi în ceea ce foloseşte pentru o mare o perioada de timp; modernul se plictiseşte – iar plictisul este antemergător depresiei – tocmai pentru are prea mult şi se distrează prea mult (Noica). Ceea ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a dat trupului fericirea orizontală (confortul) şi l-a eliberat de nevoi, însă i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate îl vedea ca declanşator şi produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru frumuseţe”.

O doamna mai în vârstă, cu ochelari fumurii şi tocuri – un negativ exemplu viu! – se ceartă de zor cu gazdă mea din pricina condiţiilor de cazare. Nu o poate condamna nimeni pentru faptul că, având atât de puţin timp la dispoziţie, îşi doreşte maxima eficienţă sub dictonul progresului: Melior et Magis. Lupta inegală a consumismului romantic – pierdută în oraşe – este aici în plină desfăşurare. De la balconul camerei unde îmi fac sista după prânz, aud replicile brutale aruncate de ambele părţi. Dreptatea e împărţită, fiinţa umană – (câteodată) dezgustătoare, iar raiul – trădat.

Pentru a cunoaşte până la intimitate leagănul naturii, ies furișându-mă din pensiune şi urc coasta unui deal pe o potecă tăiată de capre. Din când în când mă opresc şi mă uit în spate spre munţii profilaţi la orizont ale căror stânci devin mai întâi roşii după sacrificiul soarelui şi apoi gri la ora misterelor înserării. Trec pe sub un gard de sârmă ghimpată, calc prin iarba mică ce ascunde câteodată drumul, sar peste pietre năpădite de muşchi. Mă apropii – simt asta ca pe o gâdilătură în piept – de capătul lumii unde mi se oferă, în pofida necredinţei şi necurățeniei mele, revelaţia unor taine ancestrale. Îmi răsar în minte cuvintele plină de o pasiune supraomenească ale lui Thomas Wolfe: „Un val întunecat se unduieşte în inimile oamenilor. Sălbatic, ciudat şi triumfător, străbătând pământul nesfârşit cufundat în somn, mi-a vorbit în mii de nopţi de veghe, iar cuvintele rostite de toate graiurile întunecate şi necunoscute sunt scrise în inima mea”. După ce soarele coboară sub munte, din dealuri rămân doar nişte contururi delicate pe pânză albastră a nopţii.

Dacă nu laşi noaptea să se cuibărească în tine sub forma somnului, veghea este nelinişte înfricoşată, este trăirea morţii şi, respectiv, trezirea dorinţei atavice de a trăi. În oraşe teama nu există, pentru că nu există noapte. Abia când armele luminii – ce alungă întunericul şi necunoaşterea – nu îţi mai sunt la îndemână, adevărata noapte – „sora morţii” – te cuprinde. Cineva spunea odată că poţi să te împaci cu moartea, dacă îţi închipui că lumea se sfârşeşte odată cu tine. Şi ce moment poate fi mai propice pentru repetiţia generală decât amurgul; amurgul greu şi ultim – preludiul judecăţii, adică al împlinirii destinului; amurgul pus în scenă pentru un singur spectator, însă dăruit întregii lumi. Viaţa – atâta cât se mai adună în aceste clipe, înaintea cântăririi şi explicaţiilor – este viaţă întreagă…

Un vânt subţire îmi mângâie trupul şi mi-l răcoreşte după arşiţa amiezii ca apele unui rău invizibil. M-am aşezat în calea lui pe o piatră şi trăiesc aşteptarea cu nervii întinşi până la paroxism. Marea în care se varsă – rămân la metafora acvatică! – suspină de sete undeva în apropiere. Şi totuşi – ce dezamăgire la început! – singurul răspuns mi-l dau câţiva greieri din apropiere, mai vocali decât vântul şi decât pietrele. Apoi dintr-o dată – în mijlocul beţiei cu frumuseţe şi spaimă – îmi dau seama că pot iubi şi ceea ce îmi supravieţuieşte, ceea ce este al meu prin dor şi nu prin posesie, ceea ce va apare şi altora în forme vii mâine, poimâine şi întotdeauna. Tu. Există o singură morală valabilă deopotrivă în faţă vieţii şi a morţii. Eşti – şi rămâi întreg şi etern – doar în fărâmele de iubire dăruite lucrurilor şi fiinţelor; şarpele tău – trecerea ta prin timp – se prelungeşte cu şarpele lor. Viaţa cu adevărat împlinită nu este altceva decât înlănţuirea nesfârşită şi haotică de şerpi îndrăgostiţi; moartea – şi noaptea – sunt neputincioase în faţă iubirii... Afirm – parafrazându-l cu îndrăzneala pe Augustin din Hippona – că a spune „te iubesc!” înseamnă a spune „eu nu voi muri niciodată!”.

Coborârea spre pensiune este dificilă. Lanterna este neputincioasă, pasul – nesigur, iar cugetul – tulburat. Singurul ajutor – nemeritat şi nesperat – vine de sus. Luna este galbenă, rece şi surdă la orice lamentaţie, iar calea laptelui pare o rană supurândă de lumină. Nu am fost niciodată atât de aproape de cer. În oraş nu ridic ochii în sus; pericolele şi tot ceea ce îmi oferă imediatul se află la înălţimea ochilor şi sunt uşor de adus la o lungime de braţ. Şi chiar dacă i-aş ridica, cerul deasupra oraşelor este mult prea preocupat să semene cu o oglindă, pentru a-şi mai dezvălui adâncurile. Întâlnirea cu infinitul este paradoxală; odată cunoscut, infinitul micşorează şi în acelaşi timp pătrunde şi expandează finitul. Dacă atâtea milenii s-au topit fără ca nimic să se schimbe în configuraţia miliardelor de puncte strălucitoare de pe boltă, cu ce este mai specială o clipă evanescentă dintr-o viaţă petrecută între două zbateri de pleoape? În conştiinţa mea, într-un singur gând fulgurant, e destul loc şi pentru tine şi pentru eternitate.

La întoarcere, evit patul. Este indecent să cauţi somnul într-o astfel de noapte a deznădejdii şi a confesiunii, după cum este indecent să fii fericit dacă ai răspândit atâta nefericire în jur. Insomnia şi regretul sunt forme de ispăşire. Oricum, doar câteva ore mă mai despart de ziua de sâmbătă. Dacă ar fi să îmi scriu testamentul acesta ar fi cel mai propice moment. Cioran îşi închipuie că Pascal şi-a scris Cugetările în ore fecunde ca aceasta şi poate are dreptate. Există o turmentare benignă pe care o dă oboseala şi ca în orice turmentare, sufletul este eliberat de rău şi poate să ierte; chiar şi propriile greşeli. Atunci – în ochiul furtunii vieţii – eşti cel mai darnic. Şi totuşi, în ciuda perspectivelor sumbre şi a slăbiciunii îmi păstrez speranţa şi decenţa. Scriu în schimb aceste rânduri. „Îmi doresc întoarcerea. O port în mine ca pe o amintire a întregului. Uneori însă, când drumul ţi se scurtează, cea mai bună formă de întoarcere este să nu te mai întorci deloc, să rămâi plecat şi străin. Şi să reapari neschimbat şi plin de vigoare doar în cugetele celor ce te iubesc. Nu numai pentru ai proteja, ci şi pentru tine însuşi. Un erou pierdut este oricând de preferat unui sfânt martirizat, în prezenţa celor iubiţi, în cele mai nedrepte chinuri. În fond, chiar dacă durerea aşteptării este mai puternică decât durerea despărţirii, distribuția ei în mici cuante, de-a lungul unei perioade oarecare de timp, o face mai uşor de îndurat. A ruga pe cineva: Aşteaptă-mă! este echivalent cu a-l ruga: Să nu mă uiţi!”. Iar apoi continui, pentru tine: „Trecutul nu a fost; trecutul există şi este produsul ingrat şi pururi prezent al imaginaţiei şi al memoriei…”. Am în faţă o lecţie aplicată de fenomenologie…

Cel mai greu de scris rămâne epilogul. În conul de lumină al lampei, pixul – în dreapta - rămâne în suspensie deasupra unei foi pe jumătate mâzgălite; în stânga, ţigara ajunsă la filtru îmi arde degetele. În curând – şi presimţirea asta mă înduioşează – peste toate locurile în care m-am regăsit şi de care m-am îndrăgostit – va începe travaliul toamnei; pentru vara nu mai e loc de suiş. Cu siguranţă nu este un sfârşit; în toamna, voi mai sorbi însetat apă ploilor şi voi mai sfâşia înfometat pielea fructelor, însă fără pasiune şi fără tine. După ce roata lumii s-a oprit pentru o clipă la apogeu, după ce am privit de acolo, ca un zeu părăsit, totul – viaţa şi moartea, arşiţa şi ploaia, natura şi civilizaţia, noaptea şi ziua, trecutul şi viitorul, pe tine şi pe mine însumi – urmează avântul unui nou ciclu, ce pe ea o va duce mai departe şi pe mine – mai jos.

Mireasma de fân cosit, tremurul nopţii, umbrele tăcute ale pământului le iau cu mine şi dincolo de pragul zorilor. Lumina crudă născută la orizont aureolează creşte munţilor şi îmi atacă ochii. Pentru mine se face dimineaţă la fel cum trebuie să fi întors viaţa în Lazăr. Fără somn – şi respectiv – fără moarte, miracolul nu aduce uitarea, iar ieşirea din noapte fără uitare este lipsită de orice bucurie. Câteodată fericirea şi dragostea cea mare nu merg însă mână în mână cu optimismul, ci izbucnesc din pântecele umflat al melancoliei. La sfârşitul cărţii sale dedicată disperării – dacă cineva are destulă voie bună pentru a o parcurge în întregime – Cioran deschide poarta spre salvare: „Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea”. Subscriu. Sunt treaz şi iubesc, iar moartea este irelevantă, pentru că este inseparabilă de iubire. Înaintea ceasului deşteptător, a cocoşului (de trei ori) şi a clopotului sună telefonul. E momentul să aflu valoarea vieţii mele la bursa viitorului şi, mai ales, să aflu dacă în instrumentarul speranţei este inclusă chimioterapia. Sper însă că e o greşeală sau – mai bine! – sper că eşti tu…

Motto:

„… iar timpul întunecat se hrăneşte din măruntaiele noastre ca un corb şi ştim că suntem pierduţi, şi nu ne putem mişca… şi acolo sunt vapoare! sunt vapoare!... si, Doamne, murim cu toţi în întuneric…”

Thomas Wolfe

Sunt refugiat într-o utopie. Ultimele păsări lasă în urmă pe coală gri a cerului doar tăcere, o tăcere odihnitoare lipsită de ameninţări şi de tragism, o tăcere pe care Hamlet o invocă în locul nefiinţei. Le privesc prin geamurile murdare cu tocuri de lemn, întins la orizontală, în timp ce prin vene îmi trece lent o doză de speranţă veninoasă şi de citostatice. Zborul lor dezordonat printre nori pare o semnătură definitivă ce anunţă că interludiul toamnei se sfârşeşte. Cât de curând în locul vânturilor ce agită frunzele va coborî de pe munte un ger necruţător, iar în locul ceţurilor onctuoase vor străluci zăpezile. Îmi imaginez cum arată privite de sus pădurile desfrunzite, oraşul cu case de piatră şi lemn răsfirate şi sanatoriul, toate părăsite şi resemnate în aşteptarea inevitabilei ierni. Cel mai tare mă îngrijorează însă nemişcarea lor – şi inevitabil şi a mea – căci singura realitate în care cred este cea în care există interacţiuni. Şarpele timpului este viu doar dacă devorează spaţiu şi fiinţe.

Singurele lucruri care îmi rămân sunt călătoriile în memorie sau în imaginar, scrisul şi compania voluptoasă a singurătăţii. Cu un efort de voinţă mă dau jos din pat şi mă apropii de fereastră. Oraşul începe undeva din stânga, din spatele unei coline şi se continuă cu focuri sfioase până la poalele muntelui. Văd în lumina disperată a după-amiezii turnul cu ceas al gării, spectrul primăriei vopsite în alb şi turla de lemn a bisericii unitariste răsărind deasupra pâlcului de copaci ce împrejmuieşte cimitirul. Este calea pierzaniei pe care o străbate orice peregrin căzut din întâmplare în capcana acestor meleaguri: gara, primăria, biserica şi apoi cimitirul sau sanatoriul. Eu…, eu sunt norocos, fiindcă mie nimeni nu îmi va simţii lipsa. Nici măcar tu…

Nu m-am hotărât dacă în cazul meu singurătatea este o condamnare sau o izbăvire. Ceea ce susţine o formă voluntară de singurătate şi o împiedică să alunece în nebunie este tocmai ideea că există (undeva şi cândva) posibilitatea de a ieşi din condiţia de om singur (şi, implicit, recunoaşterea condiţiei inferioare a omului singur). Nu este nevoie ca omul să îşi dorească dureros ieşirea din singurătate şi să încerce ceva în această privinţă; nu au importanţă deosebită nici măcar condiţiile particulare care au dus la singurătate; ceea ce contează pentru ca singurătatea să poată continua este îndrăgostirea – omului singur – de ipostază de „a nu fi singur”. Acest lucru ţine închisoarea singurătăţii deschisă şi pe cel singur înăuntru; cu ajutorul lui omul îşi conjugă în imaginar (şi prin această îşi păstrează) umanitatea (adică sensul cultural al verbului a fi). Prin posibilitatea de a nu fi singur (ce poate lua şi forma regretului de a fi fost cândva/undeva nesingur) se păstrează intact potenţialul de umanitate din omul singur... Dacă ai fi lângă mine ai exclama: Prostii! şi ai avea dreptate. E un mod pretenţios de a spune că mă hrănesc cu gândul la tine şi la lume pentru a-mi putea păstra o minimă demnitate. În mine, adânc, acolo unde moartea trebuie mai întâi să îmi ucidă trupul pentru a ajunge, supravieţuieşte miraculos o formă de iubire jupuită până şi de speranţă.

Aş deschide geamul şi aş adulmeca mirosul aspru al iernii viitoare, dacă medicul nu ar fi fost atât de categoric în privinţa frigului şi a curentului şi dacă efortul de a mă ridica din pat nu mi-ar fi consumat deja toate resursele. Mă mulţumesc să admir printr-un geam impur o lume deja în ruină, o lume departe de istorie, dar care totuşi mai poate fi salvată. Chiar şi fără mine în ea. Întâlnirea dintre moarte şi inocenţă stârneşte încă suficiente râuri de lacrimi cât să astâmpere setea lumii, iar răul pur este mai mult o ameninţare decât o prezenţă. Îmi imaginez surprinsă pe pânză unui pictor flamand, până la ultimul detaliu, această parabolă sinistră a părăsirii şi a bătrâneţii: păsările deja departe, gata să plonjeze dincolo de orizont, oraşul cufundat în apatie, curtea sanatoriului cu bănci strâmbe. În astfel de după-amieze secătuite de vlagă, la lumina care pătrundea în camere umede şi coagula în jurul ei tot praful au luat fiinţă opere canonice ale culturii occidentale, alături de gânduri de sinucidere neduse la îndeplinire. Cultura noastră occidentală este o cultură a depresiei. Chiar şi în anatema pe care eu însumi o arunc asupra ei se ascund note de adâncă admiraţie, căci Baudelaire şi Bacovia sunt cei care mi-au decolorat definitiv adolescenţa.

Într-un colţ, cu spatele la uşa mi-am amenajat o masă de scris: laptopul, o agendă pe care o folosesc drept ciornă, câteva cărţi şi o mulţime de flacoane. E încă lumină şi nu trebuie să aprind lampa. Îţi scriu din nou; îţi scriu mirându-mă cum pot alţi oameni să suporte depărtarea şi frângerea iubirii, tristeţea zilelor fără soare, angoasă pururi prezenţa a existenţei, măruntele spaime zilnice, dezamăgirile repetate, fără să scrie. Îmi recunosc şi eu sufletul faustic, abisal, gata de se vândă pentru o eternitate şi îi cedez. Prima frază este echivalentă cu smulgerea unei unghii. Sunt refugiat într-o utopie. Îţi scriu funest, pătimaş şi nestăvilit. Şi în acelaşi timp îţi scriu şi liniştit, detaşat şi stoic, precum scriau odinioară anticii pentru a separa de fiinţă adevărul şi pentru a-l fixa definitiv (şi cu el odată şi binele şi frumosul cu care acesta se însoţea). Ştiu prea bine că se scrie (de) mult; ştiu prea bine că se minte în scris mai uşor decât se minte cu vorba, pentru că dintre file nu răsare niciodată mustrarea celui minţit; ştiu că – de cele mai multe ori – se scrie inutil pe apă, temporar pe nisip şi chiar – rareori – etern în stâncă, însă ambiţia mea este să scriu pe suflete, cu sufletul. Doar astfel – prin scris – se poate distila existenţa – ceea ce am devenit - în esenţă – ceea ce suntem. S-au dat nenumărate definiţii ale speciei jurnalului – numai în Uşa interzisă (Gabriel Liiceanu) am numărat vreo zece – însă cred că aceasta este cea mai corectă. Ceva ce a fost în ţine, fluid şi inconsistent, te părăseşte fără să te împuţineze şi se solidifică; poate semăna cu ţine, te poate reprezenta, dar rămâne o entitate de sine stătătoare cu avantajul şi păcatul de a fi de neschimbat. Scrisul – poate că asta a vrut să spună Goethe – este o formă de a te vinde. De a-ţi vinde viaţă. Cea trecută, cea prezenţa şi cea viitoare.

Realizez dintr-o dată îmi că nu sunt singur în cameră. Doctorul are darul – dobândit probabil în anii de experienţă cu pacienţi morocănoşi şi sensibili – de a intra şi de a se plimba prin saloane fără să fie auzit . Mă întorc spre el. Are halatul descheiat, îşi ţine mâinile la spate şi se leagănă înainte şi înapoi, lăsându-şi greutatea când pe călcâie când pe vârfuri. E ultima zi de spitalizare şi îmi aduce plin de solicitudine rezultatele analizelor. Dacă nu aş ştii că valsul zilnic cu moartea l-a desensibilizat complet aş încerca să îi citesc expresia fetei. E tânăr şi nu schiţează nici un zâmbet în timp ce îmi reaminteşte de prezent şi de boală. Într-adevăr, ar fi trebui să mă odihnesc, nu să mă plimb prin încăpere, să privesc pe geam sau să scriu. Refuz însă ajutorul asistenţei ce îl însoţeşte şi îi comunic cu glas scăzut hotărârea de a nu află nimic astăzi. Sunt şanse ca tratamentul să fi dat rezultate, după cum sunt şanse în aceeaşi măsură că totul să fi fost în zadar. Destinul meu poate fi însă suspendat pentru câteva zile, fără că lumea să se oprească să mă aştepte. Vreau să mă simt pentru o scurtă vreme precum pisica lui Shroedinger, viu şi mort, bolnav şi sănătos în acelaşi timp. Ridică din umeri. E mirat mai mult de dorinţa mea de a află în ce zi a săptămânii suntem (pentru a mă putea resincroniza cu lumea), decât de lipsa de curiozitate în privinţa stării de sănătate. Nu-mi pasă. După ce îmi semnează fişa de externare mă simt liber, iar gustul libertăţii umple până şi cea mai insignifiantă secundă a existenţei.

Nu mă grăbesc. E abia joi. Înainte de a pleca mai bat încă o dată drumul până în centrul oraşului, încotoşmănat şi ajutat de un infirmier. Am mai făcut acest drum şi în alte daţi, dar de fiecare dată ca un străin rătăcit în el şi în lume. Acum vreau să îmi iau la revedere. Nu ar trebui să mă lege nimic de acest loc, însă de la o vreme orice popas devine o casă şi orice ataşament o iubire. „În cele din urmă, porturile în care îţi laşi ancora devin chiar şi pentru ţine însuţi cuceriri”. Vântul şuieră tot mai ameninţător în răscruci, nori sunt plini ca nişte vaci de lapte, iar umbră cenuşie a lunii s-a ridicat deja deasupra orizontului. Toamna îmi moare în braţe. Se înserează, însă solemnitatea şi frumuseţea apusului este aici concurată şi refuzată de apusul lucrurilor şi al fiinţelor. Încă de la începutul toamnei nu a adunat nimeni frunzele de pe străzi astfel încât am impresia că scormonesc cu picioarele prin jar stins. În rest totul este metalic şi fără viaţă. Nu reuşesc să îmi imaginez ani sau măcar anotimpuri în care copacii scheletici, casele strivite şi drumurile crăpate pe lângă care trec să fi fost vreodată tinere. Cumva însă mersul încet şi nesigur cu care mă deplasez prin urbe, - sprijinindu-mă de braţul blajinului infirmier mă ajută să înţeleg această viaţă fără aşteptări în care a pătruns ca un vierme conştiinţa morţii. O refuz. Apatia este un preţ prea mare pentru salvarea trupului…

Mai târziu, pe drumul ce şerpuieşte spre Sighişoara, în timp ce maşina sfâşie prudent voalul de beznă tras peste lume, simt că trăiesc din nou. Trăiesc pentru că trupul mă doare. Trăiesc pentru că sufletul mi-e plin. Trăiesc pentru că mă mişc. Dacă realitatea înseamnă (doar) interacţiuni, trăiesc din păcate cea mai dureroasă realitate dintre toate: interacţiunea cu moartea. Ce ironie: din difuzoarele maşinii ajung până la mine efluvii sonore săturate cu dragoste meschină – mici drame şi mult sex! –, în timp ce eu gândesc moartea cu voluptatea absolutului. În “Faţa şi Reversul” Camus a strecurat următorul adevăr esenţial: „Tinerii nu ştiu că experienţă este o înfrângere şi că trebuie să pierzi tot ca să ştii puţin”. Dintotdeauna am crezut că ştiu ceva – despre lume, despre viaţă, despre oameni, cu o vanitate cu atât mai mare cu cât am ţinut-o doar pentru mine. Abia acum ştiu ce înseamnă puţin, însă tocmai acest puţin face că totul să nu fie în zadar: orice formă de trezire este o izbândă şi orice scop dat vieţii este în sine o mântuire. Totul însă se plăteşte. Fie cu tinereţea, fie cu însăşi viaţa! Căci oricine întâlneşte moartea – nu că principiu fecundant al existenţei – ci în carne şi oase, pregătită la o răspântie, ştie că, oricât s-ar strădui să se împace cu ea sau să o învingă, nimic nu va mai fi vreodată la fel. Din această poziţie a ignora moartea nu mai este o alegere. Toate jurnalele condamnaţilor la moarte (fie de societate pentru vreo vină închipuită sau reală, fie de vârsta înaintată, fie de boală), în orice fel de registru ar fi scrise, conţin un personaj ubicuu, invizibil şi atotputernic, al cărui singur rol este nerăbdarea. Moartea. Chiar şi întoarse cu spatele şi legate la ochi, bietele ei victimele aduc mărturie despre existenţa ei prin tremur şi încordare, prin spaima şi tristeţe, prin reverie şi speranţa. Parcă auzi, ca un laitmotiv, cum strigă la fiecare pas: „O, moarte, sora mea pierdută, taina, chinul şi raţiunea mea de a fi, ţie, care îţi deschizi braţele spre mine, cel pierdut, mă confesez: iată puţinul pe care l-am trăit şi pe care, prin tine, încerc să îl înţeleg”. De ce aş fi eu altfel? Nici curajul şi nici deznădejdea nu pot scoate pe nimeni din anonimatul morţii.

Primii fulgi par o funingine ce se aşterne după un pârjol. Sunt atât de mici încât, în lipsa vântului, rămân suspendaţi în aer. Satele şi oraşele ies în întâmpinarea mea din întuneric deja cucerite de albul lor funebru. Timpul se dilată, iar tentaţia mineralităţii pune stăpânire pe mine. Cât de simplu ar fi totul cu un singur punct de vedere şi cu un singur adevăr: acela al pietrei! Opresc radioul şi pentru o vreme ascult tăcerea. Motorul huruie, ştergătoarele oftează în timp ce curată parbrizul, iar roţile scrâşnesc muşcând din carosabilul umed, dar toate aceste zgomote monotone nu sunt altceva decât o cumplită tăcere. Kirkegaard are dreptate: atunci când nu spune nimic important şi nou, lumea de fapt tace. În intersecţii şi în curbe simt nesiguranţa maşinii. Uneori se apropie prea mult de parapete, alteori se mişcă în zigzag ca şi cum altcineva ar controla roţile din spate. Atât de puţin mă desparte de limită! Îmi dau seama că „problema fundamentală a filozofiei” – sinuciderea – şi-a găsit deja demult rezolvarea; doar că omul încă nu s-a împăcat cu răspunsul. Alegerea conştientă este ieşirea din orice blestem, din orice destin, din orice hazard şi din orice condiţionare. Avântul lucid în direcţia morţii, cu propriile tale reguli şi credinţe, este o formula sacră – pe nedrept condamnată în cultură occidentală – de desfacere a hipnozei morţii, este singura cale de a învinge tragicul…

Înnoptez într-un motel din lemn şi rigips, cu paturi murdare şi baia pe hol, un adevărat cimitir al rătăciţilor, tocmai pentru a nu ceda tentaţiei imponderabilităţii. Dorm greu şi mă trezesc transpirat în jurul prânzului a doua zi – vineri. Nu visez, însă port cu mine după somn, ca un stigmat, senzaţia pierderii gravitaţiei. Este începutul zborului, al somnului sau al sinuciderii. În adolescenţă, în aşteptarea exaltată a dimineţii, stăteam cocoţat pe fereastra camerei de cămin, cu picioare atârnând în afară şi mă lăsăm purtat până la ultima limită. Dedesubtul meu lumea era o muşuroi indiferent, pe când înăuntrul meu aveau loc nenumărate explozii solare ce nu puteau fi oprite sau controlate. Eram departe de lume, însă lumea anostă şi totodată necunoscută mă atrăgea. Iar spaima cea mai mare nu era hăul lumii, ci fascinaţia pe care viaţa din acel hău ce urma să mă ucidă în viitor o exercita asupra mea. Îmi era mai greu să opresc gestul, decât să îl pornesc. De fapt, într-un anumit sens, deja zburăm, căci viaţa tocmai începuse fără ca eu să ştiu. Atunci era vara, acum este iarnă. Atunci era zborul, acum este somnul. Şi sinuciderea. În rest nimic din plinătatea senzaţiei nu s-a pierdut şi nici cunoaşterea ei intimă nu o micşorează în conştiinţă. Pierderea gravitaţiei, pierderea instinctelor mundane, izolarea de lume este pasul ce precede şi anunţă saltul. Şi somnul. Şi sinuciderea...

Îmi spun că toate aceste gânduri pot ţine loc viselor şi fericirii, după cum propria mea călătorie poate ţine loc vieţii. Cobor în sala de mese, pregătit să îmi continui călătoria. Nu ştiu de ce tocmai acum îmi amintesc cuvintele cu care Kierkegaard îşi descria propria variantă mincinoasă a beatitudinii şi a reveriei: „Fiinţă îmi era străvezie precum adâncul mării, ca tăcerea mulţumită de sine a nopţii, ca liniştea solilocvă a amiezii”. E amiază şi lumea s-a schimbat în câteva ore printr-o alchimie celestă. Ninsoarea s-a oprit şi în lumina unui soare ca un zeu, dealurile din jur, munţii din depărare, pădurea şi mina părăsită din spatele motelului par acoperite cu fosfor alb. Doar drumul pe care voi porni din nou în scurt timp este negru şi neînduplecat. Mă provoacă. Dacă un nou început este posibil (şi îmi este îngăduit), astfel ar vrea să arate: limpede, mândru şi imprevizibil, gata să mă doboare. Cei ce îşi doresc primăvară ca început greşesc: primăvară este un liman; primăvară este un anotimp al odihnei, al veseliei şi al răsfăţului, iar odihna, veselia şi răsfăţul sunt privilegii ce trebuie câştigate, nu atribute ale inocenţei şi tinereţii. În minutele în care îmi curăţ şi îmi încălzesc maşina, aerul rece îmi dă dureri în piept, iar gerul îmi sfâşie carnea până la os.

Nu mă mai desparte decât o oră de Sighişoara. Pe drum mă însoţesc efectele unei epidemii de nemişcare, iar uneori am senzaţia că albastrul unor câmpuri se continuă fără cezură, ireal cu cerul. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpada neîncepută. Din când în când întâlnesc utilaje de deszăpezire şi semne ale unui război pierdut cu inocenţa şi cruzimea naturii. Primele semne ale civilizaţiei: zgomotul şi fierul mă dezamăgesc şi mă bucură în acelaşi timp. Trec de primele case ce anunţă oraşul, iar oamenii ieşiţi în faţă porţilor să dea zăpadă mă privesc cu îngăduinţă. Abia acum încetinesc. E atât de multă durere în urletul de lumină al soarelui şi atâta armonie în mişcările lor încât mi se pare că am ajuns în Rai – în Raiul Sărbătorilor de Iarnă, într-o copilărie pe care n-am avut-o niciodată. Străzile înguste şi monotone, fără podoabe, parţial curăţate, sunt un manifest al vieţii de dinainte de progres. Ameţesc străbătându-le. Mă opresc pentru a cere indicaţii şi mi se răspunde încet şi cu seriozitate de parcă este îndeplinită o datorie sacră. Cât de departe în timp şi în spaţiu sunt de capitală! Mai este o lună până la Crăciun, însă îmi place să cred că undeva în spatele acestor porţi au început deja pregătirile pentru masă, pomul este împodobit, iar copii se bat cu bulgări. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult ca niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Capul îmi este un cuib de dureri, însă mă ridic deasupra deznădejdii fără efort. Sunt nevoit să mă dezbrac de toate iluziile cu care mi-am augumentat realitatea, de toate falsele scopuri cu care mi-am jalonat viaţă, de toate minciunile pe care le-am răspândit în jur pentru a construi un sens. Rămâne totuşi o predispoziţie – naturală – la bucurie pe care o eliberez din marasmul sufletului, un refuz suveran al înfrângerii, o legătură cu lumea ce mă poate redă întreg lumii la căderea cortinei. Şi mai rămâne dragostea. De fapt totul este dragoste: drumul, copacii cu fructe de sticlă şi frunziş din nea, oraşul vechi cocoţat pe colină, cu aerul lui fantastic şi totuşi viu, tu…

Mi-este totuşi teamă că iubirea nu este opozabilă morţii, după cum nici vara nu este opozabilă iernii. Doar gândurile noastre trăind-o pe una, o caută pe cealaltă. Da! Mi-este teamă. Dacă aş ştii că această mărturisire va ajunge vreodată la tine, poate că aş minţi, cum am făcut-o atâta timp cu mine însumi. La naiba cu Sfântul Augustin (Despre minciună) şi cu Immanuel Kant (Despre pretinsul drept de a minţi din omenie). Dacă în privinţa formei, autenticitatea trece înaintea adevărului, în privinţa fondului sunt tentat să pun înaintea adevărului sensul. Oare nu sensul este scopul cunoaşterii? Ce poţi face cu un adevăr care dărâmă şi nu pune nimic în loc? De fapt, minţind, nu ţi-aş îngrădi libertatea (îngrădindu-ţi opţiunile), ci dimpotrivă aş aduce o semnificaţie în ceva din care oricum nu va rămâne decât semnificaţia. Aş trişa destinul, însă gândindu-mă la tine îmi spun că prefer o minciună plină de sens unui adevăr inutil şi absurd. Am părăsit gândul întoarcerii, însă nu şi pe cel al mântuirii. Rămâi cu bine, tu, cea care ştii prea bine ce să faci cu toate spaimele şi laşităţile mele, tu, cea părăsită într-un oraş în care râul nu îngheţă din pricina mizeriei, iar zăpadă devine mult prea repede mâzgă, tu, cea veselă, puternică şi atât de încercată! Da! Îţi voi scrie! Îţi voi scrie despre orice, dar nu despre teamă…

Călătoria – în orice alt scop decât cucerirea sau prada – este un act al spiritului mai mult decât un act al trupului; a căuta devine treptat şi inevitabil a fi şi cu cât te risipeşti pe drum, cu atât mai mult aduni în tine; din păcate în acest caz destinaţia – chiar şi intermediară – este inevitabil o decepţie. Mă instalez într-o pensiune modestă, cu ferestre mici ce dau spre cetate. Este singurul confort pe care îl pretind: să am tabloul lumii la îndemână. Abia acum, când utilitatea lumii îmi îi este luată, sunt pregătit pentru frumuseţea şi veracitate ei. Pentru acea frumuseţe şi acea veracitate ce nu se supune niciunor categorii, concepte sau algoritmi. Pentru acea frumuseţe şi acea veracitate pe care Camus le-a căutat până în clipă morţii, jucându-se cu absurdul. Dar dacă nu lumea este absurdă, ci însăşi încăpăţânarea noastră de a separa efortul de a trăi în ea de cel de a o înţelege? Nu văd niciun rost – în afară lipsei de curaj – să îi negi realitatea indiferentă şi incoerentă, din a cărei capcană oricum simţurile nu pot scapă. Lumea nu este povara lui Atlas, ci a lui Sisif. Din pricina medicamentelor o văd printr-o sticlă deformată, îi aud mişcările ca printr-un burete, iar spiritul meu covârşit de oboseală o percepe ca pe o poezie a luminii. Dar ştiu că ea există, fără să am nevoie de dubii ca sfântul Augustin sau Descartes. Dincolo de geamul tulburat de ger, peste acoperişuri şi ziduri albite se prelinge din cer aurul topit şi nostalgia după-amiezii. În alte timpuri din toate coşurile caselor sobre şi înghesuite ar curge invers, ca un răspuns, şuvoaie de fum chemând întunericul.

După ce luminile oraşului se aprind, începe să ningă din nou prin pâclă înserării, iar eu rup cu metodă foile în care îmi mărturisesc teamă şi foile în care îmi iau la revedere. Cobor în stradă şi pornesc la întâmplare cu speranţa că aici străinii sunt recunoscuţi şi iubiţi. Există o plăcere vinovată în a te plimba în doze mici prin perdeaua de fulgi şi mai apoi în a viola pătura albă şi scârţâitoare aşternută pe străzi. Uneori trebuie să îmi închid ochii din pricina fulgilor, alteori trebuie să mă feresc de oameni grăbiţi şi distraţi. Frigul şi vântul mă îndeamnă să mă grăbesc şi să îmi îndes mâinile în buzunare. Zăpadă aşternută e blândă şi catifelată; o aud cum respiră şi se tânguie sub pasul meu, însă rănile pe care i le fac se acoperă imediat. Nu caut nimic altceva decât să trag în mine, ca printr-o perfuzie, viaţă din viaţa oraşului. Pentru o vreme rătăcesc printre case înalte din lemn şi piatră, fără gânduri. Mă opresc sub felinare şi ridic capul în sus pentru a primi pe obraji sărutul umed al cristalelor de gheaţă; fac mici bulgări pe care nu-i arunc, ci îi stâng în palme până se topesc; privesc cu jind spre geamurile în spatele cărora ghicesc viaţă şi căldură. Încet-încet fac cunoştinţă cu spiritul bătrân şi circumspect al oraşului, îi fac mărturisiri, iar el mă acceptă.

Doar în faţa turnului cu ceas regăsesc forfota umană – viaţă fără scop şi fără minte – ce mă atrage şi totodată îmi repugnă. Am contribuit odată cu propriul meu trup şi propria mea energie la trupul şi energia ei, fără regrete şi fără bucurie. Acum însă – îmbrăţişat fără voia mea – mă simt nu singur, ci singular, amintindu-mi de tot ceea ce ştiu şi de tot ceea ce mă desparte de ea. Un sentiment amar de anacronism mă inundă. De jur-împrejurul pieţei, pereţi plini de cicatrici sunt stânjeniţi de tinereţea oamenilor şi de tristă lor inutilitate. Câteva proiectoare plasate la poalele turnului aruncă pe cer umbre nefireşti. Bătăile ceasului şi binecunoscutele lui figurine se lasă aşteptate. Recunosc dincolo de simplitatea şi optimismul provincial, o formă de spectacol kitschos şi meschin, deşi în esenţă inofensiv. Într-un colţ, primăria a ridicat câteva gherete ca nişte case de pitici din se revarsă păpuşi de lemn sau porţelan, ciocolată şi vin fiert. Îmi amintesc că ieri a fost o sărbătoare, iar oamenii rămân nişte copii frumoşi, fermecaţi ca fluturi de arome, căldură şi lumină, ce trăiesc dormind. Melismele înduioşătoare ale unui colind – izvorât din două difuzoare aproape îngropate în zăpadă – se amestecă cu vocile şi râsetele lor. Îi văd cum se apropie şi se despart după nişte legi pe care nu le stăpânesc, dar care stârnesc în mine un soi de invidie şi de înduioşare. Este scena perfectă pentru deznodământul unui basm modern despre bunătatea umană, despre fericirea simplă şi despre rugăciuni ascultate de îngeri.

Ninsoarea se transformă într-o cascadă de fulgi mari şi grei, iar eu mă încăpăţânez să rămân în mijlocul ei în piaţă, cu ochii fixaţi pe acele mari ale ceasului până când se trage cortina, până când oamenii se topesc, iar luminile mor treptat. E târziu. Ce este oare acest izvor de forţă şi miere ce învinge totuşi în mine frigul, spaima, singurătatea şi întunericul, mă ţine pe loc şi mă îndeamnă să strig: „Degeaba mă curtezi moarte! Nu cu tine am să mă împac, ci cu lumea!”? Iar când gândesc lumea, întreg orizontul şi întreg timpul devorat se umple până la refuz cu fiinţa ta. A muri nu înseamnă altceva decât să încuviințezi să mori. Aflu – cu conştiinţa unui destin încheiat – că port în mine – după cum spunea Camus – „o vară de neînvins”, o vară a mistuirii şi a pârguirii, o vară fără ploi şi fără plânset, o vară a freamătului nesfârşit; în căldura şi lumina acestei veri găsesc uşurarea care mă ridică din mine mai sus de mine, mai sus de turnurile ivorii ale cetăţii, mai sus de nori, acolo unde există doar cerul pudrat cu stele. Pentru o clipă doar sunt imponderabil; pentru o clipă, atât cât să înţeleg că orice ascensiune se face cu dorul arzător al întoarcerii; tu… , tu eşti întoarcerea, iar eu…, eu am ajuns pe culme. Ameţesc şi mă prăbuşesc înapoi în mine în spirală, repede, tot mai repede, ca într-un iad dantesc. În cădere îmi ating cu vârful degetelor buza de sus şi simt textura cleioasă a sângelui…

Mă trezesc singur în mijlocul unei nopţi hulpave, în mijlocul unui oraş zgribulit, în mijlocul unui ninsori antediluviene. Pornesc pe o străduţă îngustă, sculptată parcă în munte, mănat de urgenţele trupului: foamea, setea şi durerea. Nu este o trădare, ci un ţipăt al cărnii neglijate, căreia încă sufletul îi mai dă socoteală. M-am rătăcit, însă nu îmi este teamă. Am încrederea oarbă că în preajma morţi devii invincibil şi norocos şi, într-adevăr, după o jumătate de oră, regăsesc motelul şi fereastra de la care privesc dihania hibernândă a oraşului. Mănânc. Beau. Mă culc abia după ce înlocuiesc foile rupte, iar somnul este o legănare, nu o tortură.

De dimineaţă – sâmbătă – recitesc ultima frază scrisă şi mă cutremur. Îi sunt recunoscător albului iernii şi albului foilor. Singurătatea în iarna înzăpezită devine o amărăciune uşor de îndurat, după cum şi iarna prin scris devine mai uşor de îndurat. Am exilat pe hârtie – chiar supralicitând - tot răul de care sunt în stare şi nu-mi mai rămâne nici un rest pentru care să îmi fac griji. Eu sunt salvat, însă mă întreb ce cale vă rămâne ţie şi lumii în care încă trăieşti…

Îmi iau micul dejun într-o cafenea din piaţă Cetăţii în timp ce o ceaţă plumburie înveleşte oraşul ca o pătură groasă, iar ziua se târâie şi agonizează. De la o masă situată lângă fereastră urmăresc cum gerul mâzgăleşte geamurile cu desene fantastice, iar zăpadă devine tot mai tare şi mai murdară. Pentru prima dată, după mult timp, oamenii îmi atrag atenţia, că şi cum aş fi fost – printr-o minune – vindecat de egocentrism. Mai întâi remarc puţinii anonimi ce străbat greoi piaţă cu capetele plecate, fără entuziasm, fără nicio amintire a nopţii precedente, cu flacăra spiritului abia pâlpâind. Par captivi ai zăpezii, ai careului de clădiri vechi cu faţade vopsite în culori vii, ai oraşului şi mai ales ai vieţii, ai teribilului conglomerat de acţiuni pe care o numesc viaţă. Îi privesc o vreme cu dragoste şi curiozitate, încercând – în joacă – să le ghicesc scopurile şi legile ce le guvernează mişcările aparent haotice. Căldura unui ceai cu scorţişoară îmi da o senzaţie mincinoasă de superioritate şi mă îndeamnă să întârzii cât mai mult într-un adăpost, pentru a nu deveni asemeni lor. O doamnă blondă şi grasă, între două vârste îmi umple din nou cană, îmi ia din faţă meniul şi îşi şterge palmele de şorţ. Între timp încăperea înaltă, cu lambriuri negre, luminată cu lămpi aşezate pe fiecare masă se umple şi a devine scenă unor mini-drame la care asist fără să vreau.

Personajul principal este o doamnă în vârstă, emaciată până la limita ce desparte un cadavru de un om viu, îmbrăcată cu un taior maro şi machiată un pic prea strident. O privesc cum o privesc şi ceilalți clienţi – şi chiar angajaţii localului: cu îngăduinţă, bănuind că este stăpânită de o formă benignă de nebunie, declanşată probabil de singurătate şi bătrâneţe, de acele pericolele în faţă cărora cu toţii suntem vulnerabili. E oricum cel puţin ciudată. Se mişcă încontinuu prin cafenea cu o ceaşcă de cafea sau ceai neatinsă în mână şi caută în general mese ocupate de persoane singure. Cere voie să se aşeze sub diferite pretexte, iar dacă persoanele fie din politeţe, fie din milă o îngăduie în preajmă, iniţiază cu dezinvoltură conversaţii ar căror subiect nu îl pot ghici. Îi cad victime un domn în vârstă şi apoi o mama însoţită de fetiţă ei de cinci şase anişori şi cu toţii par încântaţi să vorbească cu ea. Nu ştiu din ce motiv pe mine mă evită ca şi cum nici nu aş există şi îi sunt recunoscător pentru asta.

La o masă alăturată, o tânăra firavă cu ochelari şi un domn ce se apropie de cinzeci de ani – a cărui faţă o văd doar câteodată din lateral - vorbesc în engleză. Ea poartă un pulovăr lălâu cu modele fanteziste, el – un costum albastru, impecabil. Din inflexiunile frazelor şi afectarea vocilor trag concluzia că între ei a pornit dansul vioi şi incitant al flirtului; sunt agitaţi şi totodată stânjeniţi de situaţie, însă ceva mai puternic decât ei, ceva aproape palpabil, îi împinge unul către celălalt; şi totuşi, dincolo de atracţie, pare că o ameninţare necunoscută pluteşte asupra lor: bărbatul aruncă din când în când priviri fugare de vultur în jur şi pe geam, iar ea are obrajii roşii. Cu cât încearcă amândoi să joace rolul unor banali necunoscuţi, cu atât atrag mai mult atenţia. Câteodată ridică nepermis de mult volumul vocilor, iar eu mă întorc la gândurile mele pentru a nu comite vreo indiscreţie. La un moment dat, după nici un sfert de oră, el primeşte un telefon şi se ridică în picioare vădit tulburat, iar ea îşi dă ochii peste cap şi se lasă supărată pe spătarul scaunului cu braţele încrucişate. După ce termină de vorbit, bărbatul, fără nicio explicaţie în afară unor scuze reci şi contondente – pe care le aud şi eu – îşi îmbracă paltonul şi părăseşte cafeneaua în grabă.

Mă aştept ca totul să se încheie aici, fără deznodământ sau concluzie, ca orice fapt de viaţă ce ne atinge întâmplător, tangenţial şi ne lasă nedumeriţi, cu greutatea întrebărilor. În fond, fiecare dintre noi este plin de crâmpeie din vieţile altora şi din propriile vieţi şi purtăm cu noi pretutindeni un sac de întrebări despre ele. Recunoaşte: toate povestirile, nuvelele şi romanele nu sunt altceva decât slabe încercări unor suflete chinuite de a completa cu fantezie golurile necunoscute din vieţile altora şi din propriile vieţi, pentru a scăpa de toate acele obsedante şi nesfârşite întrebări…

Din piesă lipseşte însă un ultim act… De niciunde, doamna în vârstă ce bântuie ca o fantomă prin cafenea apare lângă tânăra părăsită. Tresar şi mă întreb cum aş reacţiona eu dacă cineva ar asalta – chiar şi cu bune intenţii – preţioasă mea singurătate sau dacă eu aş fi nevoit să asaltez intimitatea altor persoane. Bătrână nu pare însă încercată de vreun sentiment de timiditate sau jenă. După ce obţine o încuviinţare sub forma unei ridicări din umeri – mai degrabă un semn de indiferenţă – se aşează la masă pe scaunul ocupat mai înainte de cel ce a părăsit-o pe faţă. Ambele femei stau faţă în faţă şi un timp lasă impresia că se ignoră reciproc. Tânăra îşi freacă mâinile şi pare pregătită să plece, însă în mod vădit îi lipseşte voinţă. Orice ce s-ar fi întâmplat între ea şi bărbatul mai în vârstă, slăbiciunea şi suferinţă pe care o resimte înclină în favoarea ei balanţa dreptăţii. Nici nu îmi dau seama când amândouă încep să-şi vorbească pentru că nu sunt tot timpul atent; îşi vorbesc însă multă vreme şi chiar dacă nu ştiu ce îşi spun, văd o minune în izbândă acestei legături umane. De mult zidurile ce împrejmuiesc sufletelor oamenilor recenţi nu mai sunt sensibile ca zidurile Ierihonului la vocile străinilor. La un moment dat, după ce plătesc şi mă pregătesc de plecare, le văd cum se apropie una de cealaltă, cum bătrână îşi lasă palma scheletică peste braţul fetei, iar faţă începe să plângă spasmodic.

„Ecce inocentia!” îmi vine să strig în timp ce străbat piaţa devenită un teritoriul al vântului. Din cer coboară un întuneric violet plin de energie şi de ace de gheaţă, iar aerul zbârnăind ca o coardă întinsă este viu. Nu ştiu cât timp a trecut; poate fi prânzul, după cum, tot atât de bine, poate fi înserarea. E o zi de odihnă şi îmi spun că poate oamenii şi-au dat măştile jos şi toate trăsăturile sufletului lor se pot citi limpede pe trăsăturile fetei. Mă apropii cât pot de mult de trecători şi le cercetez chipul; caut în special zâmbetul binevoitor, caut limpezimea privirii, caut obrazul ce roşeşte. Caut inocenţa. Scriam, în urmă cu patru ani, că: ”iubirea adevărată are nevoie de acea formă extremă de inocenţa ce se poate găsi doar în idioţenie”, iar prin idioţenie înţelegeam atunci o formă de autism (precum cea a personajului lui Dostoievski) ce provine printr-o neînţelegere sau o respingere profundă a legilor lumii. Acum – mai mult decât atunci – cred că inocenţa va salva lumea. Nu prin acţiunile ei, ci prin puterea ei de a crede, de a reface tot ceea ce raţiunea blazată a distrus în lume, de a fundamenta pacea. Căci, după cum inocenţa ce deţine şi foloseşte puterea poate declanşa apocalipsa, inocenţa singulară este atributul martirilor ce poate alunga pentru totdeauna răul din lume. Răul raţional, răul de mâna a doua, răul meschin. Iată calea! Fiecărei generaţii îi este restituit Raiul şi fiecare generaţie îl pierde prin propriile ei puteri şi prin propria ei curiozitate. De aceea inocenţa trebuie doar ascultată, nu urmată. Orice predică ar trebui să conţină un îndemn la păstrarea unei portiţe deschise în suflete pe unde se poate întoarce, ca o dimineaţă, inocenţa. Nu prin uitare şi nici prin forţă sau înţelepciune. Nu există inocenţă în forţă sau înţelepciune şi nici nu este nevoie; esenţa credinţei este tocmai faptul că nu neagă nici forţa şi nici înţelepciunea, însă le face vulnerabile la adevărul de necombătut al inocenţei. Din păcate, din pricina viscolului, prea puţine chipuri pot fi văzute şi încă şi mai puţine fizionomii îndeplinesc rigorile inocenţei…

Geometria oraşului se schimbă sub asaltul viscolului. Unele străzi devin de nerecunoscut, altele se înfundă. Trec în grabă prin faţă unei biserici – biserica Mănăstirii – un edificiu mohorât şi bătrân, cu o faţadă vopsită în galben şi umerii grei de povara zăpezii. Localnicii care îi calcă pragul în grupuri mici şi lente, par şi ei la fel de mohorâţi şi de bătrâni. Oare cu ce dureri şi frământări îşi umplu rugile? Oare ce vise clocotesc în ei? Şi oare câtă nedreptate le face propriul suflet? Se întorc nu la inocenţă, ci la naivitate, căci dacă religia a adus inocenţa în lume, biserica mai apoi a confiscat-o. Îi las în urmă şi mă gândesc din nou la tine pentru a-mi îndulci decepţia. Dacă ar fi să te am ca judecător – şi orice viaţă are nevoie de un judecător pentru a deveni destin! – nu aş face apel la inocenţa ta, ci la dragostea ta. Inocenţa este totuşi o lipsă; o lipsă a păcatului, o lipsă a existenţei, o lipsă a perspectivei sufletului îngenunchiat. Inocenţa este un accident; dragostea…, dragostea este o lege. Judecă-mă după legea în care tu însăţi trăieşti!

Pe seară, închis între pereţii camerei de motel, păcătuiesc fumând. E prima dată după luni întregi în care m-am închinat unor preoţi păgâni ai cărnii, îmbrăcaţi în alb, am urmat ritualul cuminecăturii cu pastile şi am crezut în religia medicinii. În spaţiul mic şi etanş, în care lumina se furişează pe fereastră, fumul devine consistent şi lasă umbre pe parchet. Suflul meu îl mişcă; pare viu. E un partener de discuţii comod, fiindcă tace şi nu ripostează. După a cincea ţigară mă apuc să scriu întins pe pat în căutarea unei ieşiri din deznădejde şi din durere. Lângă mine, ca o ameninţare încarcerată dar nu anihilată, tronează plicul cu rezultatele ultimelor analize. A ştii sau a nu ştii! Abia atunci când acest lucru devine lipsit de relevanţă lungul şir de piese de domino al vieţii poate rămâne în picioare. Adorm şi, pentru prima dată după mult timp, visez (sau cred că visez); visez un şarpe monstruos care înghite plicuri aşezate în şir ca nişte piese de domino; visez o cafenea în care stăm amândoi faţă în faţă la o masă şi flirtăm; visez un oraş lovit de o avalanşă necruţătoare; visez un pat de spital de unde se poate vedea cerul printr-o fereastră cu rame de lemn…

De dimineaţă viaţă reîncepe cu o forţă şi o făgăduinţă pe care nu le pot refuza. E duminică, iar dorul de ţine îmi străluceşte deasupra sufletului ca un curcubeu. Prima hotărâre a zilei este să mă opresc – este suficient! – şi să mă întorc. Trupul însă se revoltă; îmi este rău şi nu mă pot da jos din pat, nici măcar pentru a scrie. Poate că doctorul o să revină, îmi spun, în curând. Câtă vreme spaima e trează pe dinăuntru aventura mea nu este o călătorie, ci o fugă, un asalt fără sorţi de izbândă, o încercare de a-mi îndruma propriul şarpe către începuturi cu speranţa că se va devora pe sine însuşi. Sau o boală incurabilă. Din mine însă nu vreau să rămână fuga, ci visul pur al eternităţii pe care l-am trăit vineri sub cerul nopţii, atunci când am ieşit din mine, atunci când m-am ridicat deasupra oraşului, atunci când am fost viu. Orele sunt dezolant de goale şi până se întunecă alătur dorului de tine, dorul de noapte. „Sunt nopţi a căror dulceaţă se prelungeşte, da, iar faptul de a ştii că ele se vor aşterne pe pământ şi pe mare, chiar şi după ce nu vom mai există, te ajută să mori” (Camus). Sunt nopţi… Sunt nopţi atât de cuminţi şi de vrăjite încât le-ai vrea pentru totdeauna pictate pe interiorul sicriului ce-ţi este hărăzit. Sunt nopţi… Sunt nopţi…

Recunosc paşii. Doctorul străbate holul şi este singur, iar eu îl aştept în salon pentru vizită de rutină. Sunt în spital; sunt viu şi sleit de puteri; sunt pregătit pentru realitate. De fapt nu am plecat niciodată; de fapt cunosc prea bine conţinutul plicului cu analize; de fapt abuzez cu bună ştiinţă de dreptul inalienabil al omului de a visa. Alătură-te mie pentru ca visul să nu mai fie o simplă minciună. Măcar pentru noi doi. Alătură-te mie sau mai bine citeşte-mi ultimele pagini din jurnal… „Sunt refugiat într-o utopie. Toamna îmi moare în braţe şi se porneşte pe neaşteptate ciclul ninsorilor, al frigului şi al vântului. Scufundat ca o Atlantidă sub zăpezi oraşul pare tot mai liber şi mai curat. Frigul liniştit şi insidios sterilizează în profunzime – până la suflete. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult că niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Bunătatea lor are în ea o mult mai mică doză de ipocrizie decât vor să creadă detractorii atei. Este efectul banal al pornirii furnalelor interne. Eu însumi mişcându-mă îngreunat prin nămeţii unei ierni grăbite sau privindu-i pe fereastră camerei mă simt vindecat de amorţeală sâcâitoare pe care ţi-o injectează în cuget cenuşiul de până acum al unui început de Decembrie steril. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpadă neîncepută. Există o plăcere vinovată în a te plimbă în doze mici prin perdeaua de fulgi şi mai apoi în a viola pătură albă şi scârţâitoare aşternută pe străzi. Ceva asemănător hibernării se declanşează înăuntrul tuturor. Energia părăseşte membrele; se retrage dinspre periferii spre miezul fiinţei; spre inima şi spre creier. Ochii devin ramele unei ferestre prin care priveşti cu laşitate o lume încetinită şi ideală – un Răi părăsit – de la adăpostul unei camere încălzite. Dacă nesăbuinţă sau nevoia te împinge pe străzi, devii dintr-o dată conştient de exterior şi toate problemele ce-ţi macină că nişte pietre de moară nervii se micşorează până la extincţie ; eşti nevoit să lupţi cu un mediu potrivnic: să faci faţă frigului, să te fereşti de gheaţă perfidă şi să deschizi drumuri prin nămeţi. Nu mai pluteşti într-un eter pe care nu îl iei în seama. Totul se schimbă. Pe fiecare lucru artificial, neted şi simetric ieşit din mâna omului, natură pune stăpânire cu nonşalanţă şi blândeţe. În cele din urmă eşti nevoit să te declari învins şi să te abandonezi unei letargii fericite vecine cu narcoză. Poţi să visezi un viitor imposibil, poţi să îţi revizitezi trecutul fără regrete, poţi să crezi că prezentul este o stare de aşteptare continuă. Locuieşti într-un alt oraş – mai liber şi mai curat -, în care nu mai recunoşti niciun semn de modernitate, iar tu la rândul tău, străbătându-l în orele lui astrale sau selenare, eşti un alt om. Un om atemporal. Un Adam sau o Eva. Până şi singurătatea în iarnă înzăpezită devine o amărăciune uşor de îndurat. Nopţile sunt lungi, dar gândurile care le umplu le fac nesfârşite. Ce plăcere perfectă să te retragi după înfruntările zilnice cu natură într-o camera încălzită şi întunecată ce da spre o mare înspumată de acoperişuri, cu un ceai aburind şi să priveşti totul prin florile de gheaţă de pe geam! Sunt nopţi în iarnă atât de cuminţi şi de vrăjite încât le-ai vrea pentru totdeauna pictate pe interiorul sicriului ce-ţi este hărăzit.”

Cristian Vasiliu

Pagini

vineri, 17 februarie 2017

Uroborus sau Călătoria

Niciun comentariu:

Pagini

Despre mine