(CCLXV)

Întoarce-acum, domniţă, privirea către pajul

Bolnav de poezie, ce ţi-a adus în dar

Tăceri diamantine şi a avut curajul

De-a-şi scrijeli iubirea în piatra de hotar.

(Sunt treceri spre niciunde, mai grele ca o moarte

Şi blèsteme neghioabe, rostite dinadins

În lunga agonie!) Tu părul ca o noapte

Prefiră-l, iertatoare, pe chipul lui învins;

Apropie-ţi de-obrazul săpat de ploi şi dulce

Ca rodiile, gura, în ultimul sărut,

`Nainte ca în groapa uitării să îl culce

Şi să-l îmbrăţişeze toţi îngerii de lut;

  Şi chiar de niciodată el nu va auzi-o,

  Încheie-ţi rugăciunea iubirii cu „Adio”.

6 IV 2009