(CCLX)

Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf aşteaptă

Un Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,

Am ameţit o clipă, pe cea din urmă treaptă

Când mi-am întors, din nouri, privirea spre pământ.

În urma mea cuvântul, mai greu decât o stâncă,

Crescut în loc de aripi, pe omoplaţii goi,

S-a prăbuşit din slavă-n prăpastia adâncă,

Târându-ne prin neguri şi-uitare pe-amândoi.

Când m-am prezit la poale, scrutând nemărginirea,

Cu sufletul asemeni cu îngerii, uşor,

Am implorat osânda de a urca Iubirea

Precum Sisif – zadarnic, de alte mii de ori,

  Căci fără tine-alături, mă aştepta o viaţă

  Nevrednică în Iadul de carne şi de gheaţă.

6.III.2009