Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf aşteaptă
Un Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,
Am
ameţit o clipă, pe cea din urmă treaptă
Când
mi-am întors, din nouri, privirea spre pământ.
În
urma mea cuvântul, mai greu decât o stâncă,
Crescut în loc de aripi, pe omoplaţii goi,
S-a
prăbuşit din slavă-n prăpastia adâncă,
Târându-ne prin neguri şi-uitare pe-amândoi.
Când m-am prezit la poale, scrutând nemărginirea,
Cu sufletul asemeni cu îngerii, uşor,
Am implorat osânda de a urca Iubirea
Precum Sisif – zadarnic, de alte mii de ori,
Căci fără tine-alături, mă aştepta o viaţă
Nevrednică în
Iadul de carne şi de gheaţă.
6.III.2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu