Articol publicat pe saitul www.ziarulnatiunea.ro...
Nici liberalismul şi nici comunismul nu şi-au ţinut promisiunea de a furniza libertate individuală. Structurile economice şi politice ce au crescut pe umerii lor şi mediile economice si politice pe care le-au emanat, au ajuns ca în final să le nege şi să le distrugă principiile…
Nici liberalismul şi nici comunismul nu şi-au ţinut promisiunea de a furniza libertate individuală. Structurile economice şi politice ce au crescut pe umerii lor şi mediile economice si politice pe care le-au emanat, au ajuns ca în final să le nege şi să le distrugă principiile…
Pentru noi – esticii – lecţia comunismului real
este mai clară pentru am trăit-o (chiar şi parţial), iar acest lucru într-o
oarecare măsură ne-a imunizat. Am rămas cu sechele dureroase şi cu reflexe
mentale, dar nu cred că pentru noi este posibilă o întoarcere. Într-o jumătate
de secol de comunism am văzut cum statul şi partidul, instituţiile ce ar fi
trebuit să ne elibereze de inegalitate şi de nedreptăţi, ne-au trădat şi au
devenit, pentru a se bucura de privilegiile puterii şi pentru a se menţine la
putere, producători principali de inegalităţi şi nedreptăţi. În interiorul
statelor comuniste legătura dintre nevoi şi libertate – aşa cum a fost ea îmbrăţişată
pe rând de Spinoza, de Hegel, de Marx şi de Lenin – a fost exploatată cu cinism
în scop pur politic. Am ajuns în final să fim abuzaţi şi subjugaţi tocmai prin
nevoi, adică prin intermediul economicului (sau – mai exact – prin lipsa lui).
Să nu uităm că instrumentul de umilire, de uniformizare şi de control a fost în
comunism coadă.
Păcatul liberalismului este cel puţin la fel
de mare, însă noi – esticii – încă nu l-am descoperit şi nu l-am înţeles pe
deplin. Friedrich Hayek susţinea că libertăţile politice tot mai mari (culminând
cu instaurarea democraţiei liberale) au condus la apariţia şi dezvoltarea
capitalismului. Fiecare individ s-a simţit liber să producă, să se asocieze, să
vândă, să investească, etc..., pentru ca, în final, să devină bogat. Prin
reglajul cererii şi ofertei s-au creat oportunităţi, oportunităţile s-au
transformat în opţiuni, iar opţiunile au însemnat o minimă libertate de bază.
Clasa de mijloc a prosperat şi odată cu ea şi naţiunile ce au ales calea
capitalismului... Totuşi, dacă la început aceste lucruri au fost benefice (din
punct de vedere economic) şi au hrănit libertatea (din punct de vedere
politic), între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu masificarea pieţelor –
şi cu apariţia multinaţionalelor – şansele reale de a reuşi de unul singur în
competiţia pieţelor a scăzut până aproape de zero pentru cei mulţi. Accesul la
clasa de mijloc nu a mai presupus pornirea de mici afaceri, ci înregimentarea
în astfel de companii (trans)naţionale – mai mici sau mai mari. Prin
dimensiunea şi puterea pe care aceste companii au dobândit-o, ele au devenit principalii
influențatori şi competitori politici şi culturali ai naţiunilor. Cu singura –
şi profunda – deosebire că faţă de structurile democratice ale naţiunilor
moderne – occidentale (ce afirmă ca principii primordiale principiul libertăţii
şi principiul deciziei democratice), structurile multinaţionalelor sunt
puternic ierarhizate şi centrate pe obiectivele eficienţei şi eficacităţii. Se
poate constata în actualitate că odată cu creşterea şi afirmarea
multinaţionalelor, devine tot mai grea menţinerea unor mentalităţi democratice
şi liberale în cadrul socialului (mai ales în oraşe), pentru că socialul este
educat în primul rând de (şi la) locul în care lucrează (adică în
multinaţionale). Sistemului politic (democrația liberală) care a făcut posibilă
înflorirea capitalismului este acum principalul adversar al instituţiilor
create de capitalism. Într-un viitor apropiat – iar aceasta este o ficţiune
posibilă – multinaţionalele se vor confrunta (şi pe frontul economic şi pe cel
politic) cu naţiunile.
Această este una dintre explicaţiile pentru
care Socialul are un apetit crescut pentru (1) subordonarea faţă de un tătuc
carismatic şi providenţial (aici cu sensul: adus de soartă, numit, nu ales) şi
(2) îşi urăşte cu patimă (şi cu dis-like) proprii reprezentanţi (aleşi).
Capitalul de încredere al Parlamentului s-a pierdut nu numai pentru că (1) au
existat cazuri dovedite de corupţie în cadrul Politicului sau pentru că (2) propaganda
securistoidă îndreptată împotriva legislativului a funcţionat, ci şi pentru că (3)
s-a generalizat la nivelul Socialului mentalitatea de slugă (educată prin team-building-uri).
Dacă (1.1) binele ajunge să fie văzut drept un semn de slăbiciune şi
incompetenţă sau – mai puţin grav – (1.2) să fie tratat cu scepticism, (2) dacă
obedienţa devine o valoare în sine, (3) dacă autonomia este redusă până la
anulare şi transformare în maşină, atunci şansele de a putea menţine o democraţie
scad dramatic. (Şi în acelaşi timp dispare lent însăşi nevoia de democraţie).
Evenimentele din ultimul an şi campania
pentru alegerile din decembrie 2016 sunt urmările directe ale dispariţiei (1) libertăţii
ca valoare şi (2) a discernământului Socialului. Pe de-o parte ni se propune un
prim ministru care nu candidează (în mod formal) şi al cărui program este o
adunătură de lozinci (de tipul celor care spală minţile şi electrizează angajaţii
din companii); pe de altă parte este aplaudată (de către Social) o instituţie
(DNA) (ce nu este nici formată, nici controlată de Social) şi care îşi face un
titlu de glorie din vânătoarea de politicieni. Ura astupă urechile şi
sufletele, iar politica a ajuns manipularea urii tocmai pentru ca socialul s-a
dovedit sensibil la ură. Căci de la obedienţă şi umilinţă (învăţată în câmpul
muncii) şi până la ură şi până la soluţii nedemocratice nu este decât un pas. Nu
mai suntem şi nu mai gândim liber şi democratic, pentru că cel puţin opt ore pe
zi capitalismul ne învaţă să nu fim şi să nu gândim liber (şi mai ales să fim
mândri de asta). Iată de ce nimeni nu pare să mai înţeleagă faptul că există o
legătură directă între partide, alegere şi Parlament şi nici unul dintre cele
trei elemente nu poate să dispară fără ca celelalte două (şi democraţia însăşi)
să nu fie periclitate... Şi mai grav decât atât: oamenii îşi ignoră interesul
propriu şi cad în capcana de a crede că înţeleg interesul general şi de a se
sacrifica pentru interesul general, chiar şi atunci când interesul general
intră în conflict cu interesul propriu...
Merităm mai mult, dar cred că deja am intrat în
era post-democraţiei, a post-istoriei, a post-culturii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu