Fragmente Jurnal XCIX - Despre libertate şi eşecul democraţiei

Articol publicat pe saitul www.ziarulnatiunea.ro...

Nici liberalismul şi nici comunismul nu şi-au ţinut promisiunea de a furniza libertate individuală. Structurile economice şi politice ce au crescut pe umerii lor şi mediile economice si politice pe care le-au emanat, au ajuns ca în final să le nege şi să le distrugă principiile…

Pentru noi – esticii – lecţia comunismului real este mai clară pentru am trăit-o (chiar şi parţial), iar acest lucru într-o oarecare măsură ne-a imunizat. Am rămas cu sechele dureroase şi cu reflexe mentale, dar nu cred că pentru noi este posibilă o întoarcere. Într-o jumătate de secol de comunism am văzut cum statul şi partidul, instituţiile ce ar fi trebuit să ne elibereze de inegalitate şi de nedreptăţi, ne-au trădat şi au devenit, pentru a se bucura de privilegiile puterii şi pentru a se menţine la putere, producători principali de inegalităţi şi nedreptăţi. În interiorul statelor comuniste legătura dintre nevoi şi libertate – aşa cum a fost ea îmbrăţişată pe rând de Spinoza, de Hegel, de Marx şi de Lenin – a fost exploatată cu cinism în scop pur politic. Am ajuns în final să fim abuzaţi şi subjugaţi tocmai prin nevoi, adică prin intermediul economicului (sau – mai exact – prin lipsa lui). Să nu uităm că instrumentul de umilire, de uniformizare şi de control a fost în comunism coadă.

Păcatul liberalismului este cel puţin la fel de mare, însă noi – esticii – încă nu l-am descoperit şi nu l-am înţeles pe deplin. Friedrich Hayek susţinea că libertăţile politice tot mai mari (culminând cu instaurarea democraţiei liberale) au condus la apariţia şi dezvoltarea capitalismului. Fiecare individ s-a simţit liber să producă, să se asocieze, să vândă, să investească, etc..., pentru ca, în final, să devină bogat. Prin reglajul cererii şi ofertei s-au creat oportunităţi, oportunităţile s-au transformat în opţiuni, iar opţiunile au însemnat o minimă libertate de bază. Clasa de mijloc a prosperat şi odată cu ea şi naţiunile ce au ales calea capitalismului... Totuşi, dacă la început aceste lucruri au fost benefice (din punct de vedere economic) şi au hrănit libertatea (din punct de vedere politic), între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu masificarea pieţelor – şi cu apariţia multinaţionalelor – şansele reale de a reuşi de unul singur în competiţia pieţelor a scăzut până aproape de zero pentru cei mulţi. Accesul la clasa de mijloc nu a mai presupus pornirea de mici afaceri, ci înregimentarea în astfel de companii (trans)naţionale – mai mici sau mai mari. Prin dimensiunea şi puterea pe care aceste companii au dobândit-o, ele au devenit principalii influențatori şi competitori politici şi culturali ai naţiunilor. Cu singura – şi profunda – deosebire că faţă de structurile democratice ale naţiunilor moderne – occidentale (ce afirmă ca principii primordiale principiul libertăţii şi principiul deciziei democratice), structurile multinaţionalelor sunt puternic ierarhizate şi centrate pe obiectivele eficienţei şi eficacităţii. Se poate constata în actualitate că odată cu creşterea şi afirmarea multinaţionalelor, devine tot mai grea menţinerea unor mentalităţi democratice şi liberale în cadrul socialului (mai ales în oraşe), pentru că socialul este educat în primul rând de (şi la) locul în care lucrează (adică în multinaţionale). Sistemului politic (democrația liberală) care a făcut posibilă înflorirea capitalismului este acum principalul adversar al instituţiilor create de capitalism. Într-un viitor apropiat – iar aceasta este o ficţiune posibilă – multinaţionalele se vor confrunta (şi pe frontul economic şi pe cel politic) cu naţiunile.

Această este una dintre explicaţiile pentru care Socialul are un apetit crescut pentru (1) subordonarea faţă de un tătuc carismatic şi providenţial (aici cu sensul: adus de soartă, numit, nu ales) şi (2) îşi urăşte cu patimă (şi cu dis-like) proprii reprezentanţi (aleşi). Capitalul de încredere al Parlamentului s-a pierdut nu numai pentru că (1) au existat cazuri dovedite de corupţie în cadrul Politicului sau pentru că (2) propaganda securistoidă îndreptată împotriva legislativului a funcţionat, ci şi pentru că (3) s-a generalizat la nivelul Socialului mentalitatea de slugă (educată prin team-building-uri). Dacă (1.1) binele ajunge să fie văzut drept un semn de slăbiciune şi incompetenţă sau – mai puţin grav – (1.2) să fie tratat cu scepticism, (2) dacă obedienţa devine o valoare în sine, (3) dacă autonomia este redusă până la anulare şi transformare în maşină, atunci şansele de a putea menţine o democraţie scad dramatic. (Şi în acelaşi timp dispare lent însăşi nevoia de democraţie).

Evenimentele din ultimul an şi campania pentru alegerile din decembrie 2016 sunt urmările directe ale dispariţiei (1) libertăţii ca valoare şi (2) a discernământului Socialului. Pe de-o parte ni se propune un prim ministru care nu candidează (în mod formal) şi al cărui program este o adunătură de lozinci (de tipul celor care spală minţile şi electrizează angajaţii din companii); pe de altă parte este aplaudată (de către Social) o instituţie (DNA) (ce nu este nici formată, nici controlată de Social) şi care îşi face un titlu de glorie din vânătoarea de politicieni. Ura astupă urechile şi sufletele, iar politica a ajuns manipularea urii tocmai pentru ca socialul s-a dovedit sensibil la ură. Căci de la obedienţă şi umilinţă (învăţată în câmpul muncii) şi până la ură şi până la soluţii nedemocratice nu este decât un pas. Nu mai suntem şi nu mai gândim liber şi democratic, pentru că cel puţin opt ore pe zi capitalismul ne învaţă să nu fim şi să nu gândim liber (şi mai ales să fim mândri de asta). Iată de ce nimeni nu pare să mai înţeleagă faptul că există o legătură directă între partide, alegere şi Parlament şi nici unul dintre cele trei elemente nu poate să dispară fără ca celelalte două (şi democraţia însăşi) să nu fie periclitate... Şi mai grav decât atât: oamenii îşi ignoră interesul propriu şi cad în capcana de a crede că înţeleg interesul general şi de a se sacrifica pentru interesul general, chiar şi atunci când interesul general intră în conflict cu interesul propriu...

Merităm mai mult, dar cred că deja am intrat în era post-democraţiei, a post-istoriei, a post-culturii...