luni, 14 noiembrie 2016

Fragmente Jurnal CI – Eşecul global al democraţiei


I Calea spre anarhie

Pornind de un criteriu cantitativ – numărul celor ce deţin şi exercită puterea – Aristotel identifica (în Politica) 6 tipuri de organizare şi guvernare politică, dintre care trei corecte şi drepte: monarhia (regalitatea), aristocraţia şi republica (democratică), iar celelalte trei – deviaţii ale primelor: tirania (ca deviaţie a monarhiei), oligarhia (ca deviaţie a aristocraţiei) şi anarhia (ca deviaţie a democraţiei). Mai mult, el afirma că aceste 6 tipuri de organizare politică se succed într-un ciclu infinit: (1) monarhia deviază spre tiranie, (2) tirania este înlocuită de aristocraţie, (3) aristocraţia deviază spre oligarhie, (4) oligarhia este înlocuită cu republica, (5) republica este înlocuită cu anarhia şi, în sfârşit, ciclul de încheie prin înlocuirea (6) anarhiei cu monarhia.

Dacă diagnosticul meu este corect ne aflăm în pragul anarhiei (şi chiar dincolo de el)... Nu însă în pragul anarhiei ce destructurează instituţii, ci – al celei care destructurează conştiinţe. Nu al celei ce conduce la exces aberant şi distructiv de libertate, ci al celei ce otrăveşte discernământul. Al celei ce împinge la nesupunere (în cele din urmă chiar împotriva democraţiei însăşi) şi la refuzul consensului pozitiv (ceea ce creează premizele consensului negativ, furibund, al urii).

Oligarhia şi Monarhia – adică elitele dornice de putere – au înţeles prea bine că (1) pentru a reveni nu trebuie să schimbe formula democraţiei, ci doar să se folosească de ea şi că (2) pentru a-şi sporii controlul nu este nevoie să îngrădească libertatea de bază, ci să o amăgească pe cea de discernământ.

II Despre câteva semne ale eşecului democraţiei în prezent

Iată trei semne:

(1) Primul semn a apărut în Turcia, unde, cu larga participaţie a populaţiei, regimul Erdogan (inventând, după un scenariu de manual, un inamic extern: Gulen) a deviat spre totalitarism (1) concentrând puterea în mâna sa, (2) secerând opoziţia prin încarcerări şi (3) anulând libertăţi (presă, internet, etc…), în ciuda protestelor firave ale Occidentului. H. L. Mencken scria: “Întregul scop al politicii practice este de a menține populația în stare de alertă […] prin ameninţări cu o serie nesfârșită de creaturi urâte şi păroase, toate imaginare”, iar preşedintele Erdogan şi-a însuşit foarte bine lecţia politicii practice.

(2) Al doilea semn a fost: Brexitul. Puşi în faţa variantei de a părăsi sau nu UE, englezii, împinşi de politicieni cu interese meschine şi discursuri populiste (pe tema (1) imigraţiei şi pe cea (2) a contribuţiilor UE), au decis pentru Brexit, fără să înţeleagă (în totalitate) implicaţiile acestei decizii. Şi pentru a sintetiza situaţia Brexitului se poate găsi un citat din H. L. Mencken: “Democrația este teoria că oamenii obișnuiți știu ce vor și primesc cu vârf şi îndesat”.

(3) Al treilea semn a fost alegerea– surprinzătoare şi îngrijorătoare pentru întreagă planetă – a miliardarului Donald Trump ca preşedinte al Americii. Tot H. L. Mencken scria premonitoriu: “Deoarece democrația este perfectă, funcția de președinte reflectă, din ce in ce mai mult, sufletul interior al oamenilor; într-o zi mare și glorioasă, dorinţa oamenii simpli ai țării va fi satisfăcută în cele din urmă și Casa Albă va fi împodobită cu un cretin”. Cu tot sprijinul presei şi al internetului, al celor mai cunoscute personalităţi ale Americii (din toate domeniile), al diverselor paturi etnice şi sociale (atacate de Trump în campanie) şi al mişcării feministe,  Hillary Clinton a fost învinsă. (Aproape că te întrebi cine altcineva în afara bărbaţilor albi de peste 25 de ani l-a votat pe Trump!).

Aceste trei semne (chiar dacă ele singure susţin teza), pot fi completate cu alte trei ce scot la iveală  interconexiunile profunde dintre ele:

(1) Şi Donald Trump şi organizatorii (şi susţinătorii) votului pentru Brexit şi-au construit campaniile apelând la firma Cambridge Analytica, o firmă ce are la dispoziţie o masă imensă de informaţii (big data) şi poate livra mesaje către votanţi în funcţie (nu de judecata, ci) de prejudecăţile, psihologia şi sensibilităţile acestora. 

(2) Preşedintele Erdogan s-a numărat printre primii şefi de stat ce l-au felicitat pe Donald Trump pentru victoria în alegeri şi există semnale că Donald Trump ia în considerare extrădarea lui Gulen (opozantul lui Erdogan, ce are azil politic în America).

(3) Acelaşi Erdogan s-a declarant încântat de rezultatul referendumului din Marea Britanie, declarând că Brexitul este “o victorie a poporului împotriva unei elite pe care o urăşte”. Desigur a uitat să precizeze că ura poate fi indusă şi exploatată (de o altă elită) şi mai ales că o Uniune Europeană slăbită va negocia altfel cu Turcia.

III Lecţia istoriei

A cunoaşte faptele istorice este o cunoaştere fadă şi inutilă, dacă ele nu sunt interpretate în mod corect, dacă nu aduc un plus de înţelepciune şi dacă nu contribuie de modificarea în bine a prezentului. Dar poate că există un blestem sau o lege de neclintit a istoriei ce împiedică prezentul să îşi citească viitorul prin ochii trecutului… 

Fenomenele cu care ne confruntăm astăzi s-au mai repetat în trecutul recent (în secolul XX) şi iată că acum suntem în pericol să ne repetăm greşelile. Şi comunismul (din Rusia) şi nazismul (în Germania) au pornit de la aceleaşi premise (nemulţumirea faţă de elite şi de starea de fapt), au mobilizat aceleaşi forţe (poporul) şi au înlocuit democraţia în mod democratic.

Lenin s-a bucurat de un sprijin minoritar în cadrul Partidului şi totuşi (prin propagandă abilă, prin politică agresivă şi prin influenţarea votului) facţiunea sa (bolşevică – adică minoritară) a reuşit să se impună în faţă menşevicilor (majoritari) prin vot.
La fel şi ascensiunea la putere a lui Hitler s-a făcut prin vot popular şi cu susţinere populară. După ce la alegerile pentru Președinție din ‘32 a obţinut 36,68% din voturi, un an mai târziu – din postura de Cancelar – a trecut prin parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), prin care se asigura transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său. În momentul votului, în faţă Parlamentului şi pe străzi se strânsese o mulţime imensă de oameni ce îi scandau numele…

IV Cazul României: Între apoliticii (sau anti-politicii) inocenţi şi cei incompetenţi.

Nici România nu este ferită de tendinţele anti-democraţie...

Două sunt partidele care în România de astăzi practică cu succes un (nou) tip de politică – paradoxală şi demagogică în acelaşi timp – împotriva politicii şi a politicienilor. Aceste partide nu fac însă altceva decât să confişte în nume propriu atât (1) o tendinţa generală (a democraţiei naţionale împotriva liberalismului globalizator) resimţită a nivel planetar, cât şi (2) o frustrare (până la violenţă) şi o confuzie (până la vomă) autohtone, (provocate de luptele pentru putere ce se dau pe deasupra capetelor cetăţenilor şi pustiesc ţara). (1) Unul – USR-ul (un partid postmodern) - îşi propune (sau ne propune) să înlocuiască politicienii (prezentaţi că fiind corupţi şi demagogi prin definiţie) cu oameni noi şi puri (puritatea derivând în cazul lor din noutate – principiu postmodern), (2) celălalt – PNL-ul – să înlocuim (sau să înlocuiască) aceeaşi politicieni cu tehnocraţi.

Şi în trecut a fost loc pe arena politică de Cruciade ale Inocenţilor sau ale Marilor (sau Mulţilor) Specialişti. De data asta însă amploarea mişcării ce îşi propune primenirea Politicului “corupt” este înspăimântătoare, fiindcă discursul uzitat cel mai des este unul profund negativ şi emoţional, ce polarizează foarte uşor populaţia. Dacă ne-am uita în jur (II) şi în urmă (III) poate ca am recunoaşte tiparul…

Din păcate nici cei “inocenţi” nu sunt suficient de inocenţi încât să renunţe la atacuri denigratoare şi la jocuri de culise şi nici cei “pricepuţi” nu sunt destul de pricepuţi încât să prezinte cu exces de detalii proiectele pe care vor să le implementeze, (fără a apela la dictoane goale, minunate ca viziune, însă vecine cu utopia)...

Concluzie


Toate acestea mă conduc la ideea că democraţia eşuează în momentul în care nu mai are ca principiu de funcţionare propria supravieţuire, iar din momentul în care se pierde respectul pentru democraţie nu mai există cale de întoarcere. În fond oile ca să sară de pe faleză nu au nevoie de cineva care să le forţeze, ci de cineva care să le arate drumul…

Later edit (10.12.2016): La capitolul "Despre câteva semne ale eşecului democraţiei în prezent" adaug urmatoarele:

(4) Dupa alegeri din SUA afinitatea dintre Trump si Erdogan a devenit evidenta, poate si pentru ca nu mai trebuiau menajate sensibilitati si nu mai exista necesitatea de a arunca praf in ochii alegatorilor. Trump l-a felicitat (la randul sau) pe Erdogan pentru modul in care a gestionat criza din tara sa si nu a urmat linia (dictata de europeni) de a-l indemna pe presedintele turc sa respecte statul de drept si standardele occidentale. 

(5) In replica, Erdogan l-a invitat pe Trump intr-o vizita oficiala in Turcia si a declarat (ca de la un dictator mai vechi catre un dictator mai nou si inca neexperimentat): "Sa fii numit dictator este un lucru bun!".   

(6) De curand, au inceput sa circule prin presa acuzatii (facute chiar de catre CIA) conform carora Trump ar fi fost ajutat in campanie de rusi (adica de Putin)!...  Am putea sa comentam intr-un registru haios: "Iata ca apare in scena si al treilea dictator!", daca lucrurile nu ar fi mult mai dramatice. Totusi Trump este orice, dar nu o marioneta...

Niciun comentariu: