miercuri, 30 noiembrie 2016

Sonet XXIX (traducere/adaptare după W. Shakespeare)



















Sunt prigonit de semeni şi de soartă,
Mi-aştept însingurat şi trist sorocul,
Zadarnic bat cu plânsu-n marea poartă
A cerului şi îmi blestem norocul;
ÎI pizmuiesc pe cei bogaţi în vise,
Cei plini de-amici şi cei ce au de toate.
Ferice, chiar de-n juru-mi Paradis e,
Să mai ajungă sufletu-mi nu poate.
Gândind la tine, însă, din mormântul
De căinare ies şi-ntors la viaţă
Ridic spre ceruri, mulţumindu-ţi, cântul,
Precum o ciocârlie-n dimineaţă.
  Reamintindu-ţi dragostea-nţelegi
  C-averea ţi-este vrednică de regi!

Sonnet XCVII by William Shakespeare  

When in disgrace with fortune and men's eyes
I all alone beweep my outcast state,
And trouble deaf heaven with my bootless cries,
And look upon myself, and curse my fate,
Wishing me like to one more rich in hope,
Featured like him, like him with friends possessed,
Desiring this man's art, and that man's scope,
With what I most enjoy contented least;
Yet in these thoughts my self almost despising,
Haply I think on thee, and then my state,
Like to the lark at break of day arising
From sullen earth, sings hymns at heaven's gate;
   For thy sweet love remembered such wealth brings
   That then I scorn to change my state with kings.

Alte variante:

Nesocotit de oameni şi de soartă
Ma plâng de viaţa fără căpătâi
Stăpânului cel surd, şi mi-e deşartă
Credinţa, iar blestemu-mi stă dintâi…
Aş renunţa pe loc, fără-ndoială,
La tot ce sunt, ca din virtuţi să fur,
Desăvârşind în har şi îndrăzneală
Cu farmec nou, destinul meu obscur!
Din fericire, gândul către tine
Mi se îndreapt-o clipă, şi urcând
Ca mierla dimineţii, din ruine
Un imn spre cer, renasc, înseninând:
Când înţeleg ce dragostea mi-aduce
Mă simt, din cerşetor umil, un duce…

Traducere de Radu Stefănescu

Dizgrațiatul sunt,hulit de soartă,
sunt singuraticul ce tulbur,crunt,
cu lacrimile,cerul și mă poartă
în mine gândul pierderii afund.
Cu cei bogați în vise vreau să semăn,
și le-aș deprinde bunul meșteșug
cu care-acum cel mai puțin mă-ngemăn,
eu orice am,departe-s de belșug!
Acestea le gândesc și-mi port disprețul
dar când fără de veste te evoc
sunt ca privighetoarea;cântărețul
suind spre porți de cer un imn de foc.
Bogat sunt,dragoste reamintită
și nu schimb cu a regilor ursită.....

Traducere de Gheorghe Tomozei


marți, 29 noiembrie 2016

Sonet IV (traducere/adaptare după W. Shakespeare) - două variante





















Sonet IV (traducere/adaptare după W. Shakespeare)

Varianta I (2016)

Copil nesocotit, de ce-n iubirea
De sine-ţi cheltui darul frumuseţii?
Nu-ţi dă nimic, ci-ţi împrumută Firea
Vremelnic doar din bogăţia vieţii.
De ce din egoism, a ta avere
În loc s-o-mparţi cu alţii, tu o-arunci?
De ce doar pentru patimile rele
O foloseşti şi nu ca spor de prunci?
Pentru comerţul tău cu tine însuţi, 
Singur vei fi că Noe în potop
Şi drept dobândă-ţi va rămâne plânsu-ţi
Când frumuseţea ai să o îngropi.
  Ea va trăi, chiar dacă tu-ai să mori,
  De vei avea, rodind, moştenitori…

Varianta II (2009)

Nu-ţi cheltui tot harul frumuseţii
Cu tine însuţi fără cumpătare,
Căci nu e dar, ci e-mprumutul vieţii
Pentru acei ce-s liberi din născare.
Frumos avar, de ce te joci atunci
Şi nu întorci tot ceea ce-ai avut?
Comori de ani în glie le arunci
Şi pierzi ca un zaraf nepriceput.
Făcând negoţ cu tine însuţi, ţie
Îţi vei greşi, iar la sfârşit, în loc,
Când vei primi fatidica solie
A nefiinţei, ce-ai să lași zălog?
Cu tine stingi şi-a frumuseţii rază,
De nu o treci în cel ce te urmează.

Sonnet IV by William Shakespeare  

Unthrifty loveliness, why dost thou spend
Upon thy self thy beauty's legacy?
Nature's bequest gives nothing, but doth lend,
And being frank she lends to those are free:
Then, beauteous niggard, why dost thou abuse
The bounteous largess given thee to give?
Profitless usurer, why dost thou use
So great a sum of sums, yet canst not live?
For having traffic with thy self alone,
Thou of thy self thy sweet self dost deceive:
Then how when nature calls thee to be gone,
What acceptable audit canst thou leave?
   Thy unused beauty must be tombed with thee,
   Which, used, lives th' executor to be.




Șapte scurte lecții de fizică de Carlo Rovelli


luni, 28 noiembrie 2016

Sonet XXVII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)

























Sonet XXVII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)

Când noaptea patul mă îmbrăţişează
Şi-mi dăruie odihnă celor vii,
Mintea-mi rămâne înăuntru trează
Şi îmi porneşte-n lungi călătorii.
Peregrinajul sfânt pe căi de gânduri
Spre tine-l fac prin neguri, nemişcat,
Căci ochii anevoie deschizându-i
Văd precum cei ce văzul l-au uitat.
Privirii-mi oarbe, trupul tău eteric,
De neatins, îi pare-un giuvaier
Ce-mprăştie atrocele-ntuneric
Precum o lună nouă sus pe cer.
  De-odihnă-n amândoi n-o s-aibă parte,
  Nici trupu-n zi, nici sufletul în noapte.

Sonnet XCVII by William Shakespeare  

Weary with toil, I haste me to my bed,
The dear repose for limbs with travel tired;
But then begins a journey in my head
To work my mind, when body's work's expired:
For then my thoughts--from far where I abide--
Intend a zealous pilgrimage to thee,
And keep my drooping eyelids open wide,
Looking on darkness which the blind do see:
Save that my soul's imaginary sight
Presents thy shadow to my sightless view,
Which, like a jewel hung in ghastly night,
Makes black night beauteous, and her old face new.
   Lo! thus, by day my limbs, by night my mind,
   For thee, and for myself, no quiet find.

Alte variante:

I

E noapte iar, şi drumurile lungi
Mă ostenesc şi mă grăbesc în pat.
Dar noi călătorii încep atunci,
În minte, când din trup m-am aruncat.
De-aici, departe, gândul peregrin
Spre cerul tău se urcă,-ntrezărind
Un chip iubit, ce numai orbul prin
Întunecimi îl mângâie, clipind,
Dar nu şi umbra-ţi, singur giuvaer
Al hăului cu soarele zidit,
Ce scaldă în splendori al nopţii cer
Şi-i dăruieşte chip întinerit.
Ce viaţă! Ziua drum şi noaptea gând,
 Odihnă nu ne mai găsim nicicând…

Traducere de Radu Ştefănescu

II

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede – genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soţie,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Traducere de Mihai Eminescu

III

Când stors de vlagă trag către-aşternutul
Ce-i plata dulce-a trudei după drum,
Alt drum îşi află-n mine începutul:
De-mi zace trupul, mintea-mi frâng acum.

Căci gândul meu, din depărtări, spre tine
Porneşte, pelerin zelos, şi sorb,
Prin pleoapele pe care mi le ţine
Deschise, bezna văzului de orb:

Doar că, prin văzul inimii, stafia
Făpturii tale ochiul mi-l vrăjeşte,
Şi-i ca un giuvaer în grozăvia
Hidoasei nopţi, pe care-o-ntinereste.

Vezi? Ziua trupul, noaptea mintea-mi face
Să nu-mi găsesc, din pricina ta, pace.

Traducere de Ion Frunzetti

IV

Împovărat, zoresc spre patul meu,
Astâmpar celui frânt de colindat;
Dar se porneşte-alt drum în capul greu
De gânduri, într-un trup epuizat:

Căci grija mi-e departe de-unde zac,
Pelerinaj zelos voind spre tine,
Genele grele-mi stau deschise larg,
Privind în beznă, cum văd orbii bine:

Doar că-n imaginaru-nfăţisat,
Profilul tău mi-e dat vederii, boantă,
Odor, în noaptea hâdă, suspendat
Ce face noaptea neagră captivantă.

Iată cum ziua-i trudă, noaptea-i gând,
Iar tu şi eu nu ne-odihnim nicicând.

Traducere de  Laurean Mihai Gherman

V

Când ostenit în pat mi-e dat să lunec
muncit de lungile-mi călătorii
pornesc din nou la drum și nu-mi întunec
simțirile,când trupul osteni.
Din umbra-n care zac îmi îndrept gândul
spre tine,ca un vajnic pelerin
cu pleoape-nchise fumul străbătându-l
cum orbul taie beznele,deplin.
Și totuși văzul fără văz te cheamă,
umbra-ți trimite ca pe-un giuvaer
bătut în noapte,dându-i spaimei vamă
și-ntinerindu-i stelele din cer...
Vezi,brațul,ziua,gându-n noaptea grea,
amândorura liniștea ne-o ia.

Traducere de Gheorghe Tomozei

VI

De trudă frânt, grăbescu-mă spre pat,
Să-mi intre-n oase a odihnei pace;
Ci-n cap o cale nouă-ncep să bat,
Și mintea-mi pun la munci, când trupul zace.
Căci gândul meu departe, către tine,
Precum un pelerin zelos purcede,
Și pleoapele deschise mi le ține
Spre-ntunecimi cum numai orbul vede;
Doar sufletu-n vedenii de n-arată
Privirii mele stinse a ta umbră,
Ce-n spaima nopții, ca o nestemată
Preface-n feerie bezna sumbră.
  Vezi, ziua trupul, noapte mintea n-are,
  Din partea mea și din a ta, cruțare.

Traducere de Teodor Bocșa

VII

În grabă, obosit mă-ndrept spre pat,
Sălaş de mădulare ostenite,
Dar mintea la plimbare a plecat
Cît muncile din trup îmi sînt oprite.
Şi gîndurile, de-unde-or fi, în stol,
Merg, pelerini stăruitori, spre tine,
Îmi ţin deschise pleoapele în gol
De am, ca orbii, beznă pe retine.
Doar ochiul sufletului meu iveşte
Umbra ta, iar pe noaptea-ntunecoasă
Bijuteria ei, ce străluceşte,
Din rea o face blîndă şi frumoasă.
Aşa că ziua corp şi noaptea gînd
Ne fac să nu ne odihnim nicicînd.

Traducere de Horia Gârbea

VII

Când sunt trudit și patul mă îmbie
Să-mi odihnească trupul ostenit,
Începe mintea altă drumeție
În timp ce trupul meu s-a liniștit.

Și gândul meu spre tine zări străbate
Zelos ca pelerinii să te sorb;
Pleoapele deschise-s ferecate
De bezna-n care vede doar un orb.

Și totuși văzul minții te-ncrustează
În ochii care fără văz rămân –
Un juvaier în noaptea mea de groază
Ce-ntinerește chipul meu bătrân.

Și-așa, zi-noapte, noi fiind de vină,
Nici trupul si nici gândul nu se-alină.

Traducere de Neculai Chirică

IX

De munci zdrobit, iar mă reped spre pat,
Repaus scump de călător dorit;
Când trupul munca își va fi-ncheiat,
Un alt voiaj în cap s-a și pornit:
Sunt gânduri, din sălașurile mele,
Spre tine, în pelerinaj, cu jind
Grăbesc și-mi țin deschise pleoape grele,
În bezna ochilor de orbi privind:
Doar că ce vede sufletu-mi prin el
Fantasma ta oarbei vederi mi-aduce,
Asupra nopții negre ea-i cercel,
Frumsețe-i dă, și chipu-i nou străluce.
  Zi, noapte – oase, minte, uite-așa
  Nici tu, nici eu odihnă n-om afla.

Traducere de Violeta Popa

X

Când sunt trudit, eu mă grăbesc spre pat,
ca spre-un liman tihnit după furtună,
si-n timp ce trupu-mi zace nemișcat,
sub frunte gândurile mi se-adună.
Din depărtare, de-unde ele stară,
pornesc spre mine în convoi cernit
si-n loc să dorm întreaga noapte iară
privesc ca orbu-n beznă ațintit.
Atunci dau rod puteri de-ntruchipare
si-aduc privirii-mi oarbe umbra ta,
de-n noapte-asemeni nestematei rare
zori luminoși începe-a revărsa.
În noapte sufletu-mi si trupu-n zi
nu-mi dau răgaz a mă mai odihni.


Traducere de Petru Rezuș

duminică, 27 noiembrie 2016

Che Guevara Song (Hasta Siempre Comandante) - Traditional Version

Sonet XCVII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)





















Am îndurat – să ştii! – cumplita iarnă
A lipsei tale-n anul ce-a trecut
Şi am privit afară prin lucarnă
Îngheţuri şi-ntunerici, abătut;
E dusă vara, iar fertila toamnă,
Ce poartă-n pântec preţiosul rod
Al primăverii, mi-a părut o doamnă
Ce-aşteaptă de la soţu-i dus un plod
Şi tăinuie în vana-i abundenţă
Speranţa tristă-a unui orfelin;
E dusă vara fără-a ta prezenţă
Şi păsările au tăcut deplin.
  De-auzi un cânt – să ştii! – nu ele cântă,
  Ci iarna ce prin frunze stă la pândă.

Sonnet XCVII by William Shakespeare  

How like a winter hath my absence been
From thee, the pleasure of the fleeting year!
What freezings have I felt, what dark days seen!
What old December's bareness everywhere!
And yet this time removed was summer's time;
The teeming autumn, big with rich increase,
Bearing the wanton burden of the prime,
Like widow'd wombs after their lords' decease:
Yet this abundant issue seemed to me
But hope of orphans, and unfathered fruit;
For summer and his pleasures wait on thee,
And, thou away, the very birds are mute:
   Or, if they sing, 'tis with so dull a cheer,

   That leaves look pale, dreading the winter's near..

miercuri, 23 noiembrie 2016

Sonet XXXVIII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)




















De ce-aş căta în alte locuri muze,
Când ce respiri, inspiră al meu vers;
Nu merită nectaru-ţi de pe buze
S-ajungă-n foi de unde fi-va şters.
Îţi sunt dator dacă am scris ceva
Ce stă ‘nainte-ţi fără de ruşine,
Dar ce nătâng ce lângă tine-ar sta
N-ar lumina când tu emani lumină.
A zecea muza fii şi înmulţeşte
Tot ce smulg alţii celorlalte nouă
Şi las’ ca-n strofe, cel ce te iubeşte
Să-ţi dăruie o veşnicie nouă.
  De muza mea e-n zi cu toane faur,
  Cununi de spini port, tu – cununi de laur.

Sonnet XXXVIII by William Shakespeare  

How can my muse want subject to invent,
While thou dost breathe, that pour'st into my verse
Thine own sweet argument, too excellent
For every vulgar paper to rehearse?
O! give thy self the thanks, if aught in me
Worthy perusal stand against thy sight;
For who's so dumb that cannot write to thee,
When thou thy self dost give invention light?
Be thou the tenth Muse, ten times more in worth
Than those old nine which rhymers invocate;
And he that calls on thee, let him bring forth
Eternal numbers to outlive long date.
   If my slight muse do please these curious days,

   The pain be mine, but thine shall be the praise.

marți, 22 noiembrie 2016

Sonet CXXXIII (traducere/adaptare după W. Shakespeare) (varianta II)





















Afurisită fie inima-ţi ce-n mine
Şi-al meu prieten chinuri a sădit!
Nu-ţi e de-ajuns tortura ce prin vine
Îmi trece? Şi pe el îl vrei robit?
Privirea-ţi crudă mie-mi mă răpeşte,
Dar el, sorbit în tine, e pierdut.
Între noi trei o depărtare creşte
Şi triplul chin pe mine a căzut.
În pieptul tău tu inima-mi închide,
Drept chezăşie pentru-a lui; de el
Mă ţine prins şi eu îl voi feri de
Rigorile din temniţa-mi de fier.
  Cât o să-mi ţii captiv în tine-avântul,
  Voi fi al tău cu tot ce am ‘năuntru.

O varintă mai veche se găseşte aici...

Blestem amarnic inima ce-a-mpuns
Şi-n pieptul lui şi în al meu. Mai grav
E ca durerea-mi nu-i i-e de ajuns
Şi-mi schimbă-amicu-n sclavul unui sclav.
Din ochiul crud mă fur pe mine acum,
Da’n ochii săi cresc tainice scântei,
Mă-ndepărtez de amândoi şi-n fum 
Mă-nec tăcut de trei ori câte trei.
La sânul tău închide-mă de viu
Ca să-i răscumpăr sufletul căzut
În mreaja ta şi pururea să-i fiu
În temniţă, cu inima, un scut.
  Voi putrezi, căci tot ce am închis
  În mine-adânc, în tine ai ucis.

Sonet CXXXIII de William Shakespeare  


Beshrew that heart that makes my heart to groan
For that deep wound it gives my friend and me!
Is't not enough to torture me alone,
But slave to slavery my sweet'st friend must be?
Me from myself thy cruel eye hath taken,
And my next self thou harder hast engrossed:
Of him, myself, and thee I am forsaken;
A torment thrice three-fold thus to be crossed.
Prison my heart in thy steel bosom's ward,
But then my friend's heart let my poor heart bail;
Whoe'er keeps me, let my heart be his guard;
Thou canst not then use rigour in my jail:
And yet thou wilt; for I, being pent in thee,
Perforce am thine, and all that is in me.

Sonet LXII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)




















M-a prins păcatul dragostei de sine
Cu tot cu suflet şi cu ochii-mi laşi
În gheare şi nu-i leac să mă aline
Căci inima i-a devenit sălaş.
Sunt cel ce graţioasa-nfăţişare
Şi formele-i perfecte şi le-adoră,
Sunt cel ce sie-şi dăruie valoare
Şi crede că-i deasupra tuturora.
Dar când oglinda în sfârşit i-arată,
Infamul adevăr că e-n etate
I se îndreaptă strâmba judecată:
Iubirea pentru sine-i nedreptate.
  În tine văd ce-n mine eu ador
  Şi-n anii-mi trişti sunt anii tăi – culori.

Sonnet LXII (by William Shakespeare)

Sin of self-love possesseth all mine eye
And all my soul, and all my every part;
And for this sin there is no remedy,
It is so grounded inward in my heart.
Methinks no face so gracious is as mine,
No shape so true, no truth of such account;
And for myself mine own worth do define,
As I all other in all worths surmount.
But when my glass shows me myself indeed
Beated and chopp'd with tanned antiquity,
Mine own self-love quite contrary I read;
Self so self-loving were iniquity.
   'Tis thee, myself, that for myself I praise,
   Painting my age with beauty of thy days.





joi, 17 noiembrie 2016

Sonet CXIII (traducere/adaptare după William Shakespeare)

La despărţire, irisul, spre minte
S-a reîntors şi visul mi-l veghează;
Juma'te-nchis, se străduie cuminte
Să mai arunce-n juru-mi câte-o rază,
Dar nu trimite inimii-mpietrite
Conturul clar de aripi sau petale,
Căci prinse-n zbor, obiectele grabite,
Nu îşi găsesc în temniţă tipare.
E mult prea ascuţită sau senină
Privirea mea şi-n vietăţi diforme
Sau gingaşe, prin beznă sau lumină,
Încet icoana ta o s-o transforme.
  Prea plin de tine, adevăru-n minte
  L-am adunat dar ochiu-mi slab mă minte.

 Sonet CXIII de William Shakespeare

 Since I left you, mine eye is in my mind;
And that which governs me to go about
Doth part his function and is partly blind,
Seems seeing, but effectually is out;
For it no form delivers to the heart
Of bird, of flower, or shape which it doth latch:
Of his quick objects hath the mind no part,
Nor his own vision holds what it doth catch;
For if it see the rud'st or gentlest sight,
The most sweet favour or deformed'st creature,
The mountain or the sea, the day or night,
The crow, or dove, it shapes them to your feature.
  Incapable of more, replete with you,
  My most true mind thus maketh mine eye untrue.

Sonet VII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)












Sonet VII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)

Când soarele îşi saltă peste zare
Arzânda-i frunte, toţi, cu pietate,
Primesc lumina celui ce răsare
Şi-omagiază sacra-i maiestate.
Chiar şi apoi, neîntrerupt pe boltă
Urcând, păstează-ai tinereţii lauri
Şi – chipeş încă – strânge o recoltă
De-admiratori pe calea sa de aur.
Dar când ajunge stins în vârful zilei
Şi-ncepe către vest să se retragă,
Toţi ochii îl trădează fără milă
Şi alţi stăpâni zoresc să îşi aleagă.
La fel şi tu: 'n amiezile târzii
Vei fi uitat, de n-o să ai copii!

Sonnet VII (by William Shakespeare)

Lo! in the orient when the gracious light
Lifts up his burning head, each under eye
Doth homage to his new-appearing sight,
Serving with looks his sacred majesty;
And having climbed the steep-up heavenly hill,
Resembling strong youth in his middle age,
Yet mortal looks adore his beauty still,
Attending on his golden pilgrimage:
But when from highmost pitch, with weary car,
Like feeble age, he reeleth from the day,
The eyes, 'fore duteous, now converted are
From his low tract, and look another way:
   So thou, thyself outgoing in thy noon

   Unlooked on diest unless thou get a son.

luni, 14 noiembrie 2016

Fragmente Jurnal CI – Eşecul global al democraţiei


I Calea spre anarhie

Pornind de un criteriu cantitativ – numărul celor ce deţin şi exercită puterea – Aristotel identifica (în Politica) 6 tipuri de organizare şi guvernare politică, dintre care trei corecte şi drepte: monarhia (regalitatea), aristocraţia şi republica (democratică), iar celelalte trei – deviaţii ale primelor: tirania (ca deviaţie a monarhiei), oligarhia (ca deviaţie a aristocraţiei) şi anarhia (ca deviaţie a democraţiei). Mai mult, el afirma că aceste 6 tipuri de organizare politică se succed într-un ciclu infinit: (1) monarhia deviază spre tiranie, (2) tirania este înlocuită de aristocraţie, (3) aristocraţia deviază spre oligarhie, (4) oligarhia este înlocuită cu republica, (5) republica este înlocuită cu anarhia şi, în sfârşit, ciclul de încheie prin înlocuirea (6) anarhiei cu monarhia.

Dacă diagnosticul meu este corect ne aflăm în pragul anarhiei (şi chiar dincolo de el)... Nu însă în pragul anarhiei ce destructurează instituţii, ci – al celei care destructurează conştiinţe. Nu al celei ce conduce la exces aberant şi distructiv de libertate, ci al celei ce otrăveşte discernământul. Al celei ce împinge la nesupunere (în cele din urmă chiar împotriva democraţiei însăşi) şi la refuzul consensului pozitiv (ceea ce creează premizele consensului negativ, furibund, al urii).

Oligarhia şi Monarhia – adică elitele dornice de putere – au înţeles prea bine că (1) pentru a reveni nu trebuie să schimbe formula democraţiei, ci doar să se folosească de ea şi că (2) pentru a-şi sporii controlul nu este nevoie să îngrădească libertatea de bază, ci să o amăgească pe cea de discernământ.

II Despre câteva semne ale eşecului democraţiei în prezent

Iată trei semne:

(1) Primul semn a apărut în Turcia, unde, cu larga participaţie a populaţiei, regimul Erdogan (inventând, după un scenariu de manual, un inamic extern: Gulen) a deviat spre totalitarism (1) concentrând puterea în mâna sa, (2) secerând opoziţia prin încarcerări şi (3) anulând libertăţi (presă, internet, etc…), în ciuda protestelor firave ale Occidentului. H. L. Mencken scria: “Întregul scop al politicii practice este de a menține populația în stare de alertă […] prin ameninţări cu o serie nesfârșită de creaturi urâte şi păroase, toate imaginare”, iar preşedintele Erdogan şi-a însuşit foarte bine lecţia politicii practice.

(2) Al doilea semn a fost: Brexitul. Puşi în faţa variantei de a părăsi sau nu UE, englezii, împinşi de politicieni cu interese meschine şi discursuri populiste (pe tema (1) imigraţiei şi pe cea (2) a contribuţiilor UE), au decis pentru Brexit, fără să înţeleagă (în totalitate) implicaţiile acestei decizii. Şi pentru a sintetiza situaţia Brexitului se poate găsi un citat din H. L. Mencken: “Democrația este teoria că oamenii obișnuiți știu ce vor și primesc cu vârf şi îndesat”.

(3) Al treilea semn a fost alegerea– surprinzătoare şi îngrijorătoare pentru întreagă planetă – a miliardarului Donald Trump ca preşedinte al Americii. Tot H. L. Mencken scria premonitoriu: “Deoarece democrația este perfectă, funcția de președinte reflectă, din ce in ce mai mult, sufletul interior al oamenilor; într-o zi mare și glorioasă, dorinţa oamenii simpli ai țării va fi satisfăcută în cele din urmă și Casa Albă va fi împodobită cu un cretin”. Cu tot sprijinul presei şi al internetului, al celor mai cunoscute personalităţi ale Americii (din toate domeniile), al diverselor paturi etnice şi sociale (atacate de Trump în campanie) şi al mişcării feministe,  Hillary Clinton a fost învinsă. (Aproape că te întrebi cine altcineva în afara bărbaţilor albi de peste 25 de ani l-a votat pe Trump!).

Aceste trei semne (chiar dacă ele singure susţin teza), pot fi completate cu alte trei ce scot la iveală  interconexiunile profunde dintre ele:

(1) Şi Donald Trump şi organizatorii (şi susţinătorii) votului pentru Brexit şi-au construit campaniile apelând la firma Cambridge Analytica, o firmă ce are la dispoziţie o masă imensă de informaţii (big data) şi poate livra mesaje către votanţi în funcţie (nu de judecata, ci) de prejudecăţile, psihologia şi sensibilităţile acestora. 

(2) Preşedintele Erdogan s-a numărat printre primii şefi de stat ce l-au felicitat pe Donald Trump pentru victoria în alegeri şi există semnale că Donald Trump ia în considerare extrădarea lui Gulen (opozantul lui Erdogan, ce are azil politic în America).

(3) Acelaşi Erdogan s-a declarant încântat de rezultatul referendumului din Marea Britanie, declarând că Brexitul este “o victorie a poporului împotriva unei elite pe care o urăşte”. Desigur a uitat să precizeze că ura poate fi indusă şi exploatată (de o altă elită) şi mai ales că o Uniune Europeană slăbită va negocia altfel cu Turcia.

III Lecţia istoriei

A cunoaşte faptele istorice este o cunoaştere fadă şi inutilă, dacă ele nu sunt interpretate în mod corect, dacă nu aduc un plus de înţelepciune şi dacă nu contribuie de modificarea în bine a prezentului. Dar poate că există un blestem sau o lege de neclintit a istoriei ce împiedică prezentul să îşi citească viitorul prin ochii trecutului… 

Fenomenele cu care ne confruntăm astăzi s-au mai repetat în trecutul recent (în secolul XX) şi iată că acum suntem în pericol să ne repetăm greşelile. Şi comunismul (din Rusia) şi nazismul (în Germania) au pornit de la aceleaşi premise (nemulţumirea faţă de elite şi de starea de fapt), au mobilizat aceleaşi forţe (poporul) şi au înlocuit democraţia în mod democratic.

Lenin s-a bucurat de un sprijin minoritar în cadrul Partidului şi totuşi (prin propagandă abilă, prin politică agresivă şi prin influenţarea votului) facţiunea sa (bolşevică – adică minoritară) a reuşit să se impună în faţă menşevicilor (majoritari) prin vot.
La fel şi ascensiunea la putere a lui Hitler s-a făcut prin vot popular şi cu susţinere populară. După ce la alegerile pentru Președinție din ‘32 a obţinut 36,68% din voturi, un an mai târziu – din postura de Cancelar – a trecut prin parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), prin care se asigura transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său. În momentul votului, în faţă Parlamentului şi pe străzi se strânsese o mulţime imensă de oameni ce îi scandau numele…

IV Cazul României: Între apoliticii (sau anti-politicii) inocenţi şi cei incompetenţi.

Nici România nu este ferită de tendinţele anti-democraţie...

Două sunt partidele care în România de astăzi practică cu succes un (nou) tip de politică – paradoxală şi demagogică în acelaşi timp – împotriva politicii şi a politicienilor. Aceste partide nu fac însă altceva decât să confişte în nume propriu atât (1) o tendinţa generală (a democraţiei naţionale împotriva liberalismului globalizator) resimţită a nivel planetar, cât şi (2) o frustrare (până la violenţă) şi o confuzie (până la vomă) autohtone, (provocate de luptele pentru putere ce se dau pe deasupra capetelor cetăţenilor şi pustiesc ţara). (1) Unul – USR-ul (un partid postmodern) - îşi propune (sau ne propune) să înlocuiască politicienii (prezentaţi că fiind corupţi şi demagogi prin definiţie) cu oameni noi şi puri (puritatea derivând în cazul lor din noutate – principiu postmodern), (2) celălalt – PNL-ul – să înlocuim (sau să înlocuiască) aceeaşi politicieni cu tehnocraţi.

Şi în trecut a fost loc pe arena politică de Cruciade ale Inocenţilor sau ale Marilor (sau Mulţilor) Specialişti. De data asta însă amploarea mişcării ce îşi propune primenirea Politicului “corupt” este înspăimântătoare, fiindcă discursul uzitat cel mai des este unul profund negativ şi emoţional, ce polarizează foarte uşor populaţia. Dacă ne-am uita în jur (II) şi în urmă (III) poate ca am recunoaşte tiparul…

Din păcate nici cei “inocenţi” nu sunt suficient de inocenţi încât să renunţe la atacuri denigratoare şi la jocuri de culise şi nici cei “pricepuţi” nu sunt destul de pricepuţi încât să prezinte cu exces de detalii proiectele pe care vor să le implementeze, (fără a apela la dictoane goale, minunate ca viziune, însă vecine cu utopia)...

Concluzie


Toate acestea mă conduc la ideea că democraţia eşuează în momentul în care nu mai are ca principiu de funcţionare propria supravieţuire, iar din momentul în care se pierde respectul pentru democraţie nu mai există cale de întoarcere. În fond oile ca să sară de pe faleză nu au nevoie de cineva care să le forţeze, ci de cineva care să le arate drumul…

Later edit (10.12.2016): La capitolul "Despre câteva semne ale eşecului democraţiei în prezent" adaug urmatoarele:

(4) Dupa alegeri din SUA afinitatea dintre Trump si Erdogan a devenit evidenta, poate si pentru ca nu mai trebuiau menajate sensibilitati si nu mai exista necesitatea de a arunca praf in ochii alegatorilor. Trump l-a felicitat (la randul sau) pe Erdogan pentru modul in care a gestionat criza din tara sa si nu a urmat linia (dictata de europeni) de a-l indemna pe presedintele turc sa respecte statul de drept si standardele occidentale. 

(5) In replica, Erdogan l-a invitat pe Trump intr-o vizita oficiala in Turcia si a declarat (ca de la un dictator mai vechi catre un dictator mai nou si inca neexperimentat): "Sa fii numit dictator este un lucru bun!".   

(6) De curand, au inceput sa circule prin presa acuzatii (facute chiar de catre CIA) conform carora Trump ar fi fost ajutat in campanie de rusi (adica de Putin)!...  Am putea sa comentam intr-un registru haios: "Iata ca apare in scena si al treilea dictator!", daca lucrurile nu ar fi mult mai dramatice. Totusi Trump este orice, dar nu o marioneta...

vineri, 11 noiembrie 2016

Fragmente Jurnal C - Corupţia ca moştenire a comunismului


Preambul: Ipocrizia

Trăim (şi ne izbim) zilnic – de o pandemie de ipocrizie fără leac. Ipocrizia – sau făţărnicia – este cel mai mare păcat (şi din perspectiva religioasă şi din perspectivă laică), căci ea este sursa spiralei de neoprit a răului interior. Iar răul interior – pe care H. R. Patapievici îl numeşte “lipsa clarităţii morale”, iar Petru Creţia “falsa conştiinţă” – este mereu fecund în rău exterior. Cei ce judecă răul exterior trebuie să se asigure în primul rând că nu folosesc o dublă măsură şi că şi-au primenit mai întâi propria ogradă. Altfel, nu există nicio cale spre recunoaşterea greşelii (sau a păcatului) şi nicio cale de îndreptare.

I “Corupţia ucide”

Este la modă – mai ales în preajma alegerilor – să redeschidem, cu accente de stupoare şi ultragiere, tema eternă a corupţiei. Socialul arată cu degetul în sus (spre Politic) şi fie (1) acuză (până într-acolo încât refuză Politicul), fie (2) se umple de lehamite. “Corupţia ucide” este un slogan care mişcă Socialul şi – culmea paradoxului – a ajuns să fie exploatat politic, cu cinism şi cruzime. Nimeni însă – din cadrul Socialului – nu se întreabă cu onestitate care este sursa acestei corupţii generalizate şi nimeni nu încearcă să îşi asume o parte din vină. A evita întrebarea: Cum este posibil ca un Social virtuos şi plin de calităţi să emane un Politic atât de mârşav? nu ţine numai de orbire, ci şi de ipocrizie. Există în noi, fără îndoială, un sâmbure de rău, de venalitate, pe care îl ascundem şi îl creştem prin ipocrizie, iar cu acest rău din interiorul nostru cauţionăm răul din Politic.

II – Ce este corupţia?

În primul rând: ce este corupţia?...

Prea mulţi înţeleg prin corupţie doar abuzul celor aflaţi la putere în vederea obţinerii unor foloase materiale. Aceasta este însă doar o formulă născocită pentru a separa paiul din ochii celorlalţi de bârna din proprii ochi. Este răul pe nu îl facem fiindcă nu putem să îl facem (pentru simplu fapt că ne lipseşte puterea); iar acuzaţia este cu atât mai vehementă cu cât dorinţa de înavuţire (şi, respectiv, invidia) este prezenta (şi) în cel ce acuză. Este uşor să ne înşelăm pe noi înşine că am face lucrurile altfel (dacă am fi la putere), pe cât de uşor ni se pare că observăm când alţii – cei ce deţin puterea – încearcă să ne însele; iar aceasta nu este doar o parafrază a unei maxime a lui La Rochefoucault, ci un adevăr dureros…. În realitate există şi o corupţie mică (în comparaţie cu o corupţie mare, a celor puternici), generalizată, o corupţie ce presupune fie (1) abaterea de la morală – de la morala dogmelor sau de la morala normelor, după cum le împărţea Petre Ţuţea, fie (2) îndeplinirea necorespunzătoare sau parţială a responsabilităţilor în societate sau la locul de muncă, (în vederea obţinerii (1) unor foloase materiale sau (2) a unor foloase necuvenite de un alt ordin). În sfera acestei definiţii cade o mare majoritate a Socialului din România, iar acest lucru ţine de o mentalitate atât de răspândită încât ajunge să scape percepţiei generale, devenind normalitate. Tocmai aici trebuie căutată sursa răului, cu luciditate şi fără patimă, pentru că doar astfel putem să ne vindecăm Socialul şi, prin aceasta, şi Politicul (căci vrem-să-nu-vrem, Politicul este o oglindă a Socialului).

III – Sursa corupţiei actuale

Există într-adevăr o componentă naturală a răului (măcar ca pornire) în om; există însă şi un duh rău al vremilor, ce intră în oameni, le smulge valorile din rădăcina şi îi îndeamnă spre rău, adică îi corupe (în sensul mai larg al cuvântului). Desigur voinţa ar trebui să se lupte şi cu tendinţele naturale (date ale speciei) şi cu cele culturale (ce ţin de timp şi spaţiu, deci de istorie), însă nu de puţine ori omul este slab, este lipsit de busola sa etică (pentru simplu fapt că Nordul se schimbă), iar greşelile (sau păcatele) nu îi sunt în totalitate imputabile. Există încercări – pe care le resping din principiu – de a acredita ideea că românii au constitutiv fie (1) o aplecare (mai accentuată) spre rău şi corupţie, fie (2) o moliciune – mioritică – a voinţei. Pe de altă parte, de cel puţin două ori în istoria noastră am traversat perioade de ciumă morală, ce ne-au afectat profund: (1) în secolul fanariot (1711 – 1821) şi (2) în jumătatea de secol comunist (1947 – 1989). Înclin să cred că răul (corupţia) din noi ţine mai degrabă de cea de-a doua explicaţie şi – mai exact – de moştenirea recentă şi nevindecată a comunismului… 

IV – Corupţia ca lecţie a comunismului

Ţine de evidenţă (faptică) – dar şi de studii documentate  – constatarea că în fostele (şi actualele) ţări comuniste gradul de corupţie este mai accentuat, iar acest lucru vine în sprijinul ipotezei de mai sus. Totuşi ce anume din ideologia comunistă sau din modul de funcţionare dezastruos al comunismului real creează premizele corupţiei? Ce găuri poate sapa în mentalităţi comunismul, de nici 25 de ani nu ne pot vindeca? Răspunsul pe care îl propun este unul subtil, ce încorporează în el înţelegerea şi acceptarea rădăcinii creştine a civilizaţiei europene (în special şi a civilizaţiei occidentale în general) şi poate fi enunţat astfel: raportarea individului la legile normative...

V – Excurs: Legile normative şi legile descriptive

Pentru a clarifica terminologia folosită: (1) legile normative (sau morale) sunt reguli care stabilesc modalităţi de conduită sau funcţionare a oamenilor, respectiv a instituţiilor sau a maşinilor (ce pot lua decizii), iar (2) legile descriptive sunt regulile care explică fapte din trecut şi prezic fapte sau situaţii din viitor.

VI – Morala respectării legilor

Modernitatea politică, (economică şi culturală,) este moştenirea directă a creştinismului, iar demonstraţia pe larg a acestei afirmaţii se găseşte aici...

Îndemnul lui Isus: “Să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” a făcut posibilă încă din zorii creştinismului separarea puterii laice de cea religioasă şi dezvoltarea lor ulterioară într-un echilibru fragil şi fertil în acelaşi timp. Astfel au apărut două seturi de legi normative, (pe care P. Ţuţea le numeşte: morale). “Omul” – spune Petre Ţuţea – “e guvernat pe pământ de două morale: de morală dogmelor, care e creştină şi eternă, adică absolută, şi de morală normelor, care, ca morală laică, e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului”. (1) Una dintre morale (de provenienţă divină) se adresează lumii şi vieţii interioare şi îi guvernează conduita omului faţă de el însuşi şi faţă de Dumnezeu şi (2) cealaltă (de provenienţă umană) se adresează lumii şi vieţii exterioare şi guvernează conduita omului faţă de societate. Ambele sunt indispensabile omului ce îşi acceptă dihotomia suflet-trup…

Relaţia dintre cele două dogme este complexă şi nu poate fi definită prin subordonare sau incluziune. Emis în cadrul biblic, îndemnul de a “da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” instituie ca morală religioasă respectarea moralei normelor (a legilor oamenilor). Astfel: (1) orice zguduire a fundaţiei moralei dogmelor atrage după sine şi o şubrezire a moralei normelor şi (2) orice morală a normelor ce contravine moralei dogmei scade forţa moralei normelor. Ambele greşeli au fost făcute de comunism. În primul rând acesta a deschis un front tăcut cu biserica (şi religia) şi în al doilea a legiferat şi a acţionat împotriva moralei creştine. Ca rezultat – cu efecte resimţite şi astăzi - încă din timpul comunismului legile şi-au pierdut din greutatea lor morală. Cei ce încălcau legea în anumite direcţii (chiar dacă erau – sau nu - prinşi şi pedepsiţi), nu erau amendaţi şi din punct de vedere moral; încălcarea legii devenise pe vremea comunismului un semn de curaj, de pricepere şi de inteligenţă. Legea erao formă de expresie şi de materializare a răului comunist, iar încălcarea ei o formă de disidenţă. Bişniţa, şpaga, traficul de infuenţă, etc… (fenomene ce astăzi sunt categorisite drept corupţie) erau câteodată absolut necesare traiului de zi cu zi. Pe acest fond, dacă adăugăm şi faptul că exista un control prea slab în sectoarele administrative putem lesne înţelege apariţia şi generalizarea corupţiei pe timpul comunismului…

Astăzi, oricât ne-am strădui să construim instituţii democratice cât mai ferite de corupţie, fără schimbarea de mentalitate (metanoia) de la nivelul Socialului nu putem eradica corupţia. Legile – ce, aşa cum arată şi L. Wittgenstein, nu pot acoperi în litera lor toate situaţiile posibile – au rămas – (şi) în mentalitatea socială modernă - obstacole ce îi invită pe cei mai “buni” să caute modalităţi de a le evita. H. R. Patapievici avertiza într-un eseu din volumul ”Partea nevăzută decide totul” despre disjuncţia dintre litera legii şi spiritul ei, fără să caute în profunzime cauza acesteia. Oamenii (recenţi) îşi fac încă idoli din cei ce sar legea sau trec pe sub ea după bunul plac: vezi exemplul membrilor clanurilor mafiote, al hackerilor, al evazioniștilor, al “băieţilor deştepţi”, etc… Indignarea – “discernământul etic al inimii” , după cum o numea acelaşi H. R. Patapievici – se emaciază pe zi ce trece şi asta pentru că, pe vremea comunismului, Socialul a supravieţuit închizându-şi inima (şi ochii).

Se poate constata – fără speranţă – că Socialul încă îşi ţine şi ochii şi inima închise şi strigă: “Corupţia”!...