Sfârşitul politicii.
Una dintre predicţiile favorite ale
futurologilor cuprinşi de «Kulturpessimismus» a fost încă din secolul XIX (şi
rămâne): Sfârşitul Istoriei. Nu al oricărei istorii, ci al istoriei politice,
al istoriei ce urmăreşte mişcările de forţe (politice) din cadrul
civilizaţiilor şi evoluţia elementelor care generează şi utilizează aceste
forţe. Dacă la începutul secolului trecut istoria începuse doar să fie trăită
şi înţeleasă descendent şi să ne obosească, concluzia după cel de-al doilea
război mondial a fost însă unanim mai drastică. Totuşi explicaţiile date
fenomenului au fost diverse...
În sfera de influenţă a capitalismului, o
cauză – identificată aproape simultan şi de către apărătorii şi de către
detractorii capitalismului – a fost scăderea importanţei forţei politice (în
interiorul capitalismului) şi creşterea importanţei forţei economice, a pieţei.
Sintagmele: «puterea banului» şi «timpul» - dimensiunea istoriei - «înseamnă
bani» - sunt expresii ale convingerii că forţă politică va fi derivată din ce
în ce mai mult în viitor din forţa economică, iar noul obiect de studiu pentru
înţelegerea lumii nu poate fii decât Economia (în locul Istoriei). Discuţia
despre cicluri de civilizaţie (după cum le vedea Spengler, Toynbee sau Neagu
Djuvara) sau despre revoluţii, urma să fie înlocuită de discuţia despre cicluri
de creştere şi de regres economic şi despre crize. Cu o anumită doză de onestitate
trebuie să recunoaştem că tendinţa este vizibilă astăzi şi doar vectorul
tradiţiei mai ţine încă lucrurile pe vechiul făgaş (cel puţin în varianta
europeană).
Şi comunismul – încă viu în anumite locuri
ale planetei – avea o varianta proprie a sfârşitului istoriei, provenită
dintr-o interpretarea laică a escatologiei creştine. Ideologia (comunistă)
afirma că odată cu globalizarea comunismului şi cu dispariţia exploatării
(omului de către om), forţa necesară pentru a menţine o starea nenaturală şi
umilitoare de lucruri nu ar mai fi fost necesară. Politica urmă să îşi dea
obştescul sfârşit pentru că toate comunităţile ar fi ajuns singure – prin
participarea tuturor membrilor – la un consens în privinţa binelui comun şi ar
fi reuşit – fără nicio intervenţie – să se coordoneze pentru a-l obţine. Se
predica distrugerea instituţiilor, iar unde nu existau ierarhii nu putea fi
necesară lupta pentru a urca treptele ierarhiei. Era o viziune absurdă desigur,
însă nu putem râde de această viziune, căci este binecunoscută ipocrizia
comunismului real – similară în acesta privinţă cu cea fascista – ce a promovat
(pornind de la ideologie şi utopie) o politică anti-politică (şi prin aceasta –
o politică anti-democratică).
Realitatea şi istoria trăită – aşa cum se
prezintă ea la început de secol XXI – pare să fie totuşi mai dulce decât
prognozele pesimiste (sau optimiste) ale sfârşitului Istoriei. Capitalismul s-a
îmblânzit, iar comunismul a capitulat.
Raţiunea şi progresul par învingătoare. Odată instalaţi în democraţie,
roata – uneori pătrată – a politicii promite să se învârtă ca un perpetuum
mobile. Istoria care se sfârşeşte nu se profilează ca un viitor (în orice caz
nu unul apropiat), ci doar ca o istorie contrafactuală.
Aruncarea din istorie
Am constat însă de curând – cu o profundă
dezamăgire – că există şi o cale românească – lipsită de orice strălucire – de
a ieşi din Istorie. În România nu Politica şi Istoria se sfârşesc, ci indivizii
sunt daţi afară din ele (sau ies de bună voie). Imposibilitatea de a înţelege
geografia politică a momentului şi mişcările ei tectonice este o formă de
orbire (întru totul imputabilă individului) ce are acelaşi efect. Oamenii
actuali (aş spune recenţi) au abandonat şi democraţia, şi politica, şi istoria;
ei nu mai sunt pasageri. Privesc de pe peron trenul de evenimente ce le trece
prin faţă fie amorfi fluturându-şi mâna, fie sinucigaş aruncându-se între
roţi. Uită – dacă au ştiut-o vreodată -
istoria, urăsc politica (şi politicienii) şi sunt încurcaţi de principiile
minime ale democraţiei. Iar prin aceasta permit politica ipocriziei şi a
minciunii, se leapădă de libertate şi consumă inutil timpul. Sunt
postmoderni...
Vină – în ciuda oricăror credinţe răspândite
de lozinci şi a oricăror excepţii – aparţine exclusive Socialului. Teza pe care
o susţin – pe cazul particular al României – este că un Social (definit ca o
sumă polarizată a indivizilor) care renunţă la forţă, care se lasă manipulat şi
îşi exacerbează doar rolul critic (paradoxal: împotriva lui însuşi), devine
neglijabil şi penibil şi îşi pierde rolul în Istorie…
Cazul Cioloş - atunci
De ceva vreme în România avem o democraţie
paradoxală. Mai puţin democraţie şi mai mult paradoxală...
După un al doilea pas al instalării unei
republici justiţiare (primul fiind urcarea lui Klaus Johannis pe tronul Președinției),
în care asupra Parlamentului ales a fost asmuţită o haită de procurori
(sprijiniţi de serviciile secrete), a urmat un al treilea pas: instalarea
“Guvernului Meu” (adică al Preşedintelui Johannis). Guvernul (tehnocrat) al
domnului Cioloş a primit votul de încredere al unui parlament deja înfricoşat
de justiţie şi de mişcările de stradă (după #Colectiv), fără însă că el să
reprezinte voinţa poporului (exprimată democratic, adică prin vot) şi să
urmărească un program politic validat de popor.
Ceea ce este mai grav este faptul că
anomaliile (în număr de trei) petrecute în urmă cu un an şi continuate până
astăzi într-o formă agravată, nu au fost percepute în niciun fel de către
Social şi respectiv nu au stârnit nicio reacţie din partea acestuia: (1) una
dintre puterile statului (Justiţia - cu un principiu de formare nedemocratic) a
deschis un front de lupta contra unei alte puteri a statului (Legislativul),
(2) s-a vehiculat ideea: “Toate partidele, aceeaşi mizerie” cu corolarul
“Politică e rea”, (3) Executivul (cea de-a treia putere a statului) a fost
numit fără nicio intervenţie a partidului care a câştigat alegerile, deci şi-a
pierdut caracterul democratic. Primele două mişcări au pregătit-o de fapt pe a
treia. Calităţile esenţiale pe care Cioloş le-a prezentat (în faţa Socialului)
au fost următoarele: (1) faptul că este tehnocrat şi (2) faptul că nu este
murdărit de politică şi nu face politică. Voi arata în continuare că de fapt
una dintre aceste calităţi nu este pozitivă, iar cealaltă nu este adevărată…
Cioloş – tehnocratul
Împotriva tehnocraţiei (în general)
aduc două argumente...
Primul este legat de rolul epistemologic pe
care îl are Statul. Pentru că deciziile Statului să fie bune (sau utile sau pozitive)
este necesar (nu însă şi suficient) ca ele să fie informate şi să poată fi puse
în aplicare. În cadrul instituţiilor tehnocraţii (specialiştii) sunt cei
chemaţi (1) să se asigure că mecanismele instituţiilor funcţionează şi că răspund
corect la comenzi, iar (2) decidenţii au la dispoziţie toate datele pentru a-şi
fundamenta deciziile. Însă, după cum un
mecanic bun nu este (neapărat) şi un pilot bun, tot astfel şi un tehnocrat bun
nu este (neapărat) şi un politician bun. Nu este o judecată ofensatoare; în
primul rând scopul tehnocratului şi cel al politicianului (aflat la conducere)
sunt diferite. Dacă rămânem în cadrul metaforei: rolul tehnocratului este de a
avea grijă de maşină, cel al politicianului - să ajungă cu ea la destinaţie în
siguranţă. Pot înţelege un tehnocrat în postura de conducere doar dacă scopul
statului devine brusc acela de a-şi “repara” instituţiile “stricate”. Altfel,
un tehnocrat – dacă nici măcar nu este ales (şi aici fac desigur trimitere la
cazul Cioloş) – fie devine politician (adică face şi implementează politici),
fie ratează.
Mai mult – şi aici aduc al doilea argument
împotriva tehnocraţiei - necesitatea convertirii la politică într-o astfel de
situaţie (cum a fost şi este cea a dlui Cioloş) e dată nu doar de scopurile
diferite ale tehnocraţiei şi ale politicii (în general), ci şi de (1) natură
diferită a problemelor cu care un politician şi un tehnocrat se confruntă de
obicei şi de (2) metodele la care aceştia apelează pentru a le rezolva. Un tehnocrat
are la îndemână doar metode inflexibile şi impersonale, (şi de altfel acest
instrumentar este el însuşi definitoriu pentru un tehnocrat). Nu ar trebui să
ne lăsăm seduşi de ideile postmodernismului ce ne conduc de la era culturală la
era tehnologică şi încearcă să reducă şi să înlocuiască umanul cu mecanismul.
Este profund greşită “premiza […] că orice problema a societăţii este o
problemă tehnică (nu politică, nu morală, nu comunitară, nu filozofică, ci doar
tehnică!), iar problemele tehnice pretind fireşte soluţii tehnice” (H.R.P.)
Politica este în esenţă o disciplină umanistă, cu fundamente profund
filozofice. În fond – iar eu consider acesta afirmaţie argumentul suprem în
favoarea politicii - nimic din sfera tehnicităţii nu justifică ridicarea
libertăţii mai presus de eficacitate şi eficienţă.
În concluzie titulatura de tehnocrat, în
postura sa de prim ministru, nu îi face cinste dlui Cioloş sau (în cazul în
care a preluat rolul de politician) nu îi
serveşte decât cel mult drept carte de vizită...
Cioloş – politicianul (excurs: ce este
politica)
Termenul politică – foarte dezavuat în
actualitate – are două accepţiuni… (Sau
trei dacă luăm în calcul şi expresia autohtonă “a face politică” ce înseamnă a
discuta pe teme de interes administrativ şi politic)
Într-o prima accepţiune – ce poate fi găsită
şi în dex, nu doar în manualele de politologie – politica este “ştiinţa şi arta
de a guverna”. Este evident – dacă suntem de acord cu definiţia – că oricine a
ajuns la conducerea unui guvern, chiar dacă nu este om politic – în sensul că
nu aparţine unui partid politic - (ci este un tehnocrat) şi nu a fost ales (ci
numit printr-o siluire legală a democraţiei), face politică. Şi este om
politic. Dacă dl Cioloş din postura de prim-ministru se hazardează să nege
acest fapt, el nu face altceva decât să se expună unor interpretării şi critici
maliţioase conform cărora altcineva – poate preşedintele Johannis – face
politică prin (şi în locul) său...
Într-o altă accepţiune – corelată cu prima –
prin politică se înţelege totalitatea strategiilor, tacticilor, metodelor şi
mijloacelor folosite pentru a ajunge la putere. Tocmai pentru a nu permite
abuzul – traficul de influenţă, corupţia, jocul de culise, lovitură de stat,
etc… – democraţia presupune că jocul
politic este reglementat şi se face cu toate cărţile pe masă: începând de la
(1) strângerea de semnături şi continuând cu (2) înregistrarea formaţiunii
politice, cu (3) alegerea internă a structurii), cu (4) pregătirea programului,
cu (5) primirea de membri, cu (6) strângerea de fonduri, şi culminând în cele
din urmă cu (7) desfăşurarea campaniei electorale (pentru prezentarea şi
popularizarea programului şi a candidaţilor) în vederea (8) obţinerii votului
din partea Socialului şi, respectiv, (9) a puterii. Chiar dacă aceste puncte
sunt legiferate (sau reglementate în cadrul formaţiunilor politice) minuţios,
mai importantă decât litera legii este spiritul legii. (L. Wittgenstein afirmă
că există o limită imanentă şi insurmontabilă a limbajului, vizibilă în momentul în care limbajul este
folosit pentru a legifera. Limbajul, atunci când iese din limitele tautologiei
şi pragmatismului – iar legile se înscriu în categoria culturii, nu a naturii –
nu poate fi complet curăţat de ambiguitate.)
Jocul politic este imperfect şi greoi, însă este gândit tocmai pentru a
proteja democraţia. Mai degrabă ar trebui să ne sperie instituţiile care se
formează fără politică, adică fără program
şi fără vot, decât Politica, Partidele şi Politicienii.
Dacă ne referim la această a două definiţie a
politicii, putem fi de acord că până de curând dl Cioloş nu a făcut politică.
Nici acest lucru nu este lăudabil. Modalitatea prin care el a ajuns în fruntea
Guvernului a fost fără îndoială nedemocratică (în sensul că a fost împotriva
spiritului democraţiei, deşi au fost urmaţi toţi paşii formali ai democraţiei),
dar putem crede următoarele: (1) dl Cioloş nu a contribuit activ la conjunctura
în care a fost numit Prim Ministru şi (2) instituţiile statului erau suficient
de ruginite şi de uzate moral pentru a necesita o revizie, (iar pentru o “revizie” cel mai potrivit ar fi
fost – pentru o perioada limitată de timp - un guvern “tehnocrat”, un guvern
care să conserve şi să repare, nu să conducă).
Cazul Cioloş – acum
Odată cu declanşarea (oficială) a campaniei
politice din toamna 2016, natură apolitică – am văzut în ce sens strâmb - a
dlui Cioloş a devenit un puternic instrument politic.
Iată faptele:
Actualul prim-ministru a prezentat
(Socialului) un program (sau un set de principii) de Guvernare cu titlul
“România 100” ce începea cu declaraţia – cel puţin – bizară: “Am promis că nu
voi candida în aceste alegeri şi că nu mă voi implică politic pe durata acestui
mandat. Decizia mea rămâne fermă…”. La scurt timp, partidul liberal (PNL) a
preluat programul (sau setul de principii) “România 100” şi a anunţat că dl
Cioloş – în cazul în care va câştigă alegerile – va fi, din nou nominalizat, ca
Prim Ministru de către PNL. Este evident că poziţia PNL-ul a fost discutată în
prealabil cu dl Cioloş, iar singura condiţie a dl Cioloş a fost aceea de a nu
intra în partid (şi de a nu candida), ci de a rămâne independent, (adică
”neprihănit”)…
Dacă nu există alte subterane ale acestei afaceri,
primul lucru care trezeşte perplexitate şi amărăciune este starea jalnică în
care a ajuns PNL-ul. Oare ce limita inferioară a incompetenţei a atins acest
partid de nu poate veni în faţa electoratului cu un program propriu şi cu un
candidat selectat dintre membrii săi? Cum poate repeta cu o asemenea seninătate,
la o scară mai mare, reţeta eşecului de la alegerile locale din Bucureşti? (Notă:
Vă reamintesc că şi atunci PNL-ul a plecat la vânătoare de candidaţi, care mai
de care mai donquijoteşti…). PNL-ul se numără printre partidele reformate de
care vorbeşte Cioloş şi Johannis? Aici duce reforma într-un partid?
La acest aspect – mai mult jenant, decât
îngrijorător - se adaugă un altul mult mai grav: dl Cioloş intră în arena campaniei cu
atitudinea unui matador, agitând un steag alb, pentru a-şi derută oponenţi şi susţinătorii. Îşi
exprimă cât se poate de clar nu doar opţiunile politice (nu – PSD, ALDE şi da –
PNL, USR), ci şi dorinţa de a ajunge la putere (cu formularea: ”continuarea
proiectelor”), dar vrea totodată să “rămână independent” şi să “nu candideze”.
De dată asta însă nu îi mai putem acorda prezumţia de nevinovăţie. Dl. Cioloş
este un animal politic şi face politică (conform definiţiei oferite mai sus) în
încercarea de a veni la putere cu un program eminamente (până la demagogie)
politic: corupţie – nu, sănătate – da, etc…; iar pe urmele lui calcă un partid,
care îi oferă “susţinere”. Nu ar fi nicio problema, dacă toate aceste lucruri –
care ţin fără nicio urmă de îndoială de politică – nu ar fi făcute tocmai
eludând (şi denigrând) politică (prin non-candidatura şi prin raportarea
sfătos-critică la - unele – partide politice “nereformate”). Desigur “Politică este o curvă” – sau cum
constată mai cuviincios St Just: “Nimeni nu poate guverna în mod inocent” -,
însă dl. Cioloş – metaforic vorbind – este o curvă ce se declară virgină,
tocmai pentru a-şi atrage clienţi (fie ipocriţi, fie naivi).
În această situaţie, deşi cel mai mare şi cel
mai condamnabil păcat este ipocrizia, nici naivitatea nu este scuzabilă…
Concluzie
Vină – repet – o poartă exclusiv Socialul. Politicul
este oglinda sa. Deviaţia – sub efectul propagandei - de la valorile
democratice s-a făcut cu complicitatea (de cele mai multe ori pasivă, dar şi
activă în anumite situaţii) a Socialului. O situaţie că cea creată în România:
unde Preşedintele facă campanie mascată, unde Premierul candidează virtual,
unde şi Justiţia (mai ales DNA-ul) face politică şi interferează cu Politicul
şi unde se susţine că like-ul ţine loc de vot, nu ar fi putut există într-o
altă ţară democratică…
Acesta este Al Treilea Pas pe care l-am făcut
spre Sfârşitul Politicii şi al Istoriei în România.
