marți, 13 septembrie 2016

Metamorfoza (după Kafka)



În dimineaţă aceea, X, după mai bine de patruzeci şi cinci de ani s-a născut pentru a două oară. Nu a fost nevoie mai întâi să moară pentru asta, ci doar să se cufunde într-un somn adânc şi fără vise. Poate că băuse prea mult cu o seară înainte; poate îl epuizaseră orele de lucru peste program necesare pentru a încheia kilogramele de rapoarte lunare sau poate îl vizitase pentru două ore Z. Nu are nicio importanţă. La trezire însă a constatat – fără nicio urmă de îndoială – că se transformase într-un gândac. Într-un gândac supradimensionat, cu o carapace neagră şi plină de striaţii, cu o grămadă de picioruşe subţiri, transparente şi acoperite de par, cu două antene flexibile şi cu nişte cleşti puternici. Rememorând acel moment, X ar fi putut spune că nici nu a fost surprins; se aştepta la o recompensă din partea destinului. Prea fusese uitat şi nedreptăţit. Merita. Tânjea atât de mult după o schimbare încât nu s-a mai uitat înapoi şi a căutat încă din prima zi să exploreze limitele şi oportunităţile noii sale condiţii.

A depăşit repede inconvenienţele de ordin fizic cu răbdarea îndelung exersată în postul de inspector de ordin 2 în instituţia Y unde lucra. În termenii ştiinţifici poate mai adecvaţi povestirii de faţă am putea spune că: s-a adaptat. Şi-a zis: Nu-i chiar atât de greu să îţi coordonezi mai multe seturi de picioare acoperite cu peri lungi şi asprii, să îţi întrebuinţezi cele două antene lungi şi să îţi strecori carapacea chitinoasă prin încăperile joase ale apartamentului. Şi a avut dreptate. După două zile era în stare să iasă din casă şi să coboare până la parter în orele târzii ale nopţii evitând vecinii cu prejudecăţi, după patru zile reuşise să ajungă până la gunoaiele din spatele măcelăriei, unde se vindea ieftin marfă alterată, iar după o săptămână s-a reîntors la serviciu. Cum era obişnuit să aibă grijă de el însuşi şi cum îl entuziasma noul început, zilele cât a stat acasă nu l-au demoralizat. Şi-a explorat locuinţa până în cele mai ascunse unghere – acolo unde nu ajunsese să facă curăţenie şi unde şi-a promis că nici nu va mai face vreodată de acum încolo; şi-a exersat prizele cu cleştii şi revenirea de pe spate pe burtă, lucru de altfel foarte importate pentru supravieţuirea lui viitoare.

De un singur lucru nu s-a preocupat deloc – fie a uitat, fie nu i-a păsat. Vocea. Specia de gândac din care făcea mai nou parte nu era înzestrată cu darul vorbirii. Şi-a dat seama de lucrul asta foarte târziu: ajunsese în sfârşit la serviciu, trecuse de portar, de zeci de confraţi pe sălile nesfârşite, întunecoase şi umezi ale instituţiei, de colegul de birou şi de suferinţă, de secretara nervoasă a directorului şi s-a trezit în faţă directorului însuşi fără să fi fost în stare să rostească un singur cuvânt. Noroc că putea percepe vibraţiile aerului cu noile antenele şi a putut înţelege fără probleme peroraţia directorului despre eficienţă şi punctualitate. S-a mulţumit să dea din cap şi asta a fost de ajuns pentru a-şi linişti interlocutorul. Nimeni nu voia cu adevărat să comunice informal, fiecare voia doar să se facă auzit. În principiu, ca în orice instituţie care se respectă – iar instituţia Y era cu siguranţă una dintre cele mai respectabile – comunicarea oficială se făcea doar pe hârtie. Iar aici mulţimea de picioare ce se puteau oricând converti în mâini s-a dovedit foarte repede de folos.

A avut o mică strângere de inimă – de ce să nu recunoască? – înainte să revină la serviciu în chip de gândac. Ce vor spune colegii? Cum mă vor primi? – s-a întrebat. Până în acea dimineaţă fatidică – sau binecuvântată – nu-l băgase nimeni în seamă, fiindcă se încăpăţâna să facă opinie separată: nu fuma, nu mergea la chermeze cu alţi colegi, nu comenta evenimentele politice sau sociale şi în general stătea prea mult înţepenit  la birou lucrând ore întregi fără oprire. S-a dovedit – spre marea lui bucurie – că după ce a devenit gândac lucrurile s-au schimbat, iar temerile sale au fost nejustificate. În sfârşit a fost şi el observat. În primul rând de către colegul său, de către secretară şi în final de către director. Apoi şi de alţii. Chiar şi W – înainte să îi cedeze – a început să-l salute zilnic. Iar unii chiar au ajuns să îi strângă mâna – devenită un picior oarecare – învingându-şi scârbă ancestrală pe care gângăniile le-o provoacă de obicei oamenilor.

Altă problema a fost lumina. Fiindcă făcea parte dintr-o specie fotofobă de gândăci lumina l-ar fi putut încurca, dar X nu avusese niciodată obiceiul nesănătos să iasă ziua, din casă. Nici măcar în timpul liber, la sfârşitul săptămânii. Trăia într-un imobil cu ferestrele zidite, instituţia unde îndeplinea rolul de inspector era un vechi castel renovat, iar drumul dintre casă şi serviciu traversa un cartier înghesuit fără grădini. Pe tot parcursul lunilor de toamnă şi de iarnă cu zile scurte şi ploioase, nu a mai văzut lumina curată a soarelui. Desigur, nici înainte nu o prea vedea, dar pe atunci, uneori, din adâncul canapelei în care obişnuia să lenevească, mai visa la insule tropicale. Acum iubea întunericul lăptos al dimineţilor şi al amurgurilor ce îi înghiţea trupul mare şi lătăreţ. Prin gangurile strâmte şi întortocheate ale oraşului – transformate, că orice locuri strâmte în latrină publică – se simţea în sfârşit acasă. Nimeni nu îi mai ameninţă existenţa lui de insectă.

Renunţări? Da, au fost şi renunţări; renunţări necesare şi lipsite de regrete. De pildă a fost nevoit să îşi arunce toate cărţile şi caietele pe care făcea însemnări zilnice. Noua geografie a trupului său necesita un spaţiu mai mare de manevră. Chiar dacă ar fi stat nemişcat pe burtă în mijlocul sufrageriei – nu mai zic de bucătărie! – printre ambalajele de mâncare, printre farfurii, tacâmuri şi sticle şi tot nu ar fi încăput din pricina inutilei biblioteci. A luat decizia facă vreun regret, deşi a trebuie să sacrifice printre altele şi câteva ediţii princeps ale poeziilor lui Byron şi Shelly, un exemplar al Anatomiei lui Gray, precum şi jurnalul său destul de voluminos. Lemnul şi hârtia au ajuns integral pe foc – în sobă – de-a lungul lunilor reci de toamnă şi iarnă ce au urmat. A fost un sacrificiu, dar în cele din urmă trebuia să fie realist. Nu mai era om cu sânge cald, iar carapacea îi oferea doar protecţie mecanică. Şi pe de altă parte toate acele lucruri citite şi scrise în anii din urmă nu îi aduseseră decât nefericire. 

Din cele spuse până acum ne-am putea imagina că X a fost un personaj tragic.  Adevărul este însă altul. Toate inconvenientele ce decurgeau din noul şi bizarul statut de gândac aduceau cu ele şi unele avantaje. De altfel, X le-a şi pus la un moment dat pe o listă dintr-un normal reflex funcţionăresc. Majoritatea lor ţineau de calitatea vieţii; mai degrabă de percepţia ei, fiindcă în esenţă viaţă nu i se schimbase. Doar învelişul lui exterior suferise unele modificări. Nu are niciun rost să le trecem şi noi în revistă, însă trebuie menţionat că supravieţuirea lui în pântecele fetide ale oraşului se datora în mare măsură incredibilei capacităţii de adaptare moştenite genetic – primul element trecut pe lista menţionată mai sus. De când fabrica de mandropal fusese închisă, pe străzile cartierelor periferice se  infiltrase o substanţă verde, cleioasă şi luminescentă. De obicei se prelingea pe canalele ce colectau apă pluvială, dar în cazul în care ploua abundent periculoasa substanţă se revărsa pe trotuare. Iar în acel sfârşit de an a plouat şi a nins foarte des. Primii morţi au apărut odată cu prima ninsoare: la fiecare colţ de stradă vedeai câte un necunoscut sau necunoscută prăbuşită pe patul de zăpadă pe alocuri verde şi strălucitor. Cu siguranţă ar fi ajuns şi el să cadă din picioare cu tegumentele arse şi vărsându-şi măruntaiele la un moment dat, dacă platoşa lui negricioasă nu l-ar fi protejat de substanţele radioactive. Mai mult chiar, a putut să consume alimentele contaminate şi abandonate în stradă, iar după două-trei săptămâni de expunere continuă a devenit fosforescent. Cine nu îl cunoștea dinainte ar fi putut să-l confunde cu un licurici. Şi cum un licurici este o insecta atrăgătoare, nici colegii şi nici superiorii nu l-au mai ignorat şi nu l-am mai ocolit începând cu acel moment.

Chiar şi femeile s-au arătat tot mai interesate de persoana lui. Nu pentru că ar fi fost misterios sau arătos cum sunt actorii de cinema, ci tocmai pentru că devenise atât de dezagreabil şi de comun – în termeni ştiinţifici numele lui era Blattodea Comunae. După ce W – o tânără ambiţioasă şi înzestrată cu sâni imenşi – i-a căzut în braţe – sau între picioare –, X a uitat-o pe Z destul de repede. După Z nu a suferit sau mai degrabă a preferat să o uite şi să o înlocuiască cu W înainte să înceapă să sufere. El nu a mai căutat-o, ea nu l-a mai căutat şi astfel peste relaţia dezinteresată dintre ei din trecut – probabil condamnată încă de mult – a fost trasă o cortină de tăcere. Pe scena vieţii lui a intrat W. Acest fapt nu a însemnat decât o evoluţie – sau o revoluţie – a viaţii sale sexuale. Ne vom opri cu acest subiect aici, fără a face alte speculaţii. Câtă vreme W a fost atât de satisfăcută de performanţele lui X, nu are rost să-i judecăm noi şi să ne lăsăm imaginaţia să zburde spre la detalii macabre despre moduri de acuplare dintre gândaci şi oameni.

Ce ar mai fi de adăugat? Pe plan profesional, X a atins nivelul maxim până la care era lăsat să avanseze un adevărat profesionist. I s-a oferit un birou îngust la subsol – ce minunat! – şi i s-a permis să îşi treacă pe uşa numele: X – Inspector de ordin II. (Exista un singur inspector de ordin I şi acela avea aproape 100 de ani). Deşi nu se mai ocupa de dosare în mod direct, ci doar le verifica – şi prin verificare înţeleg: cântărire – X nu avea niciun motiv să fie nemulţumit de slujba să. Nici nu putea să îşi dorească mai mult. Altă dată poate că ar fi avut ambiţii ascendente, dar acum lungile zile de nemişcare – poate şi datorate strâmtimii biroului – îl fericeau peste măsură. Cu colegii se întâlnea des la fumoar – se apucase şi el de fumat, căci sistemul lui imunitar suporta foarte bine toxinele – şi, din când în când, la petrecerile dansante ţinute la vreunul dintre ei; şeful său direct – precum şi secretara lui, descoperiseră în el un sprijin de nădejde: puteau urla la el şi îl puteau umili în voie fără că el să facă altceva în afară de a caută colţuri unde să se ascundă. În aceste condiţii premierea pentru merite deosebite bătea la uşa. Umbla chiar zvonul că numele lui era din ce în ce mai des pus pe listele speciale pentru premiere. 

În concluzie ducea o viaţă perfectă de gândac, invidiată de alţii: fie ei oameni sau gândaci. Toate acestea însă până într-o bună zi... Şi poate că cel mai bine este să redăm toate întâmplările acelei zile, fiindcă nu vream să influenţăm cititorul acestei dări de seamă cu propriile noastre păreri. X s-a trezit de dimineaţă mai târziu decât de obicei şi fiindcă primăvară începuse, iar zilele se lungeau, a fost nevoit să alerge pe străzi pentru a nu fi surprins de lumina şi căldura zorilor. Exact în momentul în care a tras după el uşa înaltă de lemn masiv acţionată de un mecanism cu lanţuri, s-a strecurat totuşi înăuntrul fostului castel şi o rază de lumină ce a lins pardoseala prăfuită. Apoi ziua a fost mai agitată decât de obicei. A fost nevoit să refuze o serie de rapoarte fiindcă aşa îi ordonase secretara şefului şi a asistat la spectacolul penibil al debarcării unui angajat prea bătrân ce adormise la birou pe un pat de petiţii nerezolvate. O serie de cincizeci de familii rămăseseră fără acoperiş deasupra capului că urmare a avizului său negativ, dar parcă tămbălăul făcut de bătrânul funcţionar târât de picioare prin holurile murdare ar fi putut impresiona mai puternic orice om. X s-a gândit la toate astea şi a continuat să-şi facă datoria: a cântărit, a plimbat hărţii, a fumat, s-a lăsat abuzat de către şef şi de către secretara acestuia şi apoi a cântărit din nou. La ora şase a pus peniţa jos, a lăsat ţigară în scrumieră, a legat restul de documente cu sfoară şi a părăsit instituţia. Se înserase deja, însă aerul părea mai curat şi mai tare decât de obicei şi s-a trezit că paşii îl poartă pe alt drum – mai lung – spre casă. Poate că providenţa l-a adus în dreptul unei braserii minuscule, în interiorul căreia aşezată la o masă pe Z; nu o mai văzuse de mult şi i se părea mult mai frumoasă decât s-o amintea sau şi-o închipuia el după ce uitase detaliile fizice. Acum era fardată; purta un deux-piece roşu; stătea picior peste picior şi citea. Ultima dată când o văzuse stătea goală în mijlocul patului strângându-şi la piept aşternutul şi plângea în timp ce el – gândac fiind – se îndrepta nepăsător spre baie. S-a oprit o secundă pentru a o cerceta cu atenţie – şi pentru a-şi întipării în minte o altă imagine a ei –, însă, cum nu ştia ce să îi spună şi nici cu ce să îi spună, a pornit imediat mai departe. Gândurile l-au urmat şi acasă şi pentru că nu ştia ce să facă pentru a le alunga, a ajuns să se plictisească îngrozitor şi să adoarmă foarte greu.


Închipuiţi-vă groază pe care a simţit-o a doua zi, când a constatat că redevenise om...

Niciun comentariu: