marți, 20 septembrie 2016

Fragmente Jurnal XCVI – Dorinţa şi neputinţa

1.         Omul este complet şi împăcat cu sine abia atunci când îşi acordează dorinţa cu voinţă şi voinţa cu putinţă. Din păcate trăim într-o epoca a monstruozităţii: dorinţa este îndemnată să creadă că totul îi este permis, iar putinţa – că este de ajuns că dorinţa să vrea şi voinţa să comande pentru a putea realiza orice. Sfera dorinţei înglobează sfera voinţei, iar aceasta la rândul ei – pe cea a putinţei. Suntem limitaţi în potenţialitatea noastră doar de dorinţă; suntem definiţi de dorinţă şi valoroşi prin ea. Iar eşecurile ne sunt în totalitate imputabile, ca şi cum am fi zei. Într-o lume a oamenilor cu pretenţii de divinitate nu poate există decât monstruozitate şi depresie. Când eşti îndemnat să crezi că poţi tot ceea ce vrei şi că este de ajuns să-ţi exersezi voinţa, în mod paradoxal libertatea este amputată. Libertatea de discernământ îţi pune la dispoziţie variante irealizabile, iar această minciună te hipnotizează. Inevitabil se va alege imposibilul şi astfel libertatea de bază bate gongul realităţii. Eşti îngrădit; eşti neputincios – dar asta se traduce prin: eşti slab şi eşti las! În jurul nostru dansează îndemnuri precum: „Poţi să fii tot ceea ce îţi doreşti!”, etc…, dar nu doar voinţa este ademenită. Obiectul proiectului este chiar fiinţa umană. Voinţă este doar un instrument. Dincolo de ea, omul îşi ridică un castel de aşteptări; dar dacă planurile lui se bazează pe o geografie falsă a voinţei şi pe o forţă de gravitaţie (sensibil diferita) a puţintei, atunci castelul este sortit să se prăbuşească. Şi să îngroape în ruinele ei omul.

2.         Giorio Agamben susţine că „nimic nu te sărăceşte într-atât şi nu-ţi îngrădeşte într-atât libertatea că această înstrăinare a neputinţei”. Neputinţei refuzată îi datorăm epidemia de eşecuri întemniţate adânc în conştiinţe. Câteodată neputinţa trebuie transformată în limită acceptată pentru voinţă, după cum etică trebuie să fie acceptată că limita pentru dorinţă. Căci a accepta limite înseamnă în fond a-ţi da libertăţi noi. Iar voinţa trebuie învăţată să ţină seama de putinţă şi de limitările ei. Este un principiu stoic sănătos, pe care modernii îl dispreţuiesc. S-au obişnuit atât de mult cu disperarea, produc şi consumă atât de mult din disperare, cresc pe interior – monstruos – din disperare, încât nu pot renunţa la demonul ce îi chinuie în amiezi.

3.         Modernitatea, prin lipsa de interes pe care o acordă sufletului, comite un paricid; naşterea modernităţii este un act al sufletului, chiar dacă este anunţat de raţiune. Oricât ar nega (ba chiar cu cât neagă mai tare) modernul a moştenit un suflet creştin, un suflet ce şi-a biciuit atât de mult timp dorinţele şi şi-a învinovăţit atât de mult voinţa, încât atunci când Cel ce îl apăra (şi îl pedepsea) L-a părăsit, nu a mai ştiut cât să îşi dorească şi nici unde să se oprească. Aceasta este cauza pentru care modernul râde de noţiunea de limita, deşi se ştie limitat, are reflexe profund creştine de regret şi melancolie şi cunoaşte în adâncul său prea bine care este locul binelui şi al răului. S-a lăsat stăpânit din instinct nu din cauza confuziei etice, ci pentru că a crezut că este singura cale ce îl individualizează şi îl împlineşte. Ceea ce la iluminişti cobora din Zeiţă Raţiunii, la moderni este extras direct din hipotalamus, fără intermedierea logicii. „Mie îmi place, eu îmi doresc, etc….” pot legitima nu doar acţiunile unui copil, ci şi pe cele ale unui adult în toate sferele vieţii  sale, de la cea amoroasă, până la cea politică.


4.         Este tautologică afirmaţia că economia modernă se bazează pe motorul dorinţei Dorinţa este stimulată, pe când voinţă este anulată, iar putinţa – împrumutată. Şi toate astea în strigătele triumfătoare ce preamăresc voinţa de fier şi putinţa nemăsurată, instant. Dorinţa satisfăcută fără ca voinţa să se zbată şi fără ca putinţa proprie să fie epuizată, lasă un gust amar, de neîmplinire. Este binecunoscută saţietatea nevrotică ce îţi face şi mai multă foame sau momentele de risipă compulsivă a unui câştig nemeritat (sau atât de meritat, încât pare că îi urmează mormântul). Dorinţa creşte, fără bucurie şi fără oprire. Fără oprire….

Niciun comentariu: