joi, 15 septembrie 2016

Fragmente Jurnal XCV – Modernitatea şi transcendenţa

















Până la Nietzsche – sau altfel spus: până în pragul modernităţii – transcendenţa încă funcţiona: primul nivel de transcendenţă însemna că pentru înţelegerea existenţei conştiente era nevoie de un principiu exterior şi superior (o ieşire din subiect şi o transformare a subiectului în obiect, ceea ce schimbă esenţialmente subiectul); iar al doilea nivel - închipuirea a ceva ce se află dincolo de orice experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri în sine), fie de principii ale cunoaşterii. Dumnezeu se află în cea de-a doua transcendenţă – transcendenţă în sus – şi o provocă pe cea dintâi – transcendenţa în jos. În jos erau satisfăcute principiile de formare şi de funcţionare ale fiinţei, în sus - principiile de justificare ale fiinţei. După moartea Sa – Gott ist tot! – nu au dispărut întrebările – Cine sunt şi de unde vin eu? şi Ce se află deasupra mea? –, ci doar răspunsurile.

Pentru a ieşi din impasul ontologic în care s-a aflat, modernitatea a apelat la Zeul Raţiunii, la raţionalism, iar raţionalismul a oferit răspunsuri – nesatisfăcătoare – printr-un proces de reducţie (proces propriu gândirii raţionale). “Reducţionismul”, afirmă HRP, “este filozofia de bază a modernităţii. Potrivit ei, […], orice se află deasupra poate fi explicat, în principiu, printr-o combinaţie ingenioasă de ceea ce se află dedesubt.” Două sunt direcţiile în care acţionează această viziune, cea “în jos”, ce îşi propune să explice omul (ca alcătuire şi ca apariţie) şi, respectiv, cea în sus, ce sondează structurile ce  vor înghiţi sau depăşi omul. Locul lui Dumnezeu a fost luat de psihologie şi de istorie (pe de-o parte – în jos - de legea evoluţiei, pe de altă parte – în sus - de escatologia laică).

Psihologia şi psihanaliza nu sunt altceva decât încercări de a nega prima formă de transcendenţă – transcendenţa spre fiinţă şi fiinţare. Înţelegerea (şi, dacă este necesară şi posibilă, rezolvarea problemelor fiinţei) sunt scopuri secundare. În fond, există o legătură puternică de filiaţie între Nietzsche şi Freud. Explicaţiile psihicului uman  – ce încearcă o inginerie inversă a conştiinţei, obiectul şi subiectul îndoielii descartes-iene  – au doar meritul de a fi furnizat un model funcţional. Să nu uităm însă că aceeaşi formă de gândire  - căutarea unui model coerent care să explice tipare şi să facă predicţii – a condus la apariţia modelului geocentric al universului cu ciudatele lui excentrice, deferente şi epicicluri. Este totuşi greu de crezut că în domeniul cunoaşterii omului va apare vreodată un Tycho Brahe sau Johannes Kepler care să poate evidenţia, altfel decât prin impulsuri sau urmări interpretabile, conştientul şi inconştientul (sau – cum este cazul analizei tranzacţionale - entităţile ce se presupun că intră în componentă psihicul uman:copilul, adultul şi părintele).

Însăşi evoluţia modelor psihicului uman dezvăluie sursă de inspiraţie a modelelor ca fiind una exterioară, (deci nu descoperită, ci mai degrabă împrumutată). La începutul secolului trecut, triada Jung, Freud, Adler descria psihicul uman ca pe un motor cu aburi ce acumula presiune din pricina pulsiunilor, presiune ce mai apoi trebuia să iasă pe undeva – “blow off steam” – fie direct, fie indirect – prin refulare, de exemplu – pentru ca omul să nu “explodeze”. La un secol distanţă suntem îndemnaţi să ne imaginăm psihicul uman ca pe un hardware  - creierul – pe care rulează un software – conştiinţa – ce prelucrează informaţii furnizate de simţuri şi se poate. în anumite condiţii, auto-îmbunătăţi sau chiar rescrie. Orice s-ar spune, faptul că tehnologiile la modă în anumite momente cheie ale dezvoltării teoriei psihicului uman îşi găsesc în aceste teorii ecouri nu este un lucru care să ne dea încredere.

Mai mult, psihiatria – mai exact terapeutică psihiatrică - îşi caută explicaţiile şi metodele şi mai jos, la nivelul biologiei şi chimiei. Doar pentru că pastilele funcţionează – într-o măsură mai mică sau mai mare – nu validează şi nici nu limitează omul la modelul sumei de celule şi reacţii chimice. Oricât de mult s-ar încerca dozarea exactă a dopaminei, serotoninei şi oxitocină nu îi vom obţine pe Romeo şi Julieta sau pe Tristan şi Isolda; sau, dacă îi vom obţine, cu siguranţă iubirea şi manifestările iubirii lor (trăirile, gesturile, cuvintele) nu vor putea fi reproduse sub aceeaşi formă. Viziunea ştiinţifică asupra psihicului uman complex, însă finit şi - până la cel din urmă şurub – inteligibil şi clasificabil, anulează afirmaţia poetică şi metafizică pre-modernă conform căreia alchimia sufletelor - nu este neapărat complexă, cât inefabilă şi incomprehensibilă.

Dar dacă – în jos – psihologia este un instrument deşi limitat, totuşi pe alocuri benefic, în sens invers – în sus – problema este mult mai spinoasă. Transcendenţa refuzată, închiderea cerurilor, coincide cu deschidere porţilor iadului. Moartea şi timpul creează angoase, iar adevărul crud este că realitatea lor nu poate fi depăşită decât fie printr-o formă de transcendenţă, fie prin amăgirea unei realităţi virtuale. Prima varianta a fost încercată în sec XX. Nu este greu de identificat faptul că ideologiile moderne – cu exemplele lor pregnante: fascismul şi comunismul - nu sunt altceva decât încercări de transcendenţă. Transcendenţă fără transcendenţă. Ele susţin că este posibilă depăşirea condiţiei umane izolate şi vremelnice şi asumarea unei identităţi şi a unui destin de grup, din raţiuni simple şi evidente, fără să existe necesitatea unei fiinţe superioare transcendente. Deşi am fost blestemați să încercăm să le putem în aplicare; erorile acestor ideologii sunt parte integrantă a formulărilor axiomatice ale ideologiilor. În sec XXI ne pândeşte o altă formă de transcendenţă fără transcendenţă odată cu ascendentă tehnologiilor de realitatea augmentată sau total virtuală. Viaţă prin mandatari (sau avatari – în limbaj tehnic) este şi ea – de ce nu?! -  o formă de existenţa şi de transcendenţă. În mod paradoxal: o formă de existenţa fără existenţa, şi o formă de transcendenţă fără transcendenţă…

În final însă modernitatea nu poate fi oprită oricât am încerca. Deşi filozofia a deschis poarta modernităţii, nu filozofia este cea care acum se alfa în avangardă. Dimpotrivă, filozofia este considerată reacţionară, aroganţă şi anacronică. Nu i se mai poate face însă dreptate, fiindcă este prea târziu. Chiar dacă ea însăşi a anunţat programul iluminării secolului XIX (program ce presupunea renunţarea la Dumnezeu şi, respectiv, la transcendenţă), în sec XX,  prin fenomenologie, tot ea a înţeles că transcendenţa este de fapt o trăsătură constitutivă a conştiinţei. (Dacă conştiinţa s-a săltat pe ea însăşi până când a devenit o conştiinţa, tot ea se şi poate depăşi). Modernitatea însă nu are nevoie de conceptul de conştiinţă, ci de ştiinţă şi tehnică. Etică este o etică a eficienţei; maşinile capătă o importantă tot mai mare, findca finitudinea şi reducţionismul ne aduc la nivelul roboţilor. Modernitatea este deturnată de către tehnologie şi ştiinţă spre o revoluție tehnologică. Primul pas - spre anularea transcendenţei şi moartea conştiinţei (ceea ce duce la sfârşitul istoriei) – a fost făcut…


Niciun comentariu: