Până la Nietzsche
– sau altfel spus: până în pragul modernităţii – transcendenţa încă funcţiona:
primul nivel de transcendenţă însemna că pentru înţelegerea existenţei
conştiente era nevoie de un principiu exterior şi superior (o ieşire din
subiect şi o transformare a subiectului în obiect, ceea ce schimbă
esenţialmente subiectul); iar al doilea nivel - închipuirea a ceva ce se află
dincolo de orice experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri
în sine), fie de principii ale cunoaşterii. Dumnezeu se află în cea de-a doua
transcendenţă – transcendenţă în sus – şi o provocă pe cea dintâi –
transcendenţa în jos. În jos erau satisfăcute principiile de formare şi de
funcţionare ale fiinţei, în sus - principiile de justificare ale fiinţei. După
moartea Sa – Gott ist tot! – nu au dispărut întrebările – Cine sunt şi de unde vin
eu? şi Ce se află deasupra mea? –, ci doar răspunsurile.
Pentru a ieşi din
impasul ontologic în care s-a aflat, modernitatea a apelat la Zeul Raţiunii, la
raţionalism, iar raţionalismul a oferit răspunsuri – nesatisfăcătoare –
printr-un proces de reducţie (proces propriu gândirii raţionale).
“Reducţionismul”, afirmă HRP, “este filozofia de bază a modernităţii. Potrivit
ei, […], orice se află deasupra poate fi explicat, în principiu, printr-o
combinaţie ingenioasă de ceea ce se află dedesubt.” Două sunt direcţiile în
care acţionează această viziune, cea “în jos”, ce îşi propune să explice omul
(ca alcătuire şi ca apariţie) şi, respectiv, cea în sus, ce sondează
structurile ce vor înghiţi sau depăşi
omul. Locul lui Dumnezeu a fost luat de psihologie şi de istorie (pe de-o parte
– în jos - de legea evoluţiei, pe de altă parte – în sus - de escatologia
laică).
Psihologia şi
psihanaliza nu sunt altceva decât încercări de a nega prima formă de
transcendenţă – transcendenţa spre fiinţă şi fiinţare. Înţelegerea (şi, dacă
este necesară şi posibilă, rezolvarea problemelor fiinţei) sunt scopuri
secundare. În fond, există o legătură puternică de filiaţie între Nietzsche şi
Freud. Explicaţiile psihicului uman – ce
încearcă o inginerie inversă a conştiinţei, obiectul şi subiectul îndoielii
descartes-iene – au doar meritul de a fi
furnizat un model funcţional. Să nu uităm însă că aceeaşi formă de gândire - căutarea unui model coerent care să explice
tipare şi să facă predicţii – a condus la apariţia modelului geocentric al
universului cu ciudatele lui excentrice, deferente şi epicicluri. Este totuşi
greu de crezut că în domeniul cunoaşterii omului va apare vreodată un Tycho
Brahe sau Johannes Kepler care să poate evidenţia, altfel decât prin impulsuri
sau urmări interpretabile, conştientul şi inconştientul (sau – cum este cazul
analizei tranzacţionale - entităţile ce se presupun că intră în componentă
psihicul uman:copilul, adultul şi părintele).
Însăşi evoluţia
modelor psihicului uman dezvăluie sursă de inspiraţie a modelelor ca fiind una
exterioară, (deci nu descoperită, ci mai degrabă împrumutată). La începutul
secolului trecut, triada Jung, Freud, Adler descria psihicul uman ca pe un
motor cu aburi ce acumula presiune din pricina pulsiunilor, presiune ce mai
apoi trebuia să iasă pe undeva – “blow off steam” – fie direct, fie indirect –
prin refulare, de exemplu – pentru ca omul să nu “explodeze”. La un secol
distanţă suntem îndemnaţi să ne imaginăm psihicul uman ca pe un hardware - creierul – pe care rulează un software –
conştiinţa – ce prelucrează informaţii furnizate de simţuri şi se poate. în
anumite condiţii, auto-îmbunătăţi
sau chiar rescrie. Orice s-ar spune, faptul că tehnologiile la modă în anumite
momente cheie ale dezvoltării teoriei psihicului uman îşi găsesc în aceste
teorii ecouri nu este un lucru care să ne dea încredere.
Mai mult,
psihiatria – mai exact terapeutică psihiatrică - îşi caută explicaţiile şi
metodele şi mai jos, la nivelul biologiei şi chimiei. Doar pentru că pastilele
funcţionează – într-o măsură mai mică sau mai mare – nu validează şi nici nu
limitează omul la modelul sumei de celule şi reacţii chimice. Oricât de mult
s-ar încerca dozarea exactă a dopaminei, serotoninei şi oxitocină nu îi vom
obţine pe Romeo şi Julieta sau pe Tristan şi Isolda; sau, dacă îi vom obţine,
cu siguranţă iubirea şi manifestările iubirii lor (trăirile, gesturile,
cuvintele) nu vor putea fi reproduse sub aceeaşi formă. Viziunea ştiinţifică
asupra psihicului uman complex, însă finit şi - până la cel din urmă şurub –
inteligibil şi clasificabil, anulează afirmaţia poetică şi metafizică
pre-modernă conform căreia alchimia sufletelor - nu este neapărat complexă, cât
inefabilă şi incomprehensibilă.
Dar dacă – în jos
– psihologia este un instrument deşi limitat, totuşi pe alocuri benefic, în
sens invers – în sus – problema este mult mai spinoasă. Transcendenţa refuzată,
închiderea cerurilor, coincide cu deschidere porţilor iadului. Moartea şi
timpul creează angoase, iar adevărul crud este că realitatea lor nu poate fi
depăşită decât fie printr-o formă de transcendenţă, fie prin amăgirea unei
realităţi virtuale. Prima varianta a fost încercată în sec XX. Nu este greu de
identificat faptul că ideologiile moderne – cu exemplele lor pregnante:
fascismul şi comunismul - nu sunt altceva decât încercări de transcendenţă.
Transcendenţă fără transcendenţă. Ele susţin că este posibilă depăşirea
condiţiei umane izolate şi vremelnice şi asumarea unei identităţi şi a unui
destin de grup, din raţiuni simple şi evidente, fără să existe necesitatea unei
fiinţe superioare transcendente. Deşi am fost blestemați să încercăm să le
putem în aplicare; erorile acestor ideologii sunt parte integrantă a formulărilor
axiomatice ale ideologiilor. În sec XXI ne pândeşte o altă formă de
transcendenţă fără transcendenţă odată cu ascendentă tehnologiilor de
realitatea augmentată sau total virtuală. Viaţă prin mandatari (sau avatari –
în limbaj tehnic) este şi ea – de ce nu?! -
o formă de existenţa şi de transcendenţă. În mod paradoxal: o formă de
existenţa fără existenţa, şi o formă de transcendenţă fără transcendenţă…
În final însă
modernitatea nu poate fi oprită oricât am încerca. Deşi filozofia a deschis
poarta modernităţii, nu filozofia este cea care acum se alfa în avangardă.
Dimpotrivă, filozofia este considerată reacţionară, aroganţă şi anacronică. Nu
i se mai poate face însă dreptate, fiindcă este prea târziu. Chiar dacă ea
însăşi a anunţat programul iluminării secolului XIX (program ce presupunea
renunţarea la Dumnezeu şi, respectiv, la transcendenţă), în sec XX, prin fenomenologie, tot ea a înţeles că
transcendenţa este de fapt o trăsătură constitutivă a conştiinţei. (Dacă
conştiinţa s-a săltat pe ea însăşi până când a devenit o conştiinţa, tot ea se
şi poate depăşi). Modernitatea însă nu are nevoie de conceptul de conştiinţă,
ci de ştiinţă şi tehnică. Etică este o etică a eficienţei; maşinile capătă o
importantă tot mai mare, findca finitudinea şi reducţionismul ne aduc la
nivelul roboţilor. Modernitatea este deturnată de către tehnologie şi ştiinţă
spre o revoluție tehnologică. Primul pas - spre anularea transcendenţei şi
moartea conştiinţei (ceea ce duce la sfârşitul istoriei) – a fost făcut…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu