Enunț: Într-un triunghi echilateral, suma algebrică a distanţelor de la centrul cercului circumscris la proiecţiile vârfurilor triunghiului pe orice dreaptă ce trece prin centrul cercului circumscris este zero.
Demonstrație:
Fie o dreapta oarecare
ce trece prin O - centru cercului circumscris ∆ echilateral ABC.
Proiecțiile punctelor A,
B si C (vârfurile ∆ABC) sunt punctele AI, BI si CI.
Vom demonstra ca: [OAI]
+ [OCI] = [OBI]
I.
Fie m(‹BOBI)=
α (1.)
m(‹COCI) = m(‹CIOBI)
– m(‹BOBI) – m(‹BOC) =>
=> m(‹COCI)
= 180o – α – 120o =>
=> m(‹COCI)
= 60o – α (2.)
m(‹AOAI) = m(‹AOC)
– m(‹COCI) =>
=> m(‹AOAI)
= 120o – (60o – α) =>
=> m(‹AOAI)
= 60o + α (3.)
II.
Notam cu:
[BO] = [AO] = [CO] = r (4.)
x = [OBI]/[OB]
=> x = [OBI]/r (5.)
y = [OCI]/[OC]
=> y = [OCI]/r (6.)
z = [OAI]/[OA]
=> z = [OAI]/r (7.)
(1.) + (5.) => cos(‹BOBI)
= cos(α) = [OBI]/[OB] => x = cos α (8.)
1. Omul este complet şi împăcat cu sine
abia atunci când îşi acordează dorinţa cu voinţă şi voinţa cu putinţă. Din
păcate trăim într-o epoca a monstruozităţii: dorinţa este îndemnată să creadă
că totul îi este permis, iar putinţa – că este de ajuns că dorinţa să vrea şi
voinţa să comande pentru a putea realiza orice. Sfera dorinţei înglobează sfera
voinţei, iar aceasta la rândul ei – pe cea a putinţei. Suntem limitaţi în
potenţialitatea noastră doar de dorinţă; suntem definiţi de dorinţă şi valoroşi
prin ea. Iar eşecurile ne sunt în totalitate imputabile, ca şi cum am fi zei.
Într-o lume a oamenilor cu pretenţii de divinitate nu poate există decât monstruozitate
şi depresie. Când eşti îndemnat să crezi că poţi tot ceea ce vrei şi că este de
ajuns să-ţi exersezi voinţa, în mod paradoxal libertatea este amputată.
Libertatea de discernământ îţi pune la dispoziţie variante irealizabile, iar
această minciună te hipnotizează. Inevitabil se va alege imposibilul şi astfel
libertatea de bază bate gongul realităţii. Eşti îngrădit; eşti neputincios –
dar asta se traduce prin: eşti slab şi eşti las! În jurul nostru dansează
îndemnuri precum: „Poţi să fii tot ceea ce îţi doreşti!”, etc…, dar nu doar
voinţa este ademenită. Obiectul proiectului este chiar fiinţa umană. Voinţă
este doar un instrument. Dincolo de ea, omul îşi ridică un castel de aşteptări;
dar dacă planurile lui se bazează pe o geografie falsă a voinţei şi pe o forţă
de gravitaţie (sensibil diferita) a puţintei, atunci castelul este sortit să se
prăbuşească. Şi să îngroape în ruinele ei omul.
2. Giorio Agamben susţine că „nimic nu te
sărăceşte într-atât şi nu-ţi îngrădeşte într-atât libertatea că această
înstrăinare a neputinţei”. Neputinţei refuzată îi datorăm epidemia de eşecuri
întemniţate adânc în conştiinţe. Câteodată neputinţa trebuie transformată în
limită acceptată pentru voinţă, după cum etică trebuie să fie acceptată că
limita pentru dorinţă. Căci a accepta limite înseamnă în fond a-ţi da libertăţi
noi. Iar voinţa trebuie învăţată să ţină seama de putinţă şi de limitările ei.
Este un principiu stoic sănătos, pe care modernii îl dispreţuiesc. S-au
obişnuit atât de mult cu disperarea, produc şi consumă atât de mult din
disperare, cresc pe interior – monstruos – din disperare, încât nu pot renunţa
la demonul ce îi chinuie în amiezi.
3. Modernitatea, prin lipsa de interes pe
care o acordă sufletului, comite un paricid; naşterea modernităţii este un act
al sufletului, chiar dacă este anunţat de raţiune. Oricât ar nega (ba chiar cu
cât neagă mai tare) modernul a moştenit un suflet creştin, un suflet ce şi-a
biciuit atât de mult timp dorinţele şi şi-a învinovăţit atât de mult voinţa,
încât atunci când Cel ce îl apăra (şi îl pedepsea) L-a părăsit, nu a mai ştiut
cât să îşi dorească şi nici unde să se oprească. Aceasta este cauza pentru care
modernul râde de noţiunea de limita, deşi se ştie limitat, are reflexe profund
creştine de regret şi melancolie şi cunoaşte în adâncul său prea bine care este
locul binelui şi al răului. S-a lăsat stăpânit din instinct nu din cauza
confuziei etice, ci pentru că a crezut că este singura cale ce îl
individualizează şi îl împlineşte. Ceea ce la iluminişti cobora din Zeiţă Raţiunii,
la moderni este extras direct din hipotalamus, fără intermedierea logicii. „Mie
îmi place, eu îmi doresc, etc….” pot legitima nu doar acţiunile unui copil, ci
şi pe cele ale unui adult în toate sferele vieţii sale, de la cea amoroasă, până la cea politică.
4. Este tautologică afirmaţia că economia
modernă se bazează pe motorul dorinţei Dorinţa este stimulată, pe când voinţă
este anulată, iar putinţa – împrumutată. Şi toate astea în strigătele triumfătoare
ce preamăresc voinţa de fier şi putinţa nemăsurată, instant. Dorinţa
satisfăcută fără ca voinţa să se zbată şi fără ca putinţa proprie să fie
epuizată, lasă un gust amar, de neîmplinire. Este binecunoscută saţietatea nevrotică
ce îţi face şi mai multă foame sau momentele de risipă compulsivă a unui câştig
nemeritat (sau atât de meritat, încât pare că îi urmează mormântul). Dorinţa
creşte, fără bucurie şi fără oprire. Fără oprire….
Până la Nietzsche
– sau altfel spus: până în pragul modernităţii – transcendenţa încă funcţiona:
primul nivel de transcendenţă însemna că pentru înţelegerea existenţei
conştiente era nevoie de un principiu exterior şi superior (o ieşire din
subiect şi o transformare a subiectului în obiect, ceea ce schimbă
esenţialmente subiectul); iar al doilea nivel - închipuirea a ceva ce se află
dincolo de orice experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri
în sine), fie de principii ale cunoaşterii. Dumnezeu se află în cea de-a doua
transcendenţă – transcendenţă în sus – şi o provocă pe cea dintâi –
transcendenţa în jos. În jos erau satisfăcute principiile de formare şi de
funcţionare ale fiinţei, în sus - principiile de justificare ale fiinţei. După
moartea Sa – Gott ist tot! – nu au dispărut întrebările – Cine sunt şi de unde vin
eu? şi Ce se află deasupra mea? –, ci doar răspunsurile.
Pentru a ieşi din
impasul ontologic în care s-a aflat, modernitatea a apelat la Zeul Raţiunii, la
raţionalism, iar raţionalismul a oferit răspunsuri – nesatisfăcătoare –
printr-un proces de reducţie (proces propriu gândirii raţionale).
“Reducţionismul”, afirmă HRP, “este filozofia de bază a modernităţii. Potrivit
ei, […], orice se află deasupra poate fi explicat, în principiu, printr-o
combinaţie ingenioasă de ceea ce se află dedesubt.” Două sunt direcţiile în
care acţionează această viziune, cea “în jos”, ce îşi propune să explice omul
(ca alcătuire şi ca apariţie) şi, respectiv, cea în sus, ce sondează
structurile ce vor înghiţi sau depăşi
omul. Locul lui Dumnezeu a fost luat de psihologie şi de istorie (pe de-o parte
– în jos - de legea evoluţiei, pe de altă parte – în sus - de escatologia
laică).
Psihologia şi
psihanaliza nu sunt altceva decât încercări de a nega prima formă de
transcendenţă – transcendenţa spre fiinţă şi fiinţare. Înţelegerea (şi, dacă
este necesară şi posibilă, rezolvarea problemelor fiinţei) sunt scopuri
secundare. În fond, există o legătură puternică de filiaţie între Nietzsche şi
Freud. Explicaţiile psihicului uman – ce
încearcă o inginerie inversă a conştiinţei, obiectul şi subiectul îndoielii
descartes-iene – au doar meritul de a fi
furnizat un model funcţional. Să nu uităm însă că aceeaşi formă de gândire - căutarea unui model coerent care să explice
tipare şi să facă predicţii – a condus la apariţia modelului geocentric al
universului cu ciudatele lui excentrice, deferente şi epicicluri. Este totuşi
greu de crezut că în domeniul cunoaşterii omului va apare vreodată un Tycho
Brahe sau Johannes Kepler care să poate evidenţia, altfel decât prin impulsuri
sau urmări interpretabile, conştientul şi inconştientul (sau – cum este cazul
analizei tranzacţionale - entităţile ce se presupun că intră în componentă
psihicul uman:copilul, adultul şi părintele).
Însăşi evoluţia
modelor psihicului uman dezvăluie sursă de inspiraţie a modelelor ca fiind una
exterioară, (deci nu descoperită, ci mai degrabă împrumutată). La începutul
secolului trecut, triada Jung, Freud, Adler descria psihicul uman ca pe un
motor cu aburi ce acumula presiune din pricina pulsiunilor, presiune ce mai
apoi trebuia să iasă pe undeva – “blow off steam” – fie direct, fie indirect –
prin refulare, de exemplu – pentru ca omul să nu “explodeze”. La un secol
distanţă suntem îndemnaţi să ne imaginăm psihicul uman ca pe un hardware - creierul – pe care rulează un software –
conştiinţa – ce prelucrează informaţii furnizate de simţuri şi se poate. în
anumite condiţii, auto-îmbunătăţi
sau chiar rescrie. Orice s-ar spune, faptul că tehnologiile la modă în anumite
momente cheie ale dezvoltării teoriei psihicului uman îşi găsesc în aceste
teorii ecouri nu este un lucru care să ne dea încredere.
Mai mult,
psihiatria – mai exact terapeutică psihiatrică - îşi caută explicaţiile şi
metodele şi mai jos, la nivelul biologiei şi chimiei. Doar pentru că pastilele
funcţionează – într-o măsură mai mică sau mai mare – nu validează şi nici nu
limitează omul la modelul sumei de celule şi reacţii chimice. Oricât de mult
s-ar încerca dozarea exactă a dopaminei, serotoninei şi oxitocină nu îi vom
obţine pe Romeo şi Julieta sau pe Tristan şi Isolda; sau, dacă îi vom obţine,
cu siguranţă iubirea şi manifestările iubirii lor (trăirile, gesturile,
cuvintele) nu vor putea fi reproduse sub aceeaşi formă. Viziunea ştiinţifică
asupra psihicului uman complex, însă finit şi - până la cel din urmă şurub –
inteligibil şi clasificabil, anulează afirmaţia poetică şi metafizică
pre-modernă conform căreia alchimia sufletelor - nu este neapărat complexă, cât
inefabilă şi incomprehensibilă.
Dar dacă – în jos
– psihologia este un instrument deşi limitat, totuşi pe alocuri benefic, în
sens invers – în sus – problema este mult mai spinoasă. Transcendenţa refuzată,
închiderea cerurilor, coincide cu deschidere porţilor iadului. Moartea şi
timpul creează angoase, iar adevărul crud este că realitatea lor nu poate fi
depăşită decât fie printr-o formă de transcendenţă, fie prin amăgirea unei
realităţi virtuale. Prima varianta a fost încercată în sec XX. Nu este greu de
identificat faptul că ideologiile moderne – cu exemplele lor pregnante:
fascismul şi comunismul - nu sunt altceva decât încercări de transcendenţă.
Transcendenţă fără transcendenţă. Ele susţin că este posibilă depăşirea
condiţiei umane izolate şi vremelnice şi asumarea unei identităţi şi a unui
destin de grup, din raţiuni simple şi evidente, fără să existe necesitatea unei
fiinţe superioare transcendente. Deşi am fost blestemați să încercăm să le
putem în aplicare; erorile acestor ideologii sunt parte integrantă a formulărilor
axiomatice ale ideologiilor. În sec XXI ne pândeşte o altă formă de
transcendenţă fără transcendenţă odată cu ascendentă tehnologiilor de
realitatea augmentată sau total virtuală. Viaţă prin mandatari (sau avatari –
în limbaj tehnic) este şi ea – de ce nu?! -
o formă de existenţa şi de transcendenţă. În mod paradoxal: o formă de
existenţa fără existenţa, şi o formă de transcendenţă fără transcendenţă…
În final însă
modernitatea nu poate fi oprită oricât am încerca. Deşi filozofia a deschis
poarta modernităţii, nu filozofia este cea care acum se alfa în avangardă.
Dimpotrivă, filozofia este considerată reacţionară, aroganţă şi anacronică. Nu
i se mai poate face însă dreptate, fiindcă este prea târziu. Chiar dacă ea
însăşi a anunţat programul iluminării secolului XIX (program ce presupunea
renunţarea la Dumnezeu şi, respectiv, la transcendenţă), în sec XX, prin fenomenologie, tot ea a înţeles că
transcendenţa este de fapt o trăsătură constitutivă a conştiinţei. (Dacă
conştiinţa s-a săltat pe ea însăşi până când a devenit o conştiinţa, tot ea se
şi poate depăşi). Modernitatea însă nu are nevoie de conceptul de conştiinţă,
ci de ştiinţă şi tehnică. Etică este o etică a eficienţei; maşinile capătă o
importantă tot mai mare, findca finitudinea şi reducţionismul ne aduc la
nivelul roboţilor. Modernitatea este deturnată de către tehnologie şi ştiinţă
spre o revoluție tehnologică. Primul pas - spre anularea transcendenţei şi
moartea conştiinţei (ceea ce duce la sfârşitul istoriei) – a fost făcut…
O gândire cu adevărat liberă şi liberală nu are doar ambiţia de a dărâma limita pe care o întâlneşte; ea trece înaintea voinţei dincolo de limită şi încearcă să evalueze dacă ceea ce va aduce în lume prin dărâmarea limitei (adică prin invenţie, creaţie sau descoperire) va face un bine Lumii. Căci a dărâma o limită nu este decât o etalare de forţă, o exercitare tâmpă a libertăţii de bază, dacă nu pleacă dintr-un imbold etic. Libertatea nu este o valoare etică în sine; abia libertatea ce se (auto)îngrădeşte cu etică este o valoare ce trebuie apărată şi cultivată. O gândire cu adevărat liberă şi liberală este o gândire etică.
***
Etica este o formă de ordonare a haosului şi de negare a forţei ca principiu al dreptăţii şi al adevărului. Altfel spus: etica este un produs al culturii şi civilizaţiei, dar în acelaşi timp contribuie la educarea în spiritul culturii şi civilizaţiei a generaţiilor; ea produce, prin educaţie, la rândul ei cultură şi civilizaţie. Dintr-un anumit punct de vedere etica - într-adevăr - reduce gradele de libertate ale haosului şi constrânge omul la gândire înaintea acţiunii, însă această este calea spre alegere (fiindcă omul nu mai are toate opţiunile la îndemână şi i se dă o metodologie de a discerne între opţiuni prin excluderea forţei). Iar acolo unde există alegere - există libertate.
Sonnet I de William Shakespeare întoarcere
From fairest creatures we desire increase,
That thereby beauty's rose might never die,
But as the riper should by time decease,
His tender heir might bear his memory:
But thou contracted to thine own bright eyes,
Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,
Making a famine where abundance lies,
Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:
Thou that art now the world's fresh ornament,
And only herald to the gaudy spring,
Within thine own bud buriest thy content,
And, tender churl, mak'st waste in niggarding:
Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world's due, by the grave and thee.
Traducere de Cristian Vasiliu întoarcere
Din trunchiul rozei pure cerem mladă,
Să-i ducă înflorirea mai departe,
Când toamna-ncep petalele să-i cadă
Şi s-o-nnoiască dincolo de moarte;
Dar tu asmuţi cu ochii tăi scânteia
Pe rugul ce te-aşteaptă-n vârf, mereu,
Arunci, înfometat, cămării cheia
Şi eşti duşmanul dulcelui tău eu;
Tu, cel ce-anunţi cu strălucirea feţii
În lumea-ntreagă, vesel, primăvara,
Îngropi în tine mugurele vieţii
Precum avaru-n tainiţe – comoara.
Nu irosi speranţa vie-a lumii
Şi nu uita că-n groapă eşti al humii.
Traducere de Gheorghe Tomozei întoarcere
Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare
purtându-i umbra, florii-n veştejire.
Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cândva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blândă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
Cu gura gropii şi cu gura ta...
Traducere de Radu Ştefănescu (întoarcere)
Pe cei frumoşi i-am vrea nemuritori,
La umbra lor lumina să ne crească,
Cum florilor, trecutele culori
Lăstarii să ne mai făgăduiască.
Doar tu, cu ochii-ţi dulci te-mpărtăşeşti
Şi-n van îţi laşi fluidele să ardă.
Îţi eşti duşman? O lume văduveşti
De taina lor, când singuri se dezmiardă.
Tu, mesager de-Aprilie, ce-atingi
Desăvârşirea, lumilor podoabă,
În mugurul abia ieşit te stingi:
Sărac e rodul cel cules cu grabă.
Îndură-te, nu te lăsa-ngropat
Cu tot cu har, cât nu te-ai semănat...
Traducere de Axel H. Lenn (întoarcere)
Perpetuăm a lumilor splendoare
Să n-afle roza frumuseţii moarte,
Cum timpul trece peste fiecare,
De-acelaşi gând urmaşii s-aibă parte;
Dar tu, retras în ochii tăi, senin
Te risipeşti hrănind a ta lumină,
Robit de foame în belşug deplin,
Ţie duşman, îţi cauţi aprig vină.
Podoabă astăzi lumii dacă-i eşti,
Şi-al primăverii unic vestitor,
Vrei împlinirea-n muguri s-o striveşti,
Fără urmaşi, avar risipitor.
Ai milă, sau vom pierde gândul sfânt
Şi-al lumii rost, cu tine în mormânt.
Traducere de Radu Cârneci (întoarcere)
Făpturile alese le vrem a dăinuire
Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;
În acest fel, fragilul urmaş devine mire
Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.
Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,
Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,
Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,
Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.
Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic
Reîngropând în muguri minunile de dor
Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:
Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.
Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda
Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…
Traducere de Neculai Chirică (întoarcere)
Frumoasele făpturi le vrem sporite
Să n-aibă floarea frumuseţii moarte;
Când vor pieri, cu vremea, ofilite,
Urmaşul firav chipul lor să-l poarte.
Tu, însă, robul strălucirii tale,
Ca să-ţi hrăneşti lumina, arzi mereu;
Înfometând îmbelşugata-ţi cale
Ajungi vrăşmaşul dulcelui tău eu.
Tu, astăzi lumii fragedă cunună
Şi unic sol al mândrei primăveri,
Îngropi în proprii muguri voia-ţi bună
Şi-ţi iroseşti, zgârcindu-te, averi.
Îndură-te! Nu mistui prin tine
Sau prin mormânt, ce lumii se cuvine!
În dimineaţă aceea, X, după mai bine de patruzeci
şi cinci de ani s-a născut pentru a două oară. Nu a fost nevoie mai întâi să
moară pentru asta, ci doar să se cufunde într-un somn adânc şi fără vise. Poate
că băuse prea mult cu o seară înainte; poate îl epuizaseră orele de lucru peste
program necesare pentru a încheia kilogramele de rapoarte lunare sau poate îl
vizitase pentru două ore Z. Nu are nicio importanţă. La trezire însă a
constatat – fără nicio urmă de îndoială – că se transformase într-un gândac.
Într-un gândac supradimensionat, cu o carapace neagră şi plină de striaţii, cu
o grămadă de picioruşe subţiri, transparente şi acoperite de par, cu două
antene flexibile şi cu nişte cleşti puternici. Rememorând acel moment, X ar fi
putut spune că nici nu a fost surprins; se aştepta la o recompensă din partea
destinului. Prea fusese uitat şi nedreptăţit. Merita. Tânjea atât de mult după
o schimbare încât nu s-a mai uitat înapoi şi a căutat încă din prima zi să
exploreze limitele şi oportunităţile noii sale condiţii.
A depăşit repede inconvenienţele de ordin fizic cu
răbdarea îndelung exersată în postul de inspector de ordin 2 în instituţia Y
unde lucra. În termenii ştiinţifici poate mai adecvaţi povestirii de faţă am
putea spune că: s-a adaptat. Şi-a zis: Nu-i chiar atât de greu să îţi
coordonezi mai multe seturi de picioare acoperite cu peri lungi şi asprii, să
îţi întrebuinţezi cele două antene lungi şi să îţi strecori carapacea
chitinoasă prin încăperile joase ale apartamentului. Şi a avut dreptate. După
două zile era în stare să iasă din casă şi să coboare până la parter în orele
târzii ale nopţii evitând vecinii cu prejudecăţi, după patru zile reuşise să
ajungă până la gunoaiele din spatele măcelăriei, unde se vindea ieftin marfă
alterată, iar după o săptămână s-a reîntors la serviciu. Cum era obişnuit să
aibă grijă de el însuşi şi cum îl entuziasma noul început, zilele cât a stat
acasă nu l-au demoralizat. Şi-a explorat locuinţa până în cele mai ascunse
unghere – acolo unde nu ajunsese să facă curăţenie şi unde şi-a promis că nici
nu va mai face vreodată de acum încolo; şi-a exersat prizele cu cleştii şi
revenirea de pe spate pe burtă, lucru de altfel foarte importate pentru
supravieţuirea lui viitoare.
De un singur lucru nu s-a preocupat deloc – fie a
uitat, fie nu i-a păsat. Vocea. Specia de gândac din care făcea mai nou parte
nu era înzestrată cu darul vorbirii. Şi-a dat seama de lucrul asta foarte
târziu: ajunsese în sfârşit la serviciu, trecuse de portar, de zeci de confraţi
pe sălile nesfârşite, întunecoase şi umezi ale instituţiei, de colegul de birou
şi de suferinţă, de secretara nervoasă a directorului şi s-a trezit în faţă
directorului însuşi fără să fi fost în stare să rostească un singur cuvânt.
Noroc că putea percepe vibraţiile aerului cu noile antenele şi a putut înţelege
fără probleme peroraţia directorului despre eficienţă şi punctualitate. S-a mulţumit
să dea din cap şi asta a fost de ajuns pentru a-şi linişti interlocutorul.
Nimeni nu voia cu adevărat să comunice informal, fiecare voia doar să se facă
auzit. În principiu, ca în orice instituţie care se respectă – iar instituţia Y
era cu siguranţă una dintre cele mai respectabile – comunicarea oficială se
făcea doar pe hârtie. Iar aici mulţimea de picioare ce se puteau oricând
converti în mâini s-a dovedit foarte repede de folos.
A avut o mică strângere de inimă – de ce să nu
recunoască? – înainte să revină la serviciu în chip de gândac. Ce vor spune
colegii? Cum mă vor primi? – s-a întrebat. Până în acea dimineaţă fatidică –
sau binecuvântată – nu-l băgase nimeni în seamă, fiindcă se încăpăţâna să facă
opinie separată: nu fuma, nu mergea la chermeze cu alţi colegi, nu comenta
evenimentele politice sau sociale şi în general stătea prea mult înţepenit la birou lucrând ore întregi fără oprire. S-a
dovedit – spre marea lui bucurie – că după ce a devenit gândac lucrurile s-au
schimbat, iar temerile sale au fost nejustificate. În sfârşit a fost şi el
observat. În primul rând de către colegul său, de către secretară şi în final de
către director. Apoi şi de alţii. Chiar şi W – înainte să îi cedeze – a început
să-l salute zilnic. Iar unii chiar au ajuns să îi strângă mâna – devenită un
picior oarecare – învingându-şi scârbă ancestrală pe care gângăniile le-o
provoacă de obicei oamenilor.
Altă problema a fost lumina. Fiindcă făcea parte
dintr-o specie fotofobă de gândăci lumina l-ar fi putut încurca, dar X nu
avusese niciodată obiceiul nesănătos să iasă ziua, din casă. Nici măcar în
timpul liber, la sfârşitul săptămânii. Trăia într-un imobil cu ferestrele
zidite, instituţia unde îndeplinea rolul de inspector era un vechi castel
renovat, iar drumul dintre casă şi serviciu traversa un cartier înghesuit fără
grădini. Pe tot parcursul lunilor de toamnă şi de iarnă cu zile scurte şi
ploioase, nu a mai văzut lumina curată a soarelui. Desigur, nici înainte nu o
prea vedea, dar pe atunci, uneori, din adâncul canapelei în care obişnuia să
lenevească, mai visa la insule tropicale. Acum iubea întunericul lăptos al
dimineţilor şi al amurgurilor ce îi înghiţea trupul mare şi lătăreţ. Prin
gangurile strâmte şi întortocheate ale oraşului – transformate, că orice locuri
strâmte în latrină publică – se simţea în sfârşit acasă. Nimeni nu îi mai
ameninţă existenţa lui de insectă.
Renunţări? Da, au fost şi renunţări; renunţări
necesare şi lipsite de regrete. De pildă a fost nevoit să îşi arunce toate
cărţile şi caietele pe care făcea însemnări zilnice. Noua geografie a trupului său
necesita un spaţiu mai mare de manevră. Chiar dacă ar fi stat nemişcat pe burtă
în mijlocul sufrageriei – nu mai zic de bucătărie! – printre ambalajele de
mâncare, printre farfurii, tacâmuri şi sticle şi tot nu ar fi încăput din
pricina inutilei biblioteci. A luat decizia facă vreun regret, deşi a trebuie
să sacrifice printre altele şi câteva ediţii princeps ale poeziilor lui Byron
şi Shelly, un exemplar al Anatomiei lui Gray, precum şi jurnalul său destul de
voluminos. Lemnul şi hârtia au ajuns integral pe foc – în sobă – de-a lungul
lunilor reci de toamnă şi iarnă ce au urmat. A fost un sacrificiu, dar în cele
din urmă trebuia să fie realist. Nu mai era om cu sânge cald, iar carapacea îi
oferea doar protecţie mecanică. Şi pe de altă parte toate acele lucruri citite
şi scrise în anii din urmă nu îi aduseseră decât nefericire.
Din cele spuse până acum ne-am putea imagina că X
a fost un personaj tragic. Adevărul este
însă altul. Toate inconvenientele ce decurgeau din noul şi bizarul statut de
gândac aduceau cu ele şi unele avantaje. De altfel, X le-a şi pus la un moment
dat pe o listă dintr-un normal reflex funcţionăresc. Majoritatea lor ţineau de
calitatea vieţii; mai degrabă de percepţia ei, fiindcă în esenţă viaţă nu i se
schimbase. Doar învelişul lui exterior suferise unele modificări. Nu are niciun
rost să le trecem şi noi în revistă, însă trebuie menţionat că supravieţuirea
lui în pântecele fetide ale oraşului se datora în mare măsură incredibilei
capacităţii de adaptare moştenite genetic – primul element trecut pe lista menţionată
mai sus. De când fabrica de mandropal fusese închisă, pe străzile cartierelor
periferice se infiltrase o substanţă
verde, cleioasă şi luminescentă. De obicei se prelingea pe canalele ce colectau
apă pluvială, dar în cazul în care ploua abundent periculoasa substanţă se
revărsa pe trotuare. Iar în acel sfârşit de an a plouat şi a nins foarte des.
Primii morţi au apărut odată cu prima ninsoare: la fiecare colţ de stradă
vedeai câte un necunoscut sau necunoscută prăbuşită pe patul de zăpadă pe
alocuri verde şi strălucitor. Cu siguranţă ar fi ajuns şi el să cadă din
picioare cu tegumentele arse şi vărsându-şi măruntaiele la un moment dat, dacă
platoşa lui negricioasă nu l-ar fi protejat de substanţele radioactive. Mai
mult chiar, a putut să consume alimentele contaminate şi abandonate în stradă,
iar după două-trei săptămâni de expunere continuă a devenit fosforescent. Cine
nu îl cunoștea dinainte ar fi putut să-l confunde cu un licurici. Şi cum un
licurici este o insecta atrăgătoare, nici colegii şi nici superiorii nu l-au
mai ignorat şi nu l-am mai ocolit începând cu acel moment.
Chiar şi femeile s-au arătat tot mai interesate de
persoana lui. Nu pentru că ar fi fost misterios sau arătos cum sunt actorii de
cinema, ci tocmai pentru că devenise atât de dezagreabil şi de comun – în
termeni ştiinţifici numele lui era Blattodea Comunae. După ce W – o tânără
ambiţioasă şi înzestrată cu sâni imenşi – i-a căzut în braţe – sau între
picioare –, X a uitat-o pe Z destul de repede. După Z nu a suferit sau mai degrabă
a preferat să o uite şi să o înlocuiască cu W înainte să înceapă să sufere. El
nu a mai căutat-o, ea nu l-a mai căutat şi astfel peste relaţia dezinteresată
dintre ei din trecut – probabil condamnată încă de mult – a fost trasă o cortină
de tăcere. Pe scena vieţii lui a intrat W. Acest fapt nu a însemnat decât o
evoluţie – sau o revoluţie – a viaţii sale sexuale. Ne vom opri cu acest
subiect aici, fără a face alte speculaţii. Câtă vreme W a fost atât de
satisfăcută de performanţele lui X, nu are rost să-i judecăm noi şi să ne lăsăm
imaginaţia să zburde spre la detalii macabre despre moduri de acuplare dintre
gândaci şi oameni.
Ce ar mai fi de adăugat? Pe plan profesional, X a atins
nivelul maxim până la care era lăsat să avanseze un adevărat profesionist. I
s-a oferit un birou îngust la subsol – ce minunat! – şi i s-a permis să îşi
treacă pe uşa numele: X – Inspector de ordin II. (Exista un singur inspector de ordin I şi acela avea aproape 100 de ani).
Deşi nu se mai ocupa de dosare în mod direct, ci doar le verifica – şi prin
verificare înţeleg: cântărire – X nu avea niciun motiv să fie nemulţumit de
slujba să. Nici nu putea să îşi dorească mai mult. Altă dată poate că ar fi
avut ambiţii ascendente, dar acum lungile zile de nemişcare – poate şi datorate
strâmtimii biroului – îl fericeau peste măsură. Cu colegii se întâlnea des la
fumoar – se apucase şi el de fumat, căci sistemul lui imunitar suporta foarte
bine toxinele – şi, din când în când, la petrecerile dansante ţinute la vreunul
dintre ei; şeful său direct – precum şi secretara lui, descoperiseră în el un
sprijin de nădejde: puteau urla la el şi îl puteau umili în voie fără că el să
facă altceva în afară de a caută colţuri unde să se ascundă. În aceste condiţii
premierea pentru merite deosebite bătea la uşa. Umbla chiar zvonul că numele
lui era din ce în ce mai des pus pe listele speciale pentru premiere.
În concluzie ducea o viaţă perfectă de gândac,
invidiată de alţii: fie ei oameni sau gândaci. Toate acestea însă până într-o
bună zi... Şi poate că cel mai bine este să redăm toate întâmplările acelei
zile, fiindcă nu vream să influenţăm cititorul acestei dări de seamă cu
propriile noastre păreri. X s-a trezit de dimineaţă mai târziu decât de obicei
şi fiindcă primăvară începuse, iar zilele se lungeau, a fost nevoit să alerge
pe străzi pentru a nu fi surprins de lumina şi căldura zorilor. Exact în
momentul în care a tras după el uşa înaltă de lemn masiv acţionată de un
mecanism cu lanţuri, s-a strecurat totuşi înăuntrul fostului castel şi o rază
de lumină ce a lins pardoseala prăfuită. Apoi ziua a fost mai agitată decât de
obicei. A fost nevoit să refuze o serie de rapoarte fiindcă aşa îi ordonase
secretara şefului şi a asistat la spectacolul penibil al debarcării unui angajat
prea bătrân ce adormise la birou pe un pat de petiţii nerezolvate. O serie de
cincizeci de familii rămăseseră fără acoperiş deasupra capului că urmare a
avizului său negativ, dar parcă tămbălăul făcut de bătrânul funcţionar târât de
picioare prin holurile murdare ar fi putut impresiona mai puternic orice om. X
s-a gândit la toate astea şi a continuat să-şi facă datoria: a cântărit, a
plimbat hărţii, a fumat, s-a lăsat abuzat de către şef şi de către secretara
acestuia şi apoi a cântărit din nou. La ora şase a pus peniţa jos, a lăsat
ţigară în scrumieră, a legat restul de documente cu sfoară şi a părăsit
instituţia. Se înserase deja, însă aerul părea mai curat şi mai tare decât de
obicei şi s-a trezit că paşii îl poartă pe alt drum – mai lung – spre casă.
Poate că providenţa l-a adus în dreptul unei braserii minuscule, în interiorul
căreia aşezată la o masă pe Z; nu o mai văzuse de mult şi i se părea mult mai
frumoasă decât s-o amintea sau şi-o închipuia el după ce uitase detaliile fizice.
Acum era fardată; purta un deux-piece roşu; stătea picior peste picior şi
citea. Ultima dată când o văzuse stătea goală în mijlocul patului strângându-şi
la piept aşternutul şi plângea în timp ce el – gândac fiind – se îndrepta
nepăsător spre baie. S-a oprit o secundă pentru a o cerceta cu atenţie – şi
pentru a-şi întipării în minte o altă imagine a ei –, însă, cum nu ştia ce să
îi spună şi nici cu ce să îi spună, a pornit imediat mai departe. Gândurile
l-au urmat şi acasă şi pentru că nu ştia ce să facă pentru a le alunga, a ajuns
să se plictisească îngrozitor şi să adoarmă foarte greu.
Închipuiţi-vă groază pe care a simţit-o a doua zi,
când a constatat că redevenise om...
