Ne-am obişnuit prea mult
să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana
vieţii, să ne îngrozim şi să alegăm şi mai repede. Inevitabil către ea. Abia
dacă ne-am dezice de trupul ce se oboseşte şi se descompune în această alegare
turbată, dacă ne-am opri şi dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaş,
am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie
înţeleasă. Dulăul negru lăsat să cureţe pământul ar deveni cerberul credincios
al unei lucidităţi capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate
depăşi paradoxul învingerii morţii prin renunţarea la viaţă; şi nici el pentru
totdeauna.
Ce gânduri poţi pescui
în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-şi cu un deget tâmpla, s-ar
întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morţii/ când hoitu-i lepădat?”...
Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieţii ce precede
moartea, plină de aşteptarea morţii. Pentru conştiinţă, moartea – ce o suprimă
şi pe ea însăşi, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă;
nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este
tragic şi inutil; el însuşi, cu întregul său cortegiu dezolant de negării,
elegii şi zbateri – se adaugă suferinţei certitudinii morţii. Răspândim mirosul
de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâţi în mormânt şi cu orice
încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim.
Doar omul poate
transformă aceşti paşi morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferinţa
îngroaşă aerul ce îl înconjoară şi îi creşte portanţa; dar dacă toate sufletele
capătă potenţialitatea zborului prin suferinţă, singurul sufletul care a reuşit
să îl înveţe cu adevărat este sufletului creştin. Mă consternează – şi mă
înduioşează totodată – genială strategie a conștiinței – a sufletului –
creştin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creştinii au găsit
modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea
şi revolta provocată de înţelegerea morţii ca o sentinţă nemeritată. Nu prin
mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieţi în ceruri, ci prin
înlăturarea nevinovăţiei. Dacă pedeapsa morţii este implacabilă şi oricând
posibilă, a fost inventată vinovăţia care să atragă după sine pedeapsa: păcatul
originar – pandemia transmisibilă prin însuşi actul naşterii. Şi pentru că era
nevoie de un judecător în faţă căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a
fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un
scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că şi moartea este
anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru
conştiinţe. Viaţă omului vinovat – ce îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte! – este
dreaptă – pentru că ispăşeşte un păcat – şi are un scop – mântuirea. Moartea,
ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire de destin,
iar viaţă poate fi trăită pentru că îşi găseşte remediul: speranţa. Viaţă învie în omul credincios, liberul arbitru
nu este anulat şi nu numai răul extern, conştient, ci şi hazardul pot fi înglobate
în economia existenţei. Dar ca să înţelegi asta trebuie să fi coborât deja
printre viermi şi flăcări, să fi ieşit din credinţă cu totul şi să fi anulat
orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors şi să fi privit
moartea în faţă ca un hipnotizator de şerpi. Ce oglindă onestă este moartea!
… Şi ce pierdere! Ceea
ce altădată ne-a salvat, acum ne ameţeşte, ne epuizează şi ne dislocă. Raţiunea
ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate,
chiar dacă se râde gros de păcatul originar şi de autoritatea divină ca de
nişte mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării
– în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus
rămâne reflexul creştin al vinovăţiei pe care nu îl mai înţelegem şi pe care nu
ni-l mai amintim. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă
izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – înclin să cred: el însuşi – l-a
calomniat şi care merge la un proces al cărui inevitabil sfârşit este
condamnarea şi execuţia. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia
antică. Iar dacă de tragedie – cu lecţia lui Oedip (în timpul grecilor) ai a
lui Isus (în timpurile premoderne) -
ne-am vindecat asumându-ne – şi plătind - greşeala şi luându-ne astfel
în stăpânire destinul, din absurdul modernităţii nu există scăpare. Pentru că
noi lucrăm cu hărnicie la întreţinerea lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu