joi, 4 august 2016

Fragmente Jurnal XCIV – Despre păcat



Ne-am obişnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieţii, să ne îngrozim şi să alegăm şi mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice de trupul ce se oboseşte şi se descompune în această alegare turbată, dacă ne-am opri şi dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaş, am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie înţeleasă. Dulăul negru lăsat să cureţe pământul ar deveni cerberul credincios al unei lucidităţi capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate depăşi paradoxul învingerii morţii prin renunţarea la viaţă; şi nici el pentru totdeauna.

Ce gânduri poţi pescui în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-şi cu un deget tâmpla, s-ar întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morţii/ când hoitu-i lepădat?”... Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieţii ce precede moartea, plină de aşteptarea morţii. Pentru conştiinţă, moartea – ce o suprimă şi pe ea însăşi, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă; nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este tragic şi inutil; el însuşi, cu întregul său cortegiu dezolant de negării, elegii şi zbateri – se adaugă suferinţei certitudinii morţii. Răspândim mirosul de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâţi în mormânt şi cu orice încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim.

Doar omul poate transformă aceşti paşi morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferinţa îngroaşă aerul ce îl înconjoară şi îi creşte portanţa; dar dacă toate sufletele capătă potenţialitatea zborului prin suferinţă, singurul sufletul care a reuşit să îl înveţe cu adevărat este sufletului creştin. Mă consternează – şi mă înduioşează totodată – genială strategie a conștiinței – a sufletului – creştin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creştinii au găsit modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea şi revolta provocată de înţelegerea morţii ca o sentinţă nemeritată. Nu prin mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieţi în ceruri, ci prin înlăturarea nevinovăţiei. Dacă pedeapsa morţii este implacabilă şi oricând posibilă, a fost inventată vinovăţia care să atragă după sine pedeapsa: păcatul originar – pandemia transmisibilă prin însuşi actul naşterii. Şi pentru că era nevoie de un judecător în faţă căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că şi moartea este anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru conştiinţe. Viaţă omului vinovat – ce îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte! – este dreaptă – pentru că ispăşeşte un păcat – şi are un scop – mântuirea. Moartea, ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire de destin, iar viaţă poate fi trăită pentru că îşi găseşte remediul: speranţa.  Viaţă învie în omul credincios, liberul arbitru nu este anulat şi nu numai răul extern, conştient, ci şi hazardul pot fi înglobate în economia existenţei. Dar ca să înţelegi asta trebuie să fi coborât deja printre viermi şi flăcări, să fi ieşit din credinţă cu totul şi să fi anulat orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors şi să fi privit moartea în faţă ca un hipnotizator de şerpi. Ce oglindă onestă este moartea!


… Şi ce pierdere! Ceea ce altădată ne-a salvat, acum ne ameţeşte, ne epuizează şi ne dislocă. Raţiunea ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate, chiar dacă se râde gros de păcatul originar şi de autoritatea divină ca de nişte mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării – în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus rămâne reflexul creştin al vinovăţiei pe care nu îl mai înţelegem şi pe care nu ni-l mai amintim. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – înclin să cred: el însuşi – l-a calomniat şi care merge la un proces al cărui inevitabil sfârşit este condamnarea şi execuţia. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia antică. Iar dacă de tragedie – cu lecţia lui Oedip (în timpul grecilor) ai a lui Isus (în timpurile premoderne) -  ne-am vindecat asumându-ne – şi plătind - greşeala şi luându-ne astfel în stăpânire destinul, din absurdul modernităţii nu există scăpare. Pentru că noi lucrăm cu hărnicie la întreţinerea lui.

Niciun comentariu: