Aforism XII

Trecutul nu „a fost”; trecutul există şi este produsul imaginatiei şi al memoriei prezente…

Soldier Of Fortune

Cioran

http://www.marturisitorii.ro/2015/01/11/inedit-emil-cioran-ii-recunoaste-genialitatea-lui-petre-tutea-intr-o-serie-de-scrisori-catre-acesta-descoperite-in-arhiva-cnsas/

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea

Petre Tutea:

Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci ca să primească adevărul.

Fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.

Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

În biserica afli că exişti.

În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxialiare de conştiinţă.

Comunismul e imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta.

Vorba lui Berdiaev: cusurul utopiilor nu stă în construcţia lor, ci în faptul că toate sunt realizabile.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. […]. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.

Platon susţine că sunt trei forme de guvernament degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede.

Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. (Notă mea:… pentru că fiecare individ ţine la afirmarea valorii proprii, nu la recunoaşterea valorii în ceilalţi).

Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea.

Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indifferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţia naturală a valorilor.

În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef.

Partea proastă este că oameni de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un character absolut, deoarece prin masă se exprimă specia.

Eu sunt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de marele popor român. Şi până la urmă mi-am modificat poziţia: nu sunt democrat, sunt demofil, iubitor de popor.

Democraţia totală e cimir istoric.

Şi totuşi, cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectful măştii de om: democraţia.

Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. E un soi de haos suportabil.

Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu.

În celebra “Declaration des Droits de l’Homme et du Citoyen” a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sunt egali de la natură.

Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii.

Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţă lui Dumnezeu.

Orice extremă este socialmente insuportabilă, pentru că e lipsită de idea fundamentală oricărei societăţi bine organizate, ideea de echilibru. Extremele violează ideea de echilibru social.

Extrema stângă e egalitară; egalitatea coercitivă e sterilizantă.

Inteligenţa, oricât de mare, nu e suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa este mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, fiindcă ai aparat s-o justifici.

Tristeţea metafizică e fructul devenirii.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurenţa ca o competiţie de valori şi nu confiscarea umană.

[...] Nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă niciun rest.

Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber” (Imitatio Christi).

Libertatea omului este partea divină din el.

Când eşti lucid, eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea e o categorie dizolvantă. În măsură în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

Manifestul comunist e evanghelia roşie a comunismului.

A şti, la scară umană, poate fi folositor – dar în niciun caz mântuitor.

Moartea mă determină să fiu esenţial.

Omul e guvernat pe pământ de două morale: de morala dogmelor, care e creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morală laică, e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului.[...] Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul Trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea. (Notă mea: Relaţia dogmelor – aşa cum le categoriseşte P. T. – nu este una simplă, de subordonare. Statul creştin nu poate fi (sau nu poate ajuge) decât unul laic în final. Există o morală publică căreia omul trebuie să i se plece şi pe care însăşi morală dogmelor o anunţă. Poate că acesta este sensul celor spuse de P.T.: ţine de morala lui Dumnezeu să urmăm – şi – morală publică. Isus a spus: “Să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului!”).

Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale.

Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.

Fără nemurire şi mântuire, libertatea este de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţă lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia...

Tot ce există în noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare se cheamă spirit.

Când zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţii îl distinge de restul vietăţilor, nescoţându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere, numai prin religie – ştiinţă, oricât de savantă, nescotând omul decât aparent din regnul animal.

Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare... [după alegerile de la 20 mai 1990]

România e un loc viran. [după alegerile de la 20 mai 1990]

Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva Lui!

Nu e de conceput libertatea fără proprietate.

[...] dezmăţ al libertăţii.

Singurul mod de a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi de egalitate.

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar formă prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.

Toatele formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

[…] suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Operaţiunea Swissleaks de Gerard Davet şi Fabrice Lhomme

1. Articol din Ziarul Financiar

2. Articol din Jurnalul

3. Pagina de pe saitul ICIJ dedicata proiectului Swissleaks ce vizeaza Romania.

 ICIJ - International Consortium of Investigative Journalists a lucrat împreună cu ziarul Le Monde pentru a demasca maşinaţiunile băncii HSBC

4. Articolele din Le Monde (cele care a pornit avalanşa)

Articolul initial din 8.2.2015 (Le Monde)

5. "The maximum amount of money associated with a client connected to Romania was $829.1M."  Cine ar putea fi acest personaj?

6. Conform unor surse (RISE Project - organizatia din Romania afiliata ICIJ) printre persoanele de nationalitate romana implicate in scandalul Swissleaks se numara si Victor Hrebenciuc. (articol din 10.2.2015)

7. RISE project continua seria dezvaluirilor in 12.2.2015:

#SWISSLEAKS2: FOȘTIDEMNITARI ȘI AFACERIȘTI PE LISTA CONTURILOR SECRETE

Fragmente Jurnal XCIV – Despre păcat

Ne-am obişnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieţii, să ne îngrozim şi să alegăm şi mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice de trupul ce se oboseşte şi se descompune în această alegare turbată, dacă ne-am opri şi dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaş, am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie înţeleasă. Dulăul negru lăsat să cureţe pământul ar deveni cerberul credincios al unei lucidităţi capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate depăşi paradoxul învingerii morţii prin renunţarea la viaţă; şi nici el pentru totdeauna.

Ce gânduri poţi pescui în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-şi cu un deget tâmpla, s-ar întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morţii/ când hoitu-i lepădat?”... Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieţii ce precede moartea, plină de aşteptarea morţii. Pentru conştiinţă, moartea – ce o suprimă şi pe ea însăşi, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă; nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este tragic şi inutil; el însuşi, cu întregul său cortegiu dezolant de negării, elegii şi zbateri – se adaugă suferinţei certitudinii morţii. Răspândim mirosul de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâţi în mormânt şi cu orice încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim.

Doar omul poate transformă aceşti paşi morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferinţa îngroaşă aerul ce îl înconjoară şi îi creşte portanţa; dar dacă toate sufletele capătă potenţialitatea zborului prin suferinţă, singurul sufletul care a reuşit să îl înveţe cu adevărat este sufletului creştin. Mă consternează – şi mă înduioşează totodată – genială strategie a conștiinței – a sufletului – creştin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creştinii au găsit modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea şi revolta provocată de înţelegerea morţii ca o sentinţă nemeritată. Nu prin mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieţi în ceruri, ci prin înlăturarea nevinovăţiei. Dacă pedeapsa morţii este implacabilă şi oricând posibilă, a fost inventată vinovăţia care să atragă după sine pedeapsa: păcatul originar – pandemia transmisibilă prin însuşi actul naşterii. Şi pentru că era nevoie de un judecător în faţă căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că şi moartea este anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru conştiinţe. Viaţă omului vinovat – ce îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte! – este dreaptă – pentru că ispăşeşte un păcat – şi are un scop – mântuirea. Moartea, ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire de destin, iar viaţă poate fi trăită pentru că îşi găseşte remediul: speranţa.  Viaţă învie în omul credincios, liberul arbitru nu este anulat şi nu numai răul extern, conştient, ci şi hazardul pot fi înglobate în economia existenţei. Dar ca să înţelegi asta trebuie să fi coborât deja printre viermi şi flăcări, să fi ieşit din credinţă cu totul şi să fi anulat orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors şi să fi privit moartea în faţă ca un hipnotizator de şerpi. Ce oglindă onestă este moartea!

… Şi ce pierdere! Ceea ce altădată ne-a salvat, acum ne ameţeşte, ne epuizează şi ne dislocă. Raţiunea ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate, chiar dacă se râde gros de păcatul originar şi de autoritatea divină ca de nişte mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării – în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus rămâne reflexul creştin al vinovăţiei pe care nu îl mai înţelegem şi pe care nu ni-l mai amintim. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – înclin să cred: el însuşi – l-a calomniat şi care merge la un proces al cărui inevitabil sfârşit este condamnarea şi execuţia. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia antică. Iar dacă de tragedie – cu lecţia lui Oedip (în timpul grecilor) ai a lui Isus (în timpurile premoderne) -  ne-am vindecat asumându-ne – şi plătind - greşeala şi luându-ne astfel în stăpânire destinul, din absurdul modernităţii nu există scăpare. Pentru că noi lucrăm cu hărnicie la întreţinerea lui.