Trecutul nu „a fost”; trecutul există şi este produsul imaginatiei şi al memoriei prezente…
luni, 22 august 2016
joi, 18 august 2016
luni, 15 august 2016
sâmbătă, 13 august 2016
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea
Petre Tutea:
Intelectul e dat
omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci ca să primească
adevărul.
Fără Dumnezeu şi
fără nemurire nu există adevăr.
Faptul că murim, de
cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
În biserica afli că
exişti.
În afară de cărţi
nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune,
ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace
auxialiare de conştiinţă.
Comunismul e
imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta.
Vorba lui Berdiaev:
cusurul utopiilor nu stă în construcţia lor, ci în faptul că toate sunt
realizabile.
De creat doar zeul
crează, iar omul imită. […]. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere,
în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Platon susţine că
sunt trei forme de guvernament degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia.
Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu
am spus: după cum se vede.
Bergson e mai
cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu
libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de
selecţiune a valorilor. (Notă mea:… pentru că fiecare individ ţine la
afirmarea valorii proprii, nu la recunoaşterea valorii în ceilalţi).
Deci democraţia e
sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte
calitatea.
Fără să gândesc în
stilul darwinismului social, nu pot să rămân indifferent la incapacitatea
democraţiei de a asigura selecţia naturală a valorilor.
În democraţie,
numai întâmplarea naşte un mare şef.
Partea proastă este
că oameni de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa
are un character absolut, deoarece prin masă se exprimă specia.
Eu sunt democrat
numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de marele popor român. Şi până la
urmă mi-am modificat poziţia: nu sunt democrat, sunt demofil, iubitor de popor.
Democraţia totală e
cimir istoric.
Şi totuşi, cel mai
bun sistem social e cel care pleacă de la respectful măştii de om: democraţia.
Democraţia e
imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. E un soi de haos suportabil.
Democraţia este
sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu.
În celebra
“Declaration des Droits de l’Homme et du Citoyen” a Revoluţiei franceze, prima
propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii
sunt egali de la natură.
Egalitatea e cel
mai mare duşman al libertăţii.
Principiul
egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează numai în
religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţă lui
Dumnezeu.
Orice extremă este
socialmente insuportabilă, pentru că e lipsită de idea fundamentală oricărei
societăţi bine organizate, ideea de echilibru. Extremele violează ideea de
echilibru social.
Extrema stângă e
egalitară; egalitatea coercitivă e sterilizantă.
Inteligenţa, oricât de mare, nu e suficientă
pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa este mai mare, cu atât
prejudecata e mai voinică, fiindcă ai aparat s-o justifici.
Tristeţea metafizică e fructul devenirii.
Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil
cu demnitatea şi libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul
instituie concurenţa ca o competiţie de valori şi nu confiscarea umană.
[...] Nu s-a găsit formula de echilibru
între individ şi societate care să n-aibă niciun rest.
Ca să fii cu
adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu
credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber” (Imitatio
Christi).
Libertatea omului este partea divină din el.
Când eşti lucid, eşti în faţa cimitirului. A
fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale.
Luciditatea e o categorie dizolvantă. În măsură în care Dumnezeu trebuie primit,
şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.
Manifestul comunist e evanghelia roşie a
comunismului.
A şti, la scară umană, poate fi folositor –
dar în niciun caz mântuitor.
Moartea mă determină să fiu esenţial.
Omul e guvernat pe pământ de două morale: de
morala dogmelor, care e creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala
normelor, care, ca morală laică, e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea
omului.[...] Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale care, fără
ele, nu se deosebesc de Mersul Trenurilor decât prin obiect. Morala publică
într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor
creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra
statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea. (Notă mea: Relaţia dogmelor
– aşa cum le categoriseşte P. T. – nu este una simplă, de subordonare. Statul
creştin nu poate fi (sau nu poate ajuge) decât unul laic în final. Există o
morală publică căreia omul trebuie să i se plece şi pe care însăşi morală
dogmelor o anunţă. Poate că acesta este sensul celor spuse de P.T.: ţine de
morala lui Dumnezeu să urmăm – şi – morală publică. Isus a spus: “Să dăm lui
Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului!”).
Elitele morale sunt mai presus decât cele
intelectuale.
Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de
meserie român.
Fără nemurire şi
mântuire, libertatea este de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţă lui
ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu
oaia...
Tot ce există în
noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare se cheamă spirit.
Când zici că omul e
un animal raţional, atributul raţionalităţii îl distinge de restul vietăţilor,
nescoţându-l din perspectiva
morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere, numai prin religie –
ştiinţă, oricât de savantă, nescotând omul decât aparent din regnul animal.
Un tâmpit mai mare
ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta
numai eu am fost în stare... [după alegerile de la 20 mai 1990]
România e un loc viran. [după alegerile de
la 20 mai 1990]
Dumnezeu e român.
Sau dacă nu, sunt împotriva Lui!
Nu e de conceput
libertatea fără proprietate.
[...] dezmăţ al
libertăţii.
Singurul mod de a
evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în
cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu
Cioran – prin disperare.
Religia este
principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se
poate vorbi de egalitate.
Poarta spre
Dumnezeu este credinţa, iar formă prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.
Toatele formele de stânga violează cotidian
ordinea naturală a lui Dumnezeu.
Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru
că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut
asemenea monstruozităţi.
[…] suferinţa rămâne totuşi cea mai mare
dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
duminică, 7 august 2016
Operaţiunea Swissleaks de Gerard Davet şi Fabrice Lhomme
1. Articol din Ziarul Financiar
2. Articol din Jurnalul
3. Pagina de pe saitul ICIJ dedicata proiectului Swissleaks ce vizeaza Romania.
ICIJ - International Consortium of Investigative Journalists a lucrat împreună cu ziarul Le Monde pentru a demasca maşinaţiunile băncii HSBC
4. Articolele din Le Monde (cele care a pornit avalanşa)
Articolul initial din 8.2.2015 (Le Monde)
5. "The maximum amount of money associated with a client connected to Romania was $829.1M." Cine ar putea fi acest personaj?
6. Conform unor surse (RISE Project - organizatia din Romania afiliata ICIJ) printre persoanele de nationalitate romana implicate in scandalul Swissleaks se numara si Victor Hrebenciuc. (articol din 10.2.2015)
7. RISE project continua seria dezvaluirilor in 12.2.2015:
joi, 4 august 2016
Fragmente Jurnal XCIV – Despre păcat
Ne-am obişnuit prea mult
să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana
vieţii, să ne îngrozim şi să alegăm şi mai repede. Inevitabil către ea. Abia
dacă ne-am dezice de trupul ce se oboseşte şi se descompune în această alegare
turbată, dacă ne-am opri şi dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaş,
am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie
înţeleasă. Dulăul negru lăsat să cureţe pământul ar deveni cerberul credincios
al unei lucidităţi capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate
depăşi paradoxul învingerii morţii prin renunţarea la viaţă; şi nici el pentru
totdeauna.
Ce gânduri poţi pescui
în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-şi cu un deget tâmpla, s-ar
întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morţii/ când hoitu-i lepădat?”...
Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieţii ce precede
moartea, plină de aşteptarea morţii. Pentru conştiinţă, moartea – ce o suprimă
şi pe ea însăşi, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă;
nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este
tragic şi inutil; el însuşi, cu întregul său cortegiu dezolant de negării,
elegii şi zbateri – se adaugă suferinţei certitudinii morţii. Răspândim mirosul
de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâţi în mormânt şi cu orice
încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim.
Doar omul poate
transformă aceşti paşi morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferinţa
îngroaşă aerul ce îl înconjoară şi îi creşte portanţa; dar dacă toate sufletele
capătă potenţialitatea zborului prin suferinţă, singurul sufletul care a reuşit
să îl înveţe cu adevărat este sufletului creştin. Mă consternează – şi mă
înduioşează totodată – genială strategie a conștiinței – a sufletului –
creştin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creştinii au găsit
modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea
şi revolta provocată de înţelegerea morţii ca o sentinţă nemeritată. Nu prin
mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieţi în ceruri, ci prin
înlăturarea nevinovăţiei. Dacă pedeapsa morţii este implacabilă şi oricând
posibilă, a fost inventată vinovăţia care să atragă după sine pedeapsa: păcatul
originar – pandemia transmisibilă prin însuşi actul naşterii. Şi pentru că era
nevoie de un judecător în faţă căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a
fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un
scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că şi moartea este
anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru
conştiinţe. Viaţă omului vinovat – ce îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte! – este
dreaptă – pentru că ispăşeşte un păcat – şi are un scop – mântuirea. Moartea,
ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire de destin,
iar viaţă poate fi trăită pentru că îşi găseşte remediul: speranţa. Viaţă învie în omul credincios, liberul arbitru
nu este anulat şi nu numai răul extern, conştient, ci şi hazardul pot fi înglobate
în economia existenţei. Dar ca să înţelegi asta trebuie să fi coborât deja
printre viermi şi flăcări, să fi ieşit din credinţă cu totul şi să fi anulat
orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors şi să fi privit
moartea în faţă ca un hipnotizator de şerpi. Ce oglindă onestă este moartea!
… Şi ce pierdere! Ceea
ce altădată ne-a salvat, acum ne ameţeşte, ne epuizează şi ne dislocă. Raţiunea
ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate,
chiar dacă se râde gros de păcatul originar şi de autoritatea divină ca de
nişte mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării
– în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus
rămâne reflexul creştin al vinovăţiei pe care nu îl mai înţelegem şi pe care nu
ni-l mai amintim. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă
izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – înclin să cred: el însuşi – l-a
calomniat şi care merge la un proces al cărui inevitabil sfârşit este
condamnarea şi execuţia. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia
antică. Iar dacă de tragedie – cu lecţia lui Oedip (în timpul grecilor) ai a
lui Isus (în timpurile premoderne) -
ne-am vindecat asumându-ne – şi plătind - greşeala şi luându-ne astfel
în stăpânire destinul, din absurdul modernităţii nu există scăpare. Pentru că
noi lucrăm cu hărnicie la întreţinerea lui.
Etichete:
Articole,
Despre moarte,
Despre modernitate,
Despre religie,
Eseu,
Jurnal
Abonați-vă la:
Postări (Atom)