Fragmente Jurnal XCII şi XCIII – Binele şi Frumosul

pentru Daria

După Socrate – în mod axiomatic – există o legătură biunivocă între Frumos şi Bine (adică între etică şi estetică) în sfera gândirii afective. În Banchetul (201c) – o lucrare esenţială despre iubire - Socrate întreabă (pe jumătate retoric): „Oare cele bune nu-ţi par a fi şi frumoase?” stabilind că Bunul este Frumos, iar mai apoi, în aceeaşi lucrare (în 206a şi 206e) conchide că şi inversul afirmaţiei (Frumosul este Bun) este de asemenea valabil: „amorul [] umblă după [] creaţie în Frumos” şi „Eros este dorul de a stăpâni de-a pururi Binele”. Timp de mai bine de 2000 de ani acest lucru – echivalenţa dintre bine şi frumos - nu a fost contestat, ba mai mult, odată cu apariţia creştinismului, el a trecut din metafizică în teologie (cu ajutorul gândiri mistice de data aceasta) şi mai departe în suflete prin credinţă. Sfântul Augustin spune: „Iubeşte şi fă ce vrei!” (şi într-un alt loc completează: „omul bun este liber, chiar dacă este sclav”) pentru a fundamenta cu justificările credinţei faptul că acolo unde există iubire, binele înseamnă libertate. Iar iubirea – tot Sfântul Augustin o spune – este „frumuseţea sufletului”.

Sensibilitatea romanticilor, stimulată paradoxal tocmai de o exacerbare a raţiunii – proprie secolului  XIX – desface pentru prima dată legătură dintre Frumos şi Bine, fie prin promovarea unei estetici a urâtului (Ch. Baudelaire), fie prin crearea unei pleiade de îngeri frumoşi, contestatari ai Binelui (vezi spre exemplu: Demonul de Lermontov sau Luceafărul de M. Eminescu). Atât Urâtul putea fi Bine, cât şi Frumosul putea fi Rău. În ecuaţie intră – încă – trăirile afective, ba chiar cu supra de măsură; revolta nu este  - încă – îndreptată Creaţiei, ci împotriva monopolului divin asupra Binelui, cu ajutorul şi justificarea Creaţiei.

Omul însă nu se opreşte aici; el doreşte cu orice preţ să îşi ia în stăpânire Binele, (chiar şi fără discernământ) şi să îşi construiască o morală nouă, deasupra esteticii şi teologiei, (chiar şi împotrivindu-se lui Dumnezeu, când înţelege că această este singura cale). Tot la Socrate găsim şi sâmburele revoltei împotriva lui Dumnezeu. În Eutifron (10a şi 10d) Socrate întreabă şi îşi îndeamnă urmaşii să se întrebe la rândul lor: „Ceea ce este legiuit este oare şi iubit de zei fiindcă-i legiuit sau invers: fiindcă-i iubit este şi legiuit?” Dacă în loc de zei ne gândim la Dumnezeu şi în loc de legiuit punem nu numai cuvântul evlavios/pios, ci şi cuvântul Bine, ne aflăm în anticamera procesului lui Dumnezeu, încheiat cu deicidul lui Nietzsche: „Gott ist tot!” – „Dumnezeu e mort!”. Camus are dreptate când afirmă că „din clipa în care omul îl supune pe Dumnezeu judecăţii morale, Îl ucide în el însuşi” (Omul revoltat).

După ce Dumnezeu cade – din Cer şi din suflete, nimic nu mai opreşte ca şi legătura dintre Bine şi Frumos să se destrame. După Frumos vine rândul relativizării Binelui. În lipsa sufletului gândirea afectivă şi cea mistică îşi pierd subiectul; raţiunea pură – ce are ca subiect corpul biologic sau corpul social – nu mai poate găsi nicio definiţie sau justificare absolută şi transcendentă pentru Bine. Binele nu mai este cu necesitate nici general şi frumos şi – în consecinţă – nici dezirabil. Discursurile moderne despre Bine nu sunt altceva decât reflexe demagogice; Binele devine sinonim cu Interesul personal sau de grup şi nu numai că nu constituie o oprelişte în calea crimei, ci ajunge să o şi justifice. Secolul XX este secolul crimei în numele Binelui, secolul în care Binele devine Urât.

-----------

Chiar şi după eşecul zgomotos al metafizicii Frumosului şi după secularizarea Binelui, rădăcinile biblice ale relaţiei dintre bine şi frumos – aventura primilor oameni: Adam si Eva – rămân neclintite în memoria şi conştiinţele occidentale. Gândirea mistică, lipsită de subiect, supraviețuiește totuşi sub forma unui reflex cultural şi se ridică, nu de puţine ori, împotriva raţiunii.

Din perspectivă occidentală – tributară fără echivoc creştinismului – binele şi frumosul fac parte din Creaţie, din însăşi definiţia Omului şi ţin de actul splendid de rebeliune împotriva Creatorului: muşcatul fructului din pomul cunoaşterii. Oricâte interpretări se dau şi se vor mai da acestui act, el rămâne  nu doar ca o prăbuşire, ci şi ca o naştere, ca o trezire a conştiinţei – locul în care Binele şi Frumosul capătă un sens.

După  ce au muşcat din fruct Adam şi Eva şi-au descoperit goliciunea, s-au ruşinat şi au căutat să şi-o acopere. „Şi şi-au deschis ochii amândoi şi, cunoscându-să a fi goli, au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” Terminologia este importantă. La început, în Rai, Adam şi Eva au fost nuzi, nicidecum goi; abia în urma păcatului ei „au devenit” goi. Goliciunea nu este acelaşi lucru cu nuditatea. Goliciunea presupune conştiinţa care cântăreşte, nu doar constată, care ştie ce este posibil, care îi sunt dorinţele şi care poate lua decizii în funcţie de putinţă şi dorinţa; însuşi cuvântul goliciune  desemnează o lipsă, o scădere.

Adam şi Eva au descoperit cu stupoare funcţionalitatea corpului; şi mai mult: au descoperit faptul ca înainte de a muşca din fructul interzis, nu au fost nimic altceva decât nişte opere de artă, (frumoase şi iubite de către extravagantul Dumnezeu-creator). Funcţionalitatea propriilor corpuri pe care o Adam şi Eva o descoperă îi aruncă în lume, pentru că ei – prin corpurile lor - devin utili Lumii, deci parte a Lumii. Rolul lor estetic este uitat sau se atrofiază; rolul etic, în schimb, devine primordial. Mântuirea poate fi astfel înţeleasă ca o încercare de a întoarce omul, prin Bine, la starea de Frumos, adică: în Eden.