Jurnal CXXXVIII - Cazul Bodnariu, incidentele de la Koln și dubla măsură

Ce are în comun cazul Bodnariu cu recentele incidente de la Koln? Tratate doar în universul faptelor ele ne apar că două comete în două galaxi diferite; personajele şi întâmplările nu au de ce să stea împreună şi să fie comparate; suntem tentaţi să răspundem: Nimic! Pe deoparte o familie mixată din Norvegia (el român, ea localnică) pierde (sau se află în pericol de a pierde) custodia copiilor (din pricina acuzaţiei de abuz fizic şi de indoctrinare religioasă); pe de altă parte o mulţime de femei sunt agresate (sexual) de musulmanii adunaţi în mijlocul oraşului Koln. Nu sunt ştiri banale pe lângă care să trecem cu indolentă; fiecare dintre ele reclamă o implicare (sau măcar o reacţie) a justiţiei şi a societăţii civile; dar ele nu sunt corelate faptic în niciun fel.

Totuşi valurile pe care aceste două întâmplări le-au stârnit (în România) arată că există o dublă măsură şi o doză otrăvitoare de ipocrizie în modul în care societatea românescă (în particular) absoarbe şi amendează aceste fapte (ceea ce invalidează în principiu orice judecată etică emisă în această direcţie de către societatea românească). Dacă considerăm că mediul online este purtătorul de cuvânt al societăţii româneşti (într-o oarecare măsură), în general vocile întâlnite aici cânta aceeaşi notă (chiar dacă în game, cu armonice şi cu intensităţi diferite): în primul rând norvegienii sunt criticaţi şi priviţi că fiind necivilizaţi (cuvântul cel mai uzitat este “intoleranţi”) pentru că nu înţeleg că în cultura noastră bătaia este o măsură a iubirii şi grijii părinteşti (altfel spus: bătaia este “ruptă din răi”), iar în al doilea rând musulmanii din Koln sunt şi ei la rândul lor consideraţi tot necivilizaţi (sau “băbari”), pentru că în loc să se adapteze culturii occidentale şi să respecte legile locului, au ales să se comporte după bunul plac (conform educaţiei primite într-o altă religie şi cultură).

Dacă trecem peste judecată maniheistă şi peste siguranţa aproape divină cu care sunt emise părerile (semn al slăbiciunii minţii şi a îngustimii orizontului) descoperim în spatele acestor păreri (sau “luări de poziţie”) manifestările acute ale unei boli a civilizaţiei: rahitismul spiritual,  intoleranţă gregară (deghizată în toleranţă), lipsa valorilor (ce apară o civilizație), precum şi spaima difuză și generalizată. Cel care pretinde ca imigrantul (musulman în general şi sirian în special) să facă bine şi să adere fără rest la cultura occidentală ce l-a adoptat, are de asemenea pretenţia – dacă la rândul sau se află în postura de imigrant în altă ţară – de a-i fi înţelese şi respectate cutumele culturale (fie ele interioare sau exterioare spaţiului intim). Supravieţuirea este primordială, etică – dacă se apelează la ea - este doar un dicton (sau, mai exact, un fason), iar raportul toleranţă-intoleranţă este o adaptare la conjuncturile momentului.

Aici este o lecţie de învăţat: în spatele oricărui sentiment nobil şi a oricărei mişcări sociale  generoase se poate află şi o scădere a fiinţei umane şi, respectiv, a societăţii, iar din păcate tocmai acest rău ascuns le invalidează în practică. Egalitarismul comunist este (şi) o rectie plină de resentimente la o formă de umilinţă, fundamentalismul religios este (şi) o refugiere în spiritualitate din faţă unui inamic puternic şi cât se poate de material (şi materialist - vezi civilizaţia islamică vs civilizaţia occidentală), iar naţionalismul este (şi) o închidere în faţă agresiunii unei proces de modernizare ce nu este nici înțeles şi nici digerat. În sfârşit, toleranţa (cu formă ei transformată în şablon etic al modernităţii: politically correct) este nu numai o valoare umană (creştină), ci, la un loc, şi nepăsare, şi încercarea de a relaxa normele pentru ca tolerantul să scape el însuşi judecăţii şi o expresie a aroganţei celui puternic.

Nu are importantă cum trebuie să ne situăm exact faţă de cele două cazuri în discuţie. (Îmi lipsesc faptele în integralitatea lor pentru a avea o opinie proprie). O pozitiei trebuie totusi adoptată. Este necesar însă un discernământ pentru a nu cădea în vreuna dintre capcanele vârtejurilor de opinie. În faţă acestor încercări (si a altora, desigur) ar trebui făcut un exerciu de auto-analiză, de intoleranţă faţă de noi înşine în primul rând şi de întoarcere la adevăratele valori care au creat civilizaţia occidentală (fără ca acest lucru să însemne întoarcere în trecut). Căci modul în care noi vom reacţiona sunt tot atâtea lecţii pentru cei care ne privesc şi îşi caută locul în sânul civilizaţiei occidentale.

Notă: Acest articol a aparut pe saitul ziarului Natiunea... aici