Ce are în comun
cazul Bodnariu cu recentele incidente de la Koln? Tratate doar în universul
faptelor ele ne apar că două comete în două galaxi diferite; personajele şi
întâmplările nu au de ce să stea împreună şi să fie comparate; suntem tentaţi să răspundem: Nimic! Pe deoparte o
familie mixată din Norvegia (el român, ea localnică) pierde (sau se află în
pericol de a pierde) custodia copiilor (din pricina acuzaţiei de abuz fizic şi
de indoctrinare religioasă); pe de altă parte o mulţime de femei sunt agresate
(sexual) de musulmanii adunaţi în mijlocul oraşului Koln. Nu sunt ştiri banale
pe lângă care să trecem cu indolentă; fiecare dintre ele
reclamă o implicare (sau măcar o reacţie) a justiţiei şi a societăţii civile;
dar ele nu sunt corelate faptic în niciun fel.
Totuşi valurile pe
care aceste două întâmplări le-au stârnit (în România) arată că există o dublă
măsură şi o doză otrăvitoare de ipocrizie în
modul în care societatea românescă (în particular) absoarbe şi amendează aceste
fapte (ceea ce invalidează în principiu orice judecată etică emisă în această
direcţie de către societatea românească). Dacă
considerăm că mediul online este purtătorul de cuvânt al societăţii româneşti
(într-o oarecare măsură), în general vocile întâlnite aici cânta aceeaşi notă
(chiar dacă în game, cu armonice şi cu intensităţi diferite): în primul rând
norvegienii sunt criticaţi şi priviţi că fiind necivilizaţi (cuvântul cel mai
uzitat este “intoleranţi”) pentru că nu înţeleg că în cultura noastră bătaia
este o măsură a iubirii şi grijii părinteşti (altfel spus: bătaia este “ruptă
din răi”), iar în al doilea rând musulmanii din Koln sunt şi ei la rândul lor
consideraţi tot necivilizaţi (sau “băbari”), pentru că în loc să se adapteze
culturii occidentale şi să respecte legile locului, au ales să se comporte după
bunul plac (conform educaţiei primite într-o altă religie şi cultură).
Dacă trecem peste
judecată maniheistă şi peste siguranţa aproape divină cu care sunt emise
părerile (semn al slăbiciunii minţii şi a îngustimii orizontului) descoperim în
spatele acestor păreri (sau “luări de poziţie”) manifestările acute ale unei
boli a civilizaţiei: rahitismul spiritual, intoleranţă gregară (deghizată
în toleranţă), lipsa valorilor (ce apară o civilizație), precum şi spaima
difuză și generalizată. Cel care pretinde ca imigrantul (musulman în general şi
sirian în special) să facă bine şi să adere fără rest la cultura occidentală ce
l-a adoptat, are de asemenea pretenţia – dacă la rândul sau se află în postura
de imigrant în altă ţară – de a-i fi înţelese şi respectate cutumele culturale
(fie ele interioare sau exterioare spaţiului intim). Supravieţuirea este
primordială, etică – dacă se apelează la ea - este doar un dicton (sau, mai
exact, un fason), iar raportul toleranţă-intoleranţă este o adaptare la
conjuncturile momentului.
Aici este o lecţie
de învăţat: în spatele oricărui sentiment nobil şi a oricărei mişcări
sociale generoase se poate află şi o scădere a fiinţei umane şi,
respectiv, a societăţii, iar din păcate tocmai acest rău ascuns le invalidează
în practică. Egalitarismul comunist este (şi) o rectie plină de resentimente la
o formă de umilinţă, fundamentalismul religios este (şi) o refugiere în
spiritualitate din faţă unui inamic puternic şi cât se poate de material (şi
materialist - vezi civilizaţia islamică vs civilizaţia occidentală), iar
naţionalismul este (şi) o închidere în faţă agresiunii unei proces de
modernizare ce nu este nici înțeles şi nici digerat. În sfârşit, toleranţa (cu
formă ei transformată în şablon etic al modernităţii: politically correct) este
nu numai o valoare umană (creştină), ci, la un loc, şi nepăsare, şi încercarea
de a relaxa normele pentru ca tolerantul să scape el însuşi judecăţii şi o
expresie a aroganţei celui puternic.
Notă: Acest articol a aparut pe saitul ziarului Natiunea... aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu