joi, 31 decembrie 2015

Jurnal CXXXVII - Despre singurătate (fragmente dintr-o scrisoare netrimisă)…




1. Ceea ce susţine o formă volutară de singurătate şi o împiedică să alunece în nebunie este tocmai ideea ce există (undeva şi cândva) posibilitatea de a ieşi din condiţia de om singur (şi, implicit, recunoaşterea condiţiei inferioare a omului singur). Nu este nevoie că omul să îşi dorească dureros ieşirea din singurătate şi să încerce ceva în această privinţă; nu au importantă deosebită nici măcar condiţiile particulare care au dus la singurătate; ceea ce contează pentru că singurătatea să poată continuă este îndrăgostirea – omului singur – de ipostanza de „a nu fi singur” – adică speranţa. Acest lucru este cel care ţine închisoarea singurătăţii deschisă şi pe cel singur înăuntru; cu ajutorul lui omul îşi conjugă în imaginar (şi prin această îşi păstrează) umanitatea (sensul cutural al verbului a fi). Altfel spus: prin posibilitatea de a nu fi singur (care poate lua şi formă regretului de a fi fost cândva/undeva nesingur) se păstrează intact potenţialul de umanitate din omul singur.
....
De fapt trebuie făcută o separaţie între singurătate şi singularitate: singurătatea este o parte ruptă dintr-un întreg ce păstrează cu nostalgie şi atributele întregului (resimţite că nişte membre amputate), pe când singularitatea este o excepţie, o negare a întregului, în întreg. Se poate abuza de limbaj pentru a emite următoarea apoftegmă: „Singuratea adevărată şi absolută este singularitatea”.

2. Dacă gândim că este necesar un atribut care să descrie poziţia (relaţia) unui obiect faţă de celelate obiecte din clasa de obiecte din care face parte, ne găsim în faţă unei oportunităţi  de a înţelege singurătatea (şi formă ei extremă – singularitatea). Lipsa unei relaţii funcţionale dintre un obiect şi alte obiecte o putem asimila (pentru cazul particular în care obictele sunt oameni) singurătăţii. În acest caz – în care obiectul devine subiect şi îşi schimbă perspectiva asupra propriilor relaţii - putem admite (voi reveni asupra acestui aspect) că principiul de funcţionare al singurătăţii (cel ce trebuie să nege constant principiile de justificare, formare, şi/sau funcţionare ale relaţiilor funcţionale normale dintre obiecte) este determinat (şi de alţi) doi factori: de posibil şi de probabil, nu numai de speranţa de care vorbeam mai sus. Mai exact: pentru posibil – omul nu este capabil să iasă din singurătate, iar pentru probabil – omul nu este lăsat de natură (orice lucru extern şi incontrolabil în mod direct) să iasă din singurătate (oricât de mult şi-ar dori acest lucru). Orice combinaţie dintre cei doi vectori este perfect posibilă şi probabilă. Singurătatea se află deci între posibil şi probabil.

Sigularitatea – dacă suntem de acord cu această viziune despre singurătate – este singurătatea unde se pot îndeplini condiţiile de probabilitate, dar funcţionează implacabil imposibilul.Este cazul idiotului sau al geniului. Oricât de mult ar complota mediul social (din milă sau admiraţie) pur şi simplu relaţiile cu aceste două tipologii umane sunt imposibile: sunt îndeplinite condiţiile de justificare ale unei relaţii (de aici şi drama) – (fie că sunt programate adânc în structura biologică a omului, fie că sunt de ordin cultural – nevoia de socializare există, iar dacă nu există ne aflăm în zona patologicului), însă condiţiile de formare şi fuctionare (comunicare, valori comune, etc…) eşuează…

Niciun comentariu: