luni, 21 decembrie 2015

Jurnal CXXXVI Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica


„O strâmbătate şi-a făcut loc în lume, s-a substituit realului şi acum a prins fiinţa cu sunetul ei fals.” Confruntat cu această strâmbătate, Noica ne arată că adevărata cale a vieții (și a filozofiei) se parcurge cu inima, iar etica (mai mult decât estetica, ontologia sau epistemologia) este o disciplină salvatoare a inimii. Sf. Augustin – citat de un personaj – spune: „Iubeşte şi fă ce vrei!” („Ama et quod vis fac”), iar sensul acestei apoftegme se dezvăluie treptat, cu fiecare dialog şi cu fiecare întâmplare, (astfel încât, atunci când el este enunţat direct de același personaj (pg 87), cititorii îl ştiu deja şi s-au pătruns de adevărul lui): iubirea este un principiu etic [CII], iar cel ce iubeşte învinge moartea şi este liber; este liber, deși nu mai poate face orice (căci ceea ce îşi doreşte este ceea ce trebuie).

E un scenariu absurd (și dureros de adevărat): un om liber – ce îmi aminteşte de „cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda – dă o lecţie de demnitate (etică, nu neapărat estetică) ([CX]) unui lumi strâmbe ce nu o poate pricepe şi o consideră o „provocare” (pg. 62). Lumea reală, dreptă este luată în captivitate de lumea strâmbă. Închisoarea devine o adevărată Universitate Umanistă unde au loc întâlniri între oameni liberi ce poartă discuţii filozofice şi conferențiază (ca în Banchetul lui Platon), iar dincolo de ziduri se adună o grămadă de proşti închişi definitiv în prostia lor agresivă… (20-21 dec 2015)

Niciun comentariu: