miercuri, 16 decembrie 2015

Jurnal CXXXV – Prăbușirea (sufletului) Occidentului (continuare)

Continuarea articolului [CXXXIV]

(1) Despre complexul islamului. Un călcâi al lui Ahile pentru Occident: credinţa.

Ceea ce împinge o anumită parte a civilizaţiei islamice la radicalizare este o formă perversă şi subtilă de agresiune a Occidentului. Occidentul nu lasă nicio opţiune Islamului, nicio zonă în care acesta să poată prevala, nicio competiţie în care să aibă vreo şansă. Economic, politic, cultural, în orice domeniu Occidentul îşi etalează forţă, iar etalarea forţei (chiar fără o folosire a ei) trezeşte teamă, nervozitate şi – de ce nu? – invidie. Dar mai ales furie.

Singurul călcai al lui Ahile pentru Occident este credinţa; prin întărirea credinţei, Islamul încearcă să recupereze distanţă faţă de Occident. Acţiunile radicalilor islamişti sunt menite nu doar să atace Occidentul (miză cu totul secundară, pentru că este clară disproporția dintre forţele fizice), ci în primul rând să arate că forţa credinţei islamice (constitutivă pentru Islam şi, prin această, în imaginarul propriu forța Islamului însuși) este covârşitoare în comparaţie cu moleșita şi descompusa credinţă creştină. Astfel, dacă din teamă, Occidentul abdică de la valorile sale creştine: libertate, individualism, milă, întrajutorare, respect, etc…, el se recunoaşte învins.

Teza această, conform căreia acţiunile islamismului radical se datorează unui complex de inferioritate indus în mod agresiv  islamului, poate fi argumentată printr-o scurtă privire în oglindă. Îngrijorarea iniţială stârnită de religia islamică – practicată cu atâta seriozitate şi obstinaţie - a ajuns să stârnească reacţii aberante în Occident. Ziarul Charlie Hebdo (de al cărui nume se leagă atentatul dement și abominabil de la începutul anului) a dus o campanie susținută de combatere (prin atac satiric, benign totuși) a pericolului perceput ca venind din partea religiei islamice; caricaturile publicate în revista nu au făcut altceva decât să încerce să coboare religia islamică la același nivel (laicizat și lipsit de respect) la care se află și religia creștină; cred că – într-o măsură mai mică sau mai mare – acțiunile lor au constituit o formă de atentat la ceea ce are mai de preț Islamul:  islamismul (credința). Dacă vedem lucrurile în acest mod, din punctul de vedere al Islamului, înțelegem și faptul conex că și reversul medaliei este posibil: Islamul se simte amenințat și reacționează. (Notă: Dacă ne amintim, tot un complex similar de inferioritate geopolitică și a unei stări de stres și încordare continuă, datorat unei coalizări externe, a condus la izbucnirea primului război mondial: după ce Rusia a declanșat – preventiv – mobilizarea trupelor, temându-se să nu fie prinsă în capcană între Rusia și Franța, Germania – tot preventiv – a pus în aplicare planul Schlieffen-Moltke).   

(2) Despre Sufletul creştin al occidentului. Despre sufletul modern al Occidentului. Pericolul legării de trup.

Specificitatea şi genialitatea în trecut Occidentului a constat în crearea (sau descoperirea) unui anima universalis (a unui anumit tip de suflet: sufletul creştin) şi a unor facultăţi sufleteşti (în cele din urmă materializate în instituţii) care nu au ţinut de definiţia trupului Occidentului. Condiţia ce a făcut posibil Occidentul şi l-a adus până în pragul modernităţii a fost independenţa a acestui suflet al Occidentului de trupul său, precum şi capacitatea sufletului – pe care ni-l putem închipui ca pe o ectoplasmă culturală – de a se separa de trup. Mai departe, acest fapt a permis acceptarea unui potenţiale inferiorităţi (pe care H.R.P. – o numeşte secundaritate) faţă de culturile cu care a intrat în contact (în timp şi spaţiu), inferioritate care i-a dat în schimb puterea de a se apropia de ele cu curiozitate, de a le îngloba şi de a le naturaliza.

Anima universalis (sufletul creştin) al civilizaţiei occidentală a fost atât de obişnuit să iasă din sine – să-şi suspende legăturile cu propriul trup – pentru a înţelege şi a culege alte culturi, încât a sfârşit acum prin a rămâne captiv în afară să. Civilizaţia occidentală însăşi, ajunsă la o autosuficienţă barbară şi ignorantă (în urmă căreia şi-a declarat superioritatea), i-a închis porţile. Din această cauză, în acest moment, Occidentul trăieşte acut o senzaţie de corp străin, de alienare şi de respingere fără de el însuşi; ceea ce a construit prin acest proces de metempsihoză în (şi din) afară îi este străin; se dezice de sine pentru că este lipsit de suflet. Ceea ce a rămas – un simulacru de suflet sau – mai exact – un suflet că un vas golit de conţinut: sufletul modern – se agaţă cu disperare de trup. De aceea poate și-a schimbat și numele din Creștinătate în Occident (adică din suflet în trup).

Iată de ce atrag atenţia asupra următorului pericol: orice formă de reacţie la atacurile radicalilor islamişti ce ar apela la definiţii ale occidentului şi ale occidentalilor prin referire la trup (trup în sensul larg, material – adică opus spiritului; de exemplu: Occidentul că Europa, iar occidentalii: cetăţenii statelor europene, caucazienii sau persoanele cu bunici autohtoni), ne va face să ratăm şansă de a „învinge” Islamul fără a-l cuceri. De a-l cuceri cultural.

(3) Demografie vesus cultură. O apoftegmă.

S-a spus că aceeaşi strategie de covârşire culturală o aplică şi islamul prin crearea de enclave culturale ce cresc sub ochii noștri. Nu trebuie însă confundat acest aspect demografic cu cel cultural. Într-adevăr, numărul tot mai mare de persoane ce provin din culturi străine (până la opuse) fac din ce în ce mai dificilă absorbţia lor culturală, însă acest fapt nu înseamnă că acele culturi ne subminează cultura prin convertirea membrilor ei. (O fac prin înlăturarea noastră – și cu concursul nostru – de pe teritoriile pe care le ocupăm). Este grav, dar nu sufletul, ci doar trupul ne este ameninţat, pentru că islamul nu dialoghează cu occidentalii moderni (ce cei creştini, nici atât). Trebuie totuşi avut în vedere că ameninţarea asupra trupului, dacă sufletul este slab (şi nu şi-a realizat transcendenţa), se poate ajunge în situaţia în care sufletul se prăbuşeşte. Iar de slăbiciunea sufletului occidentului noi şi numai noi suntem vinovaţi. Adevărată înfrângere este ce de tip spiritual.

După cum spuneam: pentru a avea o şansă de supravieţuire (şi trupească, dar în primul rând spirituală), trebuie să fim pregătiţi să dispărem ca trup fără să ne trădăm sufletul. Acel suflet creştin care ne învaţă că cel ce a pornit o lupta – a pierdut.

(4) Lecţia creştinismului. Recapitulatio.

Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de la creştinism şi să o aplicăm este următoarea: „Cum enim infirmor, tunc potens sum” („Când sunt slab, atunci sunt tare” – Corinteni 2, 12, 10) (apud H. R. Patapievici). Din superioritatea vanitoasă pe care o afişăm (după cum am arătat mai sus: (2) porneşte tot răul ce se abate asupra noastră; în forţă fizică pe care suntem oricând gata să o folosim, stă germenele căderii noastre (1); suntem un Goliat agresiv pe care o piatră bine ţintită îl poate doborâ.

A fi slab nu este o slăbiciune; a fi slab este a fi altfel decât se aşteaptă adversarul să fii pentru a continua conflictul. Să ne amintim de Sun Tzu: „Să pari slab când eşti puternic şi să pari puternic când eşti slab”. În creştinism acest lucru nu este o strategie, ci un fapt ontologic, (valabil însă şi că strategie, căci ce formă de a fi slab este mai credibilă decât aceea în care chiar eşti slab). Şi am arătat ce înseamnă să fii slab în contextul actual: (1) să nu replicăm cu aceeaşi monedă împotriva populaţiei civile, (2) să continuăm să ne ţinem porţile deschise (cu discernământ) şi (3) să nu vedem răul în credinţă, ci în acei ce instrumentează credinţa pentru a-l face.

Căci şi inversul apoftegmei de mai sus este valabil: cel ce a oprit o lupta – a învins.


Niciun comentariu: