Continuarea articolului [CXXXIV]
(1) Despre complexul islamului. Un călcâi al lui Ahile pentru Occident:
credinţa.
Ceea ce împinge o anumită parte a civilizaţiei islamice la radicalizare
este o formă perversă şi subtilă de agresiune a Occidentului. Occidentul nu
lasă nicio opţiune Islamului, nicio zonă în care acesta să poată prevala, nicio
competiţie în care să aibă vreo şansă. Economic, politic, cultural, în orice
domeniu Occidentul îşi etalează forţă, iar etalarea forţei (chiar fără o
folosire a ei) trezeşte teamă, nervozitate şi – de ce nu? – invidie. Dar mai
ales furie.
Singurul călcai al lui Ahile pentru Occident este credinţa; prin întărirea
credinţei, Islamul încearcă să recupereze distanţă faţă de Occident. Acţiunile
radicalilor islamişti sunt menite nu doar să atace Occidentul (miză cu totul
secundară, pentru că este clară disproporția dintre forţele fizice), ci în primul
rând să arate că forţa credinţei islamice (constitutivă pentru Islam şi, prin
această, în imaginarul propriu forța Islamului însuși) este covârşitoare în
comparaţie cu moleșita şi descompusa credinţă creştină. Astfel, dacă din teamă,
Occidentul abdică de la valorile sale creştine: libertate, individualism, milă,
întrajutorare, respect, etc…, el se recunoaşte învins.
Teza această, conform căreia acţiunile islamismului radical se datorează
unui complex de inferioritate indus în mod agresiv islamului, poate fi argumentată printr-o scurtă
privire în oglindă. Îngrijorarea iniţială stârnită de religia islamică –
practicată cu atâta seriozitate şi obstinaţie - a ajuns să stârnească reacţii aberante
în Occident. Ziarul Charlie Hebdo (de al cărui nume se leagă atentatul dement și
abominabil de la începutul anului) a dus o campanie susținută de combatere (prin
atac satiric, benign totuși) a pericolului perceput ca venind din partea religiei
islamice; caricaturile publicate în revista nu au făcut altceva decât să
încerce să coboare religia islamică la același nivel (laicizat și lipsit de
respect) la care se află și religia creștină; cred că – într-o măsură mai mică
sau mai mare – acțiunile lor au constituit o formă de atentat la ceea ce are mai
de preț Islamul: islamismul (credința). Dacă
vedem lucrurile în acest mod, din punctul de vedere al Islamului, înțelegem și
faptul conex că și reversul medaliei este posibil: Islamul se simte amenințat
și reacționează. (Notă: Dacă ne amintim, tot un complex similar de
inferioritate geopolitică și a unei stări de stres și încordare continuă,
datorat unei coalizări externe, a condus la izbucnirea primului război mondial:
după ce Rusia a declanșat – preventiv – mobilizarea trupelor, temându-se să nu
fie prinsă în capcană între Rusia și Franța, Germania – tot preventiv – a pus
în aplicare planul Schlieffen-Moltke).
(2) Despre Sufletul creştin al occidentului. Despre sufletul modern al
Occidentului. Pericolul legării de trup.
Specificitatea şi genialitatea în trecut Occidentului a constat în crearea
(sau descoperirea) unui anima universalis (a unui anumit tip de suflet:
sufletul creştin) şi a unor facultăţi sufleteşti (în cele din urmă
materializate în instituţii) care nu au ţinut de definiţia trupului
Occidentului. Condiţia ce a făcut posibil Occidentul şi l-a adus până în pragul
modernităţii a fost independenţa a acestui suflet al Occidentului de trupul său,
precum şi capacitatea sufletului – pe care ni-l putem închipui ca pe o
ectoplasmă culturală – de a se separa de trup. Mai departe, acest fapt a permis
acceptarea unui potenţiale inferiorităţi (pe care H.R.P. – o numeşte
secundaritate) faţă de culturile cu care a intrat în contact (în timp şi
spaţiu), inferioritate care i-a dat în schimb puterea de a se apropia de ele cu
curiozitate, de a le îngloba şi de a le naturaliza.
Anima universalis (sufletul creştin) al civilizaţiei occidentală a fost atât
de obişnuit să iasă din sine – să-şi suspende legăturile cu propriul trup –
pentru a înţelege şi a culege alte culturi, încât a sfârşit acum prin a rămâne
captiv în afară să. Civilizaţia occidentală însăşi, ajunsă la o autosuficienţă
barbară şi ignorantă (în urmă căreia şi-a declarat superioritatea), i-a închis
porţile. Din această cauză, în acest moment, Occidentul trăieşte acut o
senzaţie de corp străin, de alienare şi de respingere fără de el însuşi; ceea
ce a construit prin acest proces de metempsihoză în (şi din) afară îi este
străin; se dezice de sine pentru că este lipsit de suflet. Ceea ce a rămas – un
simulacru de suflet sau – mai exact – un suflet că un vas golit de conţinut:
sufletul modern – se agaţă cu disperare de trup. De aceea poate și-a schimbat și
numele din Creștinătate în Occident (adică din suflet în trup).
Iată de ce atrag atenţia asupra următorului pericol: orice formă de reacţie
la atacurile radicalilor islamişti ce ar apela la definiţii ale occidentului şi
ale occidentalilor prin referire la trup (trup în sensul larg, material – adică
opus spiritului; de exemplu: Occidentul că Europa, iar occidentalii: cetăţenii
statelor europene, caucazienii sau persoanele cu bunici autohtoni), ne va face
să ratăm şansă de a „învinge” Islamul fără a-l cuceri. De a-l cuceri cultural.
(3) Demografie vesus cultură. O apoftegmă.
S-a spus că aceeaşi strategie de covârşire culturală o aplică şi islamul
prin crearea de enclave culturale ce cresc sub ochii noștri. Nu trebuie însă confundat
acest aspect demografic cu cel cultural. Într-adevăr, numărul tot mai mare de
persoane ce provin din culturi străine (până la opuse) fac din ce în ce mai
dificilă absorbţia lor culturală, însă acest fapt nu înseamnă că acele culturi
ne subminează cultura prin convertirea membrilor ei. (O fac prin înlăturarea
noastră – și cu concursul nostru – de pe teritoriile pe care le ocupăm). Este
grav, dar nu sufletul, ci doar trupul ne este ameninţat, pentru că islamul nu
dialoghează cu occidentalii moderni (ce cei creştini, nici atât). Trebuie
totuşi avut în vedere că ameninţarea asupra trupului, dacă sufletul este slab
(şi nu şi-a realizat transcendenţa), se poate ajunge în situaţia în care
sufletul se prăbuşeşte. Iar de slăbiciunea sufletului occidentului noi şi numai
noi suntem vinovaţi. Adevărată înfrângere este ce de tip spiritual.
După cum spuneam: pentru a avea o şansă de supravieţuire (şi trupească, dar
în primul rând spirituală), trebuie să fim pregătiţi să dispărem ca trup fără
să ne trădăm sufletul. Acel suflet creştin care ne învaţă că cel ce a pornit o
lupta – a pierdut.
(4) Lecţia creştinismului. Recapitulatio.
Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de la creştinism şi să o aplicăm este
următoarea: „Cum enim infirmor, tunc potens sum” („Când sunt slab, atunci sunt
tare” – Corinteni 2, 12, 10) (apud H. R. Patapievici). Din superioritatea
vanitoasă pe care o afişăm (după cum am arătat mai sus: (2) porneşte tot răul
ce se abate asupra noastră; în forţă fizică pe care suntem oricând gata să o
folosim, stă germenele căderii noastre (1); suntem un Goliat agresiv pe care o
piatră bine ţintită îl poate doborâ.
A fi slab nu este o slăbiciune; a fi slab este a fi altfel decât se
aşteaptă adversarul să fii pentru a continua conflictul. Să ne amintim de Sun
Tzu: „Să pari slab când eşti puternic şi să pari puternic când eşti slab”. În
creştinism acest lucru nu este o strategie, ci un fapt ontologic, (valabil însă
şi că strategie, căci ce formă de a fi slab este mai credibilă decât aceea în
care chiar eşti slab). Şi am arătat ce înseamnă să fii slab în contextul
actual: (1) să nu replicăm cu aceeaşi monedă împotriva populaţiei civile, (2)
să continuăm să ne ţinem porţile deschise (cu discernământ) şi (3) să nu vedem
răul în credinţă, ci în acei ce instrumentează credinţa pentru a-l face.
Căci şi inversul apoftegmei de mai sus este valabil: cel ce a oprit o lupta
– a învins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu