Incipit
Problemele noaste mioritice par, pe fundalul problemelor cu care se
confruntă întreagă civilizaţie occidentală în ultimii ani, derizorii. Derizorii
că o ceartă pentru câteva sticle de rom, între nişte mateloţi ce nu simt şi nu
aud marea ce-i zgâlțâie şi urlă în jurul lor a furtună. Dacă pentru noi mizele
sunt relaţia politicului cu socialul, corupţia şi reforma politicului,
creşterea nivelului de trăi, „accidentele criminale”, etc…, mizele Occidentului
sunt un anume stil de viaţă, o anume viziunea asupra lumii, o anume idee de
progres şi de istorie, adică însuşi sufletul occidentului şi al occidentalului
(ce este, în cele din urmă, şi al nostru).
Prăbuşirea demografică a occidentului
Dacă Oswald Spengler ar fi trăit printre noi nu ar fi folosit termenul
îngrijorător de „declin”, ci pe acela tare de „prăbuşire”, fără că cineva să îl
contrazică sau să îl acuze pe pesimism. (Deși, nu demult, istoricul Lucian
Boia a publicat o carte – la a cărei lansare am fost prezent – intitulată dubitativ:
Sfârșitul Occidentului? , cu un răspuns,
dat în conținutul ei, negativ.) Acum câţiva ani, inspirat de tezele lui O.
Spengler (și ale urmașului său: Neagu Djuvara), căutăm şi eu semnele acestui
sfârşit iminent al occidentului (Prăbușirea civilizației occidentale) şi le găseam în primul rând (şi cel mai
evident) în demografie.(Declinul şi prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale. Perspectiva Demografică.)
Concluzia era una singură: occidentalii sunt condamnaţi.
În primul rând (1) cantitativ: occidentalii dispar încet dar sigur
fiindcă nu mai fac copii (o rată natalităţii scăzută sub 2, deci sub limita de
conservare – în general din cauze ce ţin de nivelul de civilizaţie atins) şi sunt întrecuţi că număr (şi chiar înlocuiți
pe propriile lor teritorii) de către reprezentaţii civilizaţiei concurente (cea
islamică).
Şi în al doilea rând (2) calitativ: există o oboseală psihologică, o
îmbătrânire accentuată şi o degenerescenţă a occidentalilor (în general
datorată tocmai progresului tehnologic ce ar fi trebuit să îi salveze).
Cu toate că procesul începuse deja de mult timp şi era binecunoscut, iar
semnele unei agresiunii culturale a islamului nu mai puteau fi ignorate de
nimeni, atitudinea Occidentului era încă una pasivă şi tolerantă, ce pleca
poate dintr-o credinţă nestrămutată în destinul şi în forţa ei, capabile să
convertească şi/sau să cucerească lumea. Deşi îşi făcuse o reputaţie prin
toleranţă şi relativism îşi închipuia că valorile sale – progresul, noul,
laicismul, raţiunea, pacea – sunt valori universale ce pot fi transmise oricui
intră în contact cu el. Se liniştea singur gândind că (1) civilizaţia
(înţeleasă ca un ansamblu de instituţii moderne, de ştiinţă şi de tehnologie)
se va răspândi pe tot globul şi că (urmare a acestei răspândiri) fertilitatea
va scade proporţional şi, mai ales, că (2) va putea asimila cultural elementele
alogene (de cultură islamică) de pe propriul teritoriu, primenindu-şi astfel
sângele şi că va putea să declanşeze o modernizare (civilizatoare – în acelaşi
sens: instituţional, ştiinţific şi tehnologic) pe teritoriile unde era prezent
islamul.
Sufletul creştin
Occidentul ignoră însă un fapt esenţial: relaţiile dintre gradul de
civilizaţie şi rata fertilităţii , dintre progres şi secularizare şi dintre
bunăstare şi dorinţa de pace, nu sunt relaţii direct cauzale în nicio direcţie,
ci se datorează modului în care sufletul nostru (occidental) modern este
construit. Iar sufletul nostru nu poate fi oferit la export prin educaţie şi
expunere la cultura occidentală, pentru că el este în esenţă creştin, (chiar
dacă este lipsit din ce în ce mai mult de credinţă ce l-a format). Chiar şi
numai pentru a-l înţelege (că să nu mai vorbim de adopţie) este nevoie de un
efort deosebit, acelaşi tip de efort pe care noi la rândul nostru ar trebui –
spre exemplu – să îl facem pentru a înţelege sufletul modern japonez (un suflet
a-l onoarei şi a-l datoriei până la sacrificiu, sufletul samurailor), sufletul
modern indian (acela al serenităţii şi a-l armoniei, sufletul contemplativ) sau
– de ce nu? – chiar sufletul modern islamic.
Nu voi încerca să demonstrez filiaţia dintre sufletul creştin şi sufletul
modern occidental. (A făcut-o foarte bine H. R. Patapievici într-una dintre
conferinţele sale). Concluzia este mai importantă: oricare ar fi ameninţările
externe, ameninţările interne sunt şi mai mari. Occidentul nu se va prăbuşi din
pricina asaltului islamului (sau din alte cauze), ci pentru că îşi va schimba/pierde sufletul. Sufletul modern este gol, deşi încă mai are reflexe creştine.
Ameninţările externe nu fac altceva decât să îl forţeze să îşi schimbe
sufletul, adică să renunţe şi la aceste reflexe creştine pentru că nu va mai
găsi explicaţii raţionale (cele sufleteştii fiindu-i deja luate). Georges
Bernanos spunea: „Creştinismul a făcut Europa”. (Occidentul completez eu). „Creştinismul
a murit. Europa” / Occidentul „va muri, ce poate fi mai simplu?” (apud HRP –
eseul „Nouă Europa şi vocea care lipseste”)
(Ca o paranteză în acest context, nu pentru a demonstra o lege ci mai
degrabă pentru a arăta un tipar, fac afirmaţia că prăbuşirea civilizaţiei
greco-latine nu se datorează (doar)
valurilor de migratori ce nu mai putut fi oprite sau asimilate, ci
înlocuirii treptate a sufletului greco-latin (antic) cu sufletul creştin.
Aceste două fapte – Völkerwanderung şi convertirea – chiar dacă au fost
simultane, nu sunt complet corelate.)
Dilema Occidentului
Niciodată până acum Occidentul nu s-a
aflat într-un pericol mai mare. Valurile de refugiați sirieni şi
atentatele ISIS îl pun într-o dilema din care nu pare să existe vreo ieşire.
Pe deoparte se ridică voci - tot mai multe! - care denunţă islamul că fiind
răspunzător pentru tot ceea ce se întâmplă şi predică ideea deschiderii unui
front pasiv (de intoleranţă şi de închidere faţă de musulmani) şi a unuia activ
(război împotriva statului ISIS, ba chiar – cei mai radicali – împotriva.
musulmanilor). În replică, o altă parte a occidentului rămâne credincioasă
principiilor care l-au consacrat: toleranţă, înţelegere, întrajutorare,
respect, etc…; (deşi şi această parte a occidentului se întreabă: Până unde? și
Până când?). Iată alternativele: fie ne apărăm de agresiuni (cea demografică şi
cea militară) prin (re)definirea identităţii occidentale, abdicând de la
propriile principii pentru a supravieţui fizic; fie ne păstrăm încrederea în
forţă acestor principii şi ne asumăm riscul propriei pieiri pentru că acestea
să supravieţuiască (poate chiar în cei ce ne vor învinge sau ne vor înlocui/da
la o parte).
Personal cred că prima alternativă este cea mai periculoasă pentru că ea ne
ucide definitiv sufletul (şi aşa ameninţat cu disoluţia în lipsa principiului
ei justificativ (de ce?), fondator (cine?) şi de funcţionare (cum?): credinţa)
şi ne închide viitorul; singură şansă – mică într-adevăr! - ar fi să ne salvăm
sufletele şi odată cu ele cultura: (1) să primim în continuare (nu fără
discernământ) refugiați (din calea ororilor produse de dușmani comuni), (2) să
nu acuzăm o religie (şi pe cei ce o îmbrăţişează), ci pe cei ce vor şi fac răul
(chiar dacă îl vor și îl fac în numele ei) şi (3) să nu cedăm tentaţiei de
răzbunare cu orice preţ (şi împotriva oricui). Înainte de a fi albi, români
(sau alte naţii), etc… să fim creştini – adică Oameni! (Oare nu înţelegem că
atunci când avem pretenţia să fim Oameni, de fapt avem pretenţia de a fi
creştini, pentru că toate atributele Omului (cu O mare) sunt de fapt atribute
culturale achiziţionate din creştinism?)
În viitor poate că Occidentul nu va mai fi alb, poate că şi statele actuale
vor dispare, dar măcar (cu aceeaşi probabilitate)
el va fi populat cu oameni care vor ştii în continuare ce înseamnă sufletul
creştin şi se vor întoarce care cultură Occidentului într-o nouă Renaştere…
În loc de încheiere
Speranţa această mi-a fost sfărâmată de ultimele declaraţii ale
candidatului la președinția Americii din partea partidului republican, Donald
Trump. Într-un comunicat („Comunicatul lui Donald Trump pentru împiedicarea
imigraţiei musulmane") difuzat de curând (că urmare a atentatului din
California), el a lansat un apel la "interzicerea totală şi completă a
accesului musulmanilor în Statele Unite până când aleşii ţării noastre vor
înţelege ce se întâmplă". (Occidentul îşi pierde sufletul, iată ce se
întâmplă!) Mai grav este faptul că un astfel de mesaj (chiar dacă a fost
amendat de Pentagon, de preşedintele în funcţiune: Obama şi de adversarii
politici) a avut o incredibilă priză la electorat, ceea ce înseamnă că este
deja prea târziu, mult prea târziu…
Continuarea articolului aici: [CXXXV]
Continuarea articolului aici: [CXXXV]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu