miercuri, 9 decembrie 2015

Jurnal CXXXIV – Prăbușirea (sufletului) Occidentului


Incipit

Problemele noaste mioritice par, pe fundalul problemelor cu care se confruntă întreagă civilizaţie occidentală în ultimii ani, derizorii. Derizorii că o ceartă pentru câteva sticle de rom, între nişte mateloţi ce nu simt şi nu aud marea ce-i zgâlțâie şi urlă în jurul lor a furtună. Dacă pentru noi mizele sunt relaţia politicului cu socialul, corupţia şi reforma politicului, creşterea nivelului de trăi, „accidentele criminale”, etc…, mizele Occidentului sunt un anume stil de viaţă, o anume viziunea asupra lumii, o anume idee de progres şi de istorie, adică însuşi sufletul occidentului şi al occidentalului (ce este, în cele din urmă, şi al nostru). 

Prăbuşirea demografică a occidentului

Dacă Oswald Spengler ar fi trăit printre noi nu ar fi folosit termenul îngrijorător de „declin”, ci pe acela tare de „prăbuşire”, fără că cineva să îl contrazică sau să îl acuze pe pesimism. (Deși, nu demult, istoricul Lucian Boia a publicat o carte – la a cărei lansare am fost prezent – intitulată dubitativ:  Sfârșitul Occidentului? , cu un răspuns, dat în conținutul ei, negativ.) Acum câţiva ani, inspirat de tezele lui O. Spengler (și ale urmașului său: Neagu Djuvara), căutăm şi eu semnele acestui sfârşit iminent al occidentului (Prăbușirea civilizației occidentale) şi le găseam în primul rând (şi cel mai evident) în demografie.(Declinul şi prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale. Perspectiva Demografică.)

Concluzia era una singură: occidentalii sunt condamnaţi.

În primul rând (1) cantitativ: occidentalii dispar încet dar sigur fiindcă nu mai fac copii (o rată natalităţii scăzută sub 2, deci sub limita de conservare – în general din cauze ce ţin de nivelul de civilizaţie atins)  şi sunt întrecuţi că număr (şi chiar înlocuiți pe propriile lor teritorii) de către reprezentaţii civilizaţiei concurente (cea islamică).

Şi în al doilea rând (2) calitativ: există o oboseală psihologică, o îmbătrânire accentuată şi o degenerescenţă a occidentalilor (în general datorată tocmai progresului tehnologic ce ar fi trebuit să îi salveze).

Cu toate că procesul începuse deja de mult timp şi era binecunoscut, iar semnele unei agresiunii culturale a islamului nu mai puteau fi ignorate de nimeni, atitudinea Occidentului era încă una pasivă şi tolerantă, ce pleca poate dintr-o credinţă nestrămutată în destinul şi în forţa ei, capabile să convertească şi/sau să cucerească lumea. Deşi îşi făcuse o reputaţie prin toleranţă şi relativism îşi închipuia că valorile sale – progresul, noul, laicismul, raţiunea, pacea – sunt valori universale ce pot fi transmise oricui intră în contact cu el. Se liniştea singur gândind că (1) civilizaţia (înţeleasă ca un ansamblu de instituţii moderne, de ştiinţă şi de tehnologie) se va răspândi pe tot globul şi că (urmare a acestei răspândiri) fertilitatea va scade proporţional şi, mai ales, că (2) va putea asimila cultural elementele alogene (de cultură islamică) de pe propriul teritoriu, primenindu-şi astfel sângele şi că va putea să declanşeze o modernizare (civilizatoare – în acelaşi sens: instituţional, ştiinţific şi tehnologic) pe teritoriile unde era prezent islamul.

Sufletul creştin

Occidentul ignoră însă un fapt esenţial: relaţiile dintre gradul de civilizaţie şi rata fertilităţii , dintre progres şi secularizare şi dintre bunăstare şi dorinţa de pace, nu sunt relaţii direct cauzale în nicio direcţie, ci se datorează modului în care sufletul nostru (occidental) modern este construit. Iar sufletul nostru nu poate fi oferit la export prin educaţie şi expunere la cultura occidentală, pentru că el este în esenţă creştin, (chiar dacă este lipsit din ce în ce mai mult de credinţă ce l-a format). Chiar şi numai pentru a-l înţelege (că să nu mai vorbim de adopţie) este nevoie de un efort deosebit, acelaşi tip de efort pe care noi la rândul nostru ar trebui – spre exemplu – să îl facem pentru a înţelege sufletul modern japonez (un suflet a-l onoarei şi a-l datoriei până la sacrificiu, sufletul samurailor), sufletul modern indian (acela al serenităţii şi a-l armoniei, sufletul contemplativ) sau – de ce nu? – chiar sufletul modern islamic.  

Nu voi încerca să demonstrez filiaţia dintre sufletul creştin şi sufletul modern occidental. (A făcut-o foarte bine H. R. Patapievici într-una dintre conferinţele sale). Concluzia este mai importantă: oricare ar fi ameninţările externe, ameninţările interne sunt şi mai mari. Occidentul nu se va prăbuşi din pricina asaltului islamului (sau din alte cauze), ci pentru că îşi va schimba/pierde sufletul. Sufletul modern este gol, deşi încă mai are reflexe creştine. Ameninţările externe nu fac altceva decât să îl forţeze să îşi schimbe sufletul, adică să renunţe şi la aceste reflexe creştine pentru că nu va mai găsi explicaţii raţionale (cele sufleteştii fiindu-i deja luate). Georges Bernanos spunea: „Creştinismul a făcut Europa”. (Occidentul completez eu). „Creştinismul a murit. Europa” / Occidentul „va muri, ce poate fi mai simplu?” (apud HRP – eseul „Nouă Europa şi vocea care lipseste”)

(Ca o paranteză în acest context, nu pentru a demonstra o lege ci mai degrabă pentru a arăta un tipar, fac afirmaţia că prăbuşirea civilizaţiei greco-latine nu se datorează (doar)  valurilor de migratori ce nu mai putut fi oprite sau asimilate, ci înlocuirii treptate a sufletului greco-latin (antic) cu sufletul creştin. Aceste două fapte – Völkerwanderung şi convertirea – chiar dacă au fost simultane, nu sunt complet corelate.)

Dilema Occidentului

Niciodată până acum Occidentul nu s-a  aflat într-un pericol mai mare. Valurile de refugiați sirieni şi atentatele ISIS îl pun într-o dilema din care nu pare să existe vreo ieşire.

Pe deoparte se ridică voci - tot mai multe! - care denunţă islamul că fiind răspunzător pentru tot ceea ce se întâmplă şi predică ideea deschiderii unui front pasiv (de intoleranţă şi de închidere faţă de musulmani) şi a unuia activ (război împotriva statului ISIS, ba chiar – cei mai radicali – împotriva. musulmanilor). În replică, o altă parte a occidentului rămâne credincioasă principiilor care l-au consacrat: toleranţă, înţelegere, întrajutorare, respect, etc…; (deşi şi această parte a occidentului se întreabă: Până unde? și Până când?). Iată alternativele: fie ne apărăm de agresiuni (cea demografică şi cea militară) prin (re)definirea identităţii occidentale, abdicând de la propriile principii pentru a supravieţui fizic; fie ne păstrăm încrederea în forţă acestor principii şi ne asumăm riscul propriei pieiri pentru că acestea să supravieţuiască (poate chiar în cei ce ne vor învinge sau ne vor înlocui/da la o parte).

Personal cred că prima alternativă este cea mai periculoasă pentru că ea ne ucide definitiv sufletul (şi aşa ameninţat cu disoluţia în lipsa principiului ei justificativ (de ce?), fondator (cine?) şi de funcţionare (cum?): credinţa) şi ne închide viitorul; singură şansă – mică într-adevăr! - ar fi să ne salvăm sufletele şi odată cu ele cultura: (1) să primim în continuare (nu fără discernământ) refugiați (din calea ororilor produse de dușmani comuni), (2) să nu acuzăm o religie (şi pe cei ce o îmbrăţişează), ci pe cei ce vor şi fac răul (chiar dacă îl vor și îl fac în numele ei) şi (3) să nu cedăm tentaţiei de răzbunare cu orice preţ (şi împotriva oricui). Înainte de a fi albi, români (sau alte naţii), etc… să fim creştini – adică Oameni! (Oare nu înţelegem că atunci când avem pretenţia să fim Oameni, de fapt avem pretenţia de a fi creştini, pentru că toate atributele Omului (cu O mare) sunt de fapt atribute culturale achiziţionate din creştinism?)

În viitor poate că Occidentul nu va mai fi alb, poate că şi statele actuale vor dispare, dar măcar  (cu aceeaşi probabilitate) el va fi populat cu oameni care vor ştii în continuare ce înseamnă sufletul creştin şi se vor întoarce care cultură Occidentului într-o nouă Renaştere…

În loc de încheiere

Speranţa această mi-a fost sfărâmată de ultimele declaraţii ale candidatului la președinția Americii din partea partidului republican, Donald Trump. Într-un comunicat („Comunicatul lui Donald Trump pentru împiedicarea imigraţiei musulmane") difuzat de curând (că urmare a atentatului din California), el a lansat un apel la "interzicerea totală şi completă a accesului musulmanilor în Statele Unite până când aleşii ţării noastre vor înţelege ce se întâmplă". (Occidentul îşi pierde sufletul, iată ce se întâmplă!) Mai grav este faptul că un astfel de mesaj (chiar dacă a fost amendat de Pentagon, de preşedintele în funcţiune: Obama şi de adversarii politici) a avut o incredibilă priză la electorat, ceea ce înseamnă că este deja prea târziu, mult prea târziu…

Continuarea articolului aici: [CXXXV]

Niciun comentariu: