duminică, 6 decembrie 2015

Jurnal CXXXIII – Către Ciprian (despre suflet, despre credinţă şi despre principiul ontologic)


Dragă Ciprian,

1.         Complexitatea omului. Prima transcendență. Omul nu este reductibil la biologic, la părţile lui constituente. În momentul în care îl asamblezi şi îi insufli viaţă el devine altceva. Dacă un extraterestru ar veni pe pământ şi ar găsi cadavrul intact al unui om din Neanderthal şi cadavrul intact al unui om modern, nu ar putea spune care este reprezentantul speciei evaluate. (Nota: Te rog să iei exemplul meu aşa cum este şi să îl înţelegi ca fond, nu ca formă...). Pentru a putea judeca (critica – în sensul de a analiza), Omul nu putem rămâne în limita biologiei şi iată prima lui transcendenţă: de la fiinţă la Om, de la supravieţuire la vieţuire.
(Notă: Sper că aici înţelegi această prima formă de transcendenţă în mod corect: Adică fără a adaugă nimic în plus biologicului, avem nevoie de un alt nivel de înţelegere şi de alte concepte (şi de alte discipline chiar) pentru a descifra Omul. (Notă: definiția cuvântul transcendenţă: ceva care depăşeşte, care trece dincolo de orizontul experienţei sau al întrebuinţării teoriei într-un domeniu dat; care presupune un principiu exterior şi superior oricărei clase de obiecte; în realitate foarte mulţi oameni folosesc cuvântul transcendenţă în sensul lui kantian: ceva care se află dincolo de orice experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri în sine), fie de principii ale cunoaşterii.))

2.         Alcătuirea trihotomică a omului. Care este alcătuirea Omului, (unde nu am definit direct Omul, ci doar prin referire la ce nu el este)? Dacă pui această întrebare oricui (şi faci precizarea  că nu te referi la biologic) o să primeşti răspunsul următor: Omul este o trihotomie: trupul – biologicul, materialul, carnea, simţurile -, sufletul – locul fără spaţiu, în care se nasc şi trăiesc emoţiile - şi mintea – raţiunea. Acestea sunt conceptele prin care oamenii (chiar şi pentru cei mai mari anti-creştini) se raportează la ei înşişi în viaţă de zi cu zi; aceasta este viziunea umanistă tradiţională (adică moştenită).

3.         Excurs: Există , desigur, şi viziunea mașinistă/mecanicistă asupra lumii – atât de popularizată de R Dawkins -, dar ea nu face altceva ceva decât să încerce să reducă ceea ce este deja complex la simplu. Ceea ce la început era doar o știință a viului şi a evoluat către o ştiinţă a omului (la umanism), este redusă din nou la biologie și completată cu chimie, fizică şi alte ştiinţe... Acest demers nu este la fel de nobil precum demersul încercării de a explica teoria relativităţii prin conceptele şi aparatul matematic al teoriei cuantice, ci mai degrabă are derizoriul unei încercări de a reduce tragedia lui Romeo şi a Julietei la o dezechilibru hormonal.

4.         Scurtă istorie a sufletului.Cum a ajuns Omul să aibă trup, suflet şi raţiune? Iată o întrebare interesantă... Odată cu începutul iluminismului a avut loc cea mai profundă transformare: raţiunea a prevalat şi a intervenit tot mai mult în (re)construcțiile trecutului (şi astfel mitul a devenit încet-încet istorie); astăzi nu mai putem gândi un trecut (şi o istorie) fără a o trece prin prisma raţiunii. Totuşi, dacă înţelegem această transformare, putem evidenţia un nou criteriu pentru o taxonomie a istoriei [CXXIII], acela al raportului trup – suflet – minte (raţiune). (4.1) La început omul a fost unitar şi complet, o formă de viaţă înconjurată de alte forme de viaţă. După o perioada în care apărut diverse forme de animism s-a născut (probabil în Grecia)  ideea de suflet că entitate complet separată de trup. (4.2) Scindarea în două (trup şi suflet) a adus cu ea primele tensiuni între părţile constituente ale omului (vezi metafora trăsurii din Phaidros de Platon). (Tot aici se poate remarca şi similitudinea acestei dihotomii trup-suflet, pe care moartea o distruge, cu mitul scindări în două, prin intervenţia zeilor răuvoitori, al fiinţei complete, fericite şi puternice – androginului. – dintr-un alt dialog al lui Platon: Banchetul) Raţiunea există şi ea încă de pe atunci, însă era o facultate din cadrul sufletului. (4.3) Trecerea spre o trihotomie trup-suflet-minte s-a făcut treptat; paradoxal totul a început cu redescoperirea Grecei antice în Renaştere. S-a crezut atunci că lumea se reîntoarce spre trecutul glorios al civilizaţiei greco-latine, când de fapt nu s-a produs decât o hibridizare între spiritul creştin şi spiritul antic, rezultând în final separarea acestuia de raţiune (în iluminism). Totuşi în această ultima perioada sufletul a devenit recesiv faţă de raţiune, ba chiar (vezi 3) s-a ajuns să se considere că sufletul este o parte a raţiunii (sau măcar sub controlul ei). Chiar eu însumi la un moment dat spuneam că sufletul este acea parte a raţiunii care şi-a pierdut raţiunea (adică a abdicat de la legile stricte ale raţiunii).

Mai multe aici: http://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana

5.         Prădarea sufletului în modernitate. În concluzie, idea de suflet nu este una nouă, ci ne urmăreşte încă din antichitate, iar formă lui modernă (sufletul creştin – aşa cum apare el pentru prima dată la Aurelius Augustinus în Confesiuni) este cea pe care a modelat-o creştinismul demult şi pe care şi noi astăzi o moştenim (goală şi inutilă). Dacă îmi este permisă licenţă: sufletul este un organ vestigiar virtual, inutil dar de netăgăduit.

6.         Argumente pentru suflet. Desigur, cele spuse până acum sunt doar simple consideraţii, nicidecum o demonstraţie riguroasă. De fapt de aici a şi pornit discuția noastră. Ca un prim pas am încercat să îţi arăt că omul modern are un suflet profund creştin, chiar dacă L-a evacuat complet din el pe Dumnezeu, prin urmele pe care acest suflet creştin îl lasă în viaţă (în deciziile de viaţă). Suntem formaţi – în sensul că sufletul nostru este format - nu numai prin expunerea directă la religie şi la modul în care o instrumentalizează biserica (tot mai slabă, de ce să nu recunoaştem?, în actualitate), cât mai ales prin integrarea în cultură occidentală, cultură formată din şi pentru o anumită tipologie umană (profund creştină). Este, dacă vrei, o expunere la mâna a două la ora de religie. Ţi-am oferit două exemple simple, menite doar să îţi deschidă apetitul pentru această ipoteză (de altfel foarte ştiinţifică): (6.1) primul legat de modul în care îţi extragi tu însuţi fericirea [I bis] (faptul că fericirea ta nu este doar una orizontală, legată de trup, ci este şi una verticală, spirituală (sufletească), tot mai atrofiată în detrimentul primei) – pe care cred că l-ai acceptat şi al doilea - (6.2) suferinţă părintelui după un copil mort (în condiţii absolut neimputabile părintelui), suferinţă care nu poate fi explicată – oricât am jongla cu  psihologia - fără existenţa unui suflet (care continuă să iubească, chiar dacă cel iubit nici nu mai există, nici nu mai trebuie protejat, nici nu mai constituie viitorul).

7.         Sufletul creștin ca aducător al modernității. Al doilea pas pe care îl fac este să afirm că tocmai sufletul creştin modern (de a cărui existenţa ne-am edificat la (6) şi a cărui evoluţie am trecut-o în revista în (4)) este cel care a făcut cu putinţă nu doar progresul ştiinţific (pe care îl venerezi atât), ci şi construcţia tuturor instituţiilor moderne. Ar însemna să pierd prea mult timp intrând într-o analiză exhaustivă (care în fond ar constitui o cu totul altă discuţie), aşa că mă rezum – din nou - la două exemple. Prima ar fi (7.1) binecunoscuta teza lui Max Weber în care se susţină că la baza liberalismului şi a capitalismului se află etosul protestant, iar a două (7.2) – rapoartele unor oameni de ştiinţă Chinezi (ce nu pot fi bănuiţi de partizanat) în care se explică faptul că evoluţia fulminantă a occidentului se datorează elementelor creştine ce au modificat structura mentală a occidentalilor (preluare după HRP). (Aici modificarea structurii mentală poate fi înţeleasă în termenii apariţiei sufletului sub formă cu care suntem obișnuiți astăzi). Dincolo de radicalitatea celor susţinute mai sus (dovedită în lucrări ştiinţifice), ceea ce este şi mai important de înţeles de aici este altceva: întorcându-ne împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu nu facem altceva decât să ne tăiem craca de sub picioare.

8.         Argumentul ontologic (făra demonstrație). Credința în existența lui Dumnezeu vs. credința în Dumnezeu. Ajung astfel şi la argumentul (ontologic) în favoarea existenţei lui Dumnezeu (după ce în prealabil am arătat că noi – chiar şi după ce am făptuit deicidul prin invocarea mantrei «GOTT IST TOT!» - Nietzsche – avem suflete creştine şi de aceste suflete creştine  depinde supravieţuirea noastră că şi cultură şi civilizaţie). (Sper că demonstrația este destul de explicită). Poate că acest argument este valid, poate că alţi gânditori începând cu Pascal şi terminând cu Goedel au dat alte versiuni mai bune ale acestui argument, însă ceea ce trebuie înţeles este cum ne raportăm la acest argument ontologic. În acest argument nu ni se demonstrează nimic altceva în afară existenţei lui Dumnezeu (joc de cuvinte!); Dumnezeul demonstrat este un dumnezeu care s-a retras din lume. Dar Dumnezeu aşa cum el prezent în scripturi este un Dumnezeu prezent, un Dumnezeu într-un continuu dialog cu Omul, un Dumnezeu existent în suflete.

9.         Excurs: Dumnezeu că tată. Fac o paranteză pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre credinţă în existenţa lui Dumnezeu şi credinţă în Dumnezeu. Să ne imaginăm pentru asta, modul în care Omul se raportează la părinţi: una este credinţa în existenţa unui tată (de exemplu) biologic  (existenţa uşor demonstrabilă) şi altă este relaţia cu un Tată (care poate fi şi diferit de tatăl biologic) ce îşi îndeplineşte rolul de protector şi educator zilnic. Se poate trăi fără traume majore în cazul lipsei totale a tatălui biologic, însă tatălui care a apucat să fie Tată i se va simţi profund lipsa. Tot astfel şi în privinţa lui Dumnezeu... 

10.        A doua transcendență. Astfel, problema identificată – pe care o voi lasă nerezolvată, dar pe care te invit pe ţine să  o rezolvi, pentru că sunt convins că acceptă rezolvări individuale - este aceea a (re)întoarcerii lui  Dumnezeu în suflete, adică a realizării celei de-a două transcendente. Iată explicaţia celei de-a două transcendenţei (pentru a nu fi acuzat de abuz de limbaj): sufletul, odată ce credinţă în Dumnezeu (şi, respectiv, Dumnezeul) îl pătrunde, nu mai poate fi înţeles în termeni de «anatomie a sufletului», ci de credinţă, pe un nivel superior de înţelegere şi cunoaştere..,

Niciun comentariu: