Dragă Ciprian,
1. Complexitatea omului. Prima transcendență. Omul
nu este reductibil la biologic, la părţile lui constituente. În momentul în
care îl asamblezi şi îi insufli viaţă el devine altceva. Dacă un extraterestru
ar veni pe pământ şi ar găsi cadavrul intact al unui om din Neanderthal şi
cadavrul intact al unui om modern, nu ar putea spune care este reprezentantul
speciei evaluate. (Nota: Te rog să iei exemplul meu aşa cum este şi să îl
înţelegi ca fond, nu ca formă...). Pentru a putea judeca (critica – în sensul
de a analiza), Omul nu putem rămâne în limita biologiei şi iată prima lui transcendenţă:
de la fiinţă la Om, de la supravieţuire la vieţuire.
(Notă: Sper că aici înţelegi această prima formă de transcendenţă în mod
corect: Adică fără a adaugă nimic în plus biologicului, avem nevoie de un alt
nivel de înţelegere şi de alte concepte (şi de alte discipline chiar) pentru a
descifra Omul. (Notă: definiția cuvântul transcendenţă: ceva care depăşeşte,
care trece dincolo de orizontul experienţei sau al întrebuinţării teoriei
într-un domeniu dat; care presupune un principiu exterior şi superior oricărei
clase de obiecte; în realitate foarte mulţi oameni folosesc cuvântul
transcendenţă în sensul lui kantian: ceva care se află dincolo de orice
experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri în sine), fie de
principii ale cunoaşterii.))
2. Alcătuirea trihotomică a omului. Care este alcătuirea Omului,
(unde nu am definit direct Omul, ci doar prin referire la ce nu el este)? Dacă
pui această întrebare oricui (şi faci precizarea că nu te referi la biologic) o să primeşti
răspunsul următor: Omul este o trihotomie: trupul – biologicul, materialul,
carnea, simţurile -, sufletul – locul fără spaţiu, în care se nasc şi trăiesc
emoţiile - şi mintea – raţiunea. Acestea sunt conceptele prin care oamenii
(chiar şi pentru cei mai mari anti-creştini) se raportează la ei înşişi în
viaţă de zi cu zi; aceasta este viziunea umanistă tradiţională (adică
moştenită).
3. Excurs: Există , desigur,
şi viziunea mașinistă/mecanicistă asupra lumii – atât de popularizată de R
Dawkins -, dar ea nu face altceva ceva decât să încerce să reducă ceea ce este
deja complex la simplu. Ceea ce la început era doar o știință a viului şi a
evoluat către o ştiinţă a omului (la umanism), este redusă din nou la biologie
și completată cu chimie, fizică şi alte ştiinţe... Acest demers nu este la fel
de nobil precum demersul încercării de a explica teoria relativităţii prin
conceptele şi aparatul matematic al teoriei cuantice, ci mai degrabă are
derizoriul unei încercări de a reduce tragedia lui Romeo şi a Julietei la o
dezechilibru hormonal.
4. Scurtă istorie a sufletului.Cum a ajuns Omul să aibă
trup, suflet şi raţiune? Iată o întrebare interesantă... Odată cu începutul
iluminismului a avut loc cea mai profundă transformare: raţiunea a prevalat şi
a intervenit tot mai mult în (re)construcțiile trecutului (şi astfel mitul a
devenit încet-încet istorie); astăzi nu mai putem gândi un trecut (şi o
istorie) fără a o trece prin prisma raţiunii. Totuşi, dacă înţelegem această
transformare, putem evidenţia un nou criteriu pentru o taxonomie a istoriei [CXXIII],
acela al raportului trup – suflet – minte (raţiune). (4.1) La început omul a
fost unitar şi complet, o formă de viaţă înconjurată de alte forme de viaţă.
După o perioada în care apărut diverse forme de animism s-a născut (probabil în
Grecia) ideea de suflet că entitate
complet separată de trup. (4.2) Scindarea în două (trup şi suflet) a adus cu ea
primele tensiuni între părţile constituente ale omului (vezi metafora trăsurii
din Phaidros de Platon). (Tot aici se poate remarca şi similitudinea acestei
dihotomii trup-suflet, pe care moartea o distruge, cu mitul scindări în două,
prin intervenţia zeilor răuvoitori, al fiinţei complete, fericite şi puternice
– androginului. – dintr-un alt dialog al lui Platon: Banchetul) Raţiunea există
şi ea încă de pe atunci, însă era o facultate din cadrul sufletului. (4.3)
Trecerea spre o trihotomie trup-suflet-minte s-a făcut treptat; paradoxal totul
a început cu redescoperirea Grecei antice în Renaştere. S-a crezut atunci că
lumea se reîntoarce spre trecutul glorios al civilizaţiei greco-latine, când de
fapt nu s-a produs decât o hibridizare între spiritul creştin şi spiritul antic,
rezultând în final separarea acestuia de raţiune (în iluminism). Totuşi în
această ultima perioada sufletul a devenit recesiv faţă de raţiune, ba chiar
(vezi 3) s-a ajuns să se considere că sufletul este o parte a raţiunii (sau
măcar sub controlul ei). Chiar eu însumi la un moment dat spuneam că sufletul este
acea parte a raţiunii care şi-a pierdut raţiunea (adică a abdicat de la legile
stricte ale raţiunii).
Mai multe aici: http://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana
Mai multe aici: http://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana
5. Prădarea sufletului în modernitate. În concluzie, idea de
suflet nu este una nouă, ci ne urmăreşte încă din antichitate, iar formă lui
modernă (sufletul creştin – aşa cum apare el pentru prima dată la Aurelius
Augustinus în Confesiuni) este cea pe care a modelat-o creştinismul demult şi
pe care şi noi astăzi o moştenim (goală şi inutilă). Dacă îmi este permisă
licenţă: sufletul este un organ vestigiar virtual, inutil dar de netăgăduit.
6. Argumente pentru suflet. Desigur, cele spuse până
acum sunt doar simple consideraţii, nicidecum o demonstraţie riguroasă. De fapt
de aici a şi pornit discuția noastră. Ca un prim pas am încercat să îţi arăt că
omul modern are un suflet profund creştin, chiar dacă L-a evacuat complet din
el pe Dumnezeu, prin urmele pe care acest suflet creştin îl lasă în viaţă (în deciziile
de viaţă). Suntem formaţi – în sensul că sufletul nostru este format - nu numai
prin expunerea directă la religie şi la modul în care o instrumentalizează
biserica (tot mai slabă, de ce să nu recunoaştem?, în actualitate), cât mai
ales prin integrarea în cultură occidentală, cultură formată din şi pentru o
anumită tipologie umană (profund creştină). Este, dacă vrei, o expunere la mâna
a două la ora de religie. Ţi-am oferit două exemple simple, menite doar să îţi
deschidă apetitul pentru această ipoteză (de altfel foarte ştiinţifică): (6.1)
primul legat de modul în care îţi extragi tu însuţi fericirea [I bis] (faptul că
fericirea ta nu este doar una orizontală, legată de trup, ci este şi una
verticală, spirituală (sufletească), tot mai atrofiată în detrimentul primei) –
pe care cred că l-ai acceptat şi al doilea - (6.2) suferinţă părintelui după un
copil mort (în condiţii absolut neimputabile părintelui), suferinţă care nu
poate fi explicată – oricât am jongla cu
psihologia - fără existenţa unui suflet (care continuă să iubească,
chiar dacă cel iubit nici nu mai există, nici nu mai trebuie protejat, nici nu
mai constituie viitorul).
7. Sufletul creștin ca aducător al modernității. Al doilea pas pe care îl
fac este să afirm că tocmai sufletul creştin modern (de a cărui existenţa ne-am
edificat la (6) şi a cărui evoluţie am trecut-o în revista în (4)) este cel
care a făcut cu putinţă nu doar progresul ştiinţific (pe care îl venerezi
atât), ci şi construcţia tuturor instituţiilor moderne. Ar însemna să pierd
prea mult timp intrând într-o analiză exhaustivă (care în fond ar constitui o
cu totul altă discuţie), aşa că mă rezum – din nou - la două exemple. Prima ar
fi (7.1) binecunoscuta teza lui Max Weber în care se susţină că la baza
liberalismului şi a capitalismului se află etosul protestant, iar a două (7.2)
– rapoartele unor oameni de ştiinţă Chinezi (ce nu pot fi bănuiţi de
partizanat) în care se explică faptul că evoluţia fulminantă a occidentului se
datorează elementelor creştine ce au modificat structura mentală a
occidentalilor (preluare după HRP). (Aici modificarea structurii mentală poate fi înţeleasă în
termenii apariţiei sufletului sub formă cu care suntem obișnuiți astăzi).
Dincolo de radicalitatea celor susţinute mai sus (dovedită în lucrări
ştiinţifice), ceea ce este şi mai important de înţeles de aici este altceva:
întorcându-ne împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu nu facem altceva decât
să ne tăiem craca de sub picioare.
8. Argumentul ontologic (făra demonstrație). Credința în existența lui Dumnezeu vs. credința în Dumnezeu. Ajung astfel şi la argumentul (ontologic) în favoarea existenţei lui Dumnezeu (după ce în prealabil
am arătat că noi – chiar şi după ce am făptuit deicidul prin invocarea mantrei
«GOTT IST TOT!» - Nietzsche – avem suflete creştine şi de aceste suflete
creştine depinde supravieţuirea noastră
că şi cultură şi civilizaţie). (Sper că demonstrația este destul de explicită).
Poate că acest argument este valid, poate că alţi gânditori începând cu Pascal
şi terminând cu Goedel au dat alte versiuni mai bune ale acestui argument, însă
ceea ce trebuie înţeles este cum ne raportăm la acest argument ontologic. În
acest argument nu ni se demonstrează nimic altceva în afară existenţei lui
Dumnezeu (joc de cuvinte!); Dumnezeul demonstrat este un dumnezeu care s-a
retras din lume. Dar Dumnezeu aşa cum el prezent în scripturi este un Dumnezeu
prezent, un Dumnezeu într-un continuu dialog cu Omul, un Dumnezeu existent în
suflete.
9. Excurs: Dumnezeu că tată.
Fac o paranteză pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre credinţă în
existenţa lui Dumnezeu şi credinţă în Dumnezeu. Să ne imaginăm pentru asta,
modul în care Omul se raportează la părinţi: una este credinţa în existenţa
unui tată (de exemplu) biologic
(existenţa uşor demonstrabilă) şi altă este relaţia cu un Tată (care
poate fi şi diferit de tatăl biologic) ce îşi îndeplineşte rolul de protector
şi educator zilnic. Se poate trăi fără traume majore în cazul lipsei totale a
tatălui biologic, însă tatălui care a apucat să fie Tată i se va simţi profund
lipsa. Tot astfel şi în privinţa lui Dumnezeu...
10. A doua transcendență. Astfel, problema identificată
– pe care o voi lasă nerezolvată, dar pe care te invit pe ţine să o rezolvi, pentru că sunt convins că acceptă
rezolvări individuale - este aceea a (re)întoarcerii lui Dumnezeu în suflete, adică a realizării celei
de-a două transcendente. Iată explicaţia celei de-a două transcendenţei (pentru
a nu fi acuzat de abuz de limbaj): sufletul, odată ce credinţă în Dumnezeu (şi,
respectiv, Dumnezeul) îl pătrunde, nu mai poate fi înţeles în termeni de
«anatomie a sufletului», ci de credinţă, pe un nivel superior de înţelegere şi
cunoaştere..,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu