Am cules în ultima perioadă o sumedenie de judecăţi jurnalistice (în
special de pe internet) despre noul guvern Cioloş. (Mai ales pentru a încerca
să găsesc o similitudine între propriile mele păreri – neortodoxe – şi părerile
altora). Chiar dacă iau în considerare interesul legitim al presei pentru
putere, la care mai adaug extraordinarul lunii noiembrie (accidentul
motociclistului din coloana lui Oprea şi incendiul din Colectiv) tot sunt
nevoit să constat o inundaţie de articole şi articolaşe cu acest subiect în
mediul virtual.
Un moment am fost înclinat să cred că fiecare cetăţean – printre ei numărându-mă
și eu – ce posedă un calculator conectat la Internet a devenit în această
perioadă un mic jurnalist, şi-a format o opinie şi, mai mult decât atât, s-a
simţit obligat – cetăţeneşte – să şi-o exprime. Nimic rău în asta; în fond
aceasta este esenţa democraţiei şi a liberalismului: exprimarea neîngrădită şi
fără repercusiuni a opiniilor.
Singură problema ar fi poate aceea că s-a scris mai mult decât s-a citit
(şi că s-a înţeles poate chiar şi mai puţin). Despre guvernul Cioloş sunt atât
de multe articole încât discernământul este anihilat prin suprasolicitare. Nici
acest lucru nu poate fi interpretat neapărat într-o cheie negativă, căci
libertatea – libertatea de discernământ – înseamnă în fond şi propria selecţie/limitare
a opţiunilor.
Mai mult: poate că fiecare dintre acele articole păcătuieşte prin ceva:
prin prea mult conspiraționism, prin speculaţii exagerate, prin prognoze
pesimiste sau optimiste aberante, prin neîncredere, prin prea multă pasiune,
prin scârbă şi, de ce nu, chiar şi prin stil (mai exact prin absenţa lui
totală), însă, din nou, nu avem nimic de reproşat; este pur şi simplu o
chestiune de gust.
Ceea ce m-a pus cu adevărat pe gânduri au fost însă articolele
conservatoare (aici cu sensul de ponderate) pe care le-am întâlnit, a căror
argumentaţie se bazează în general pe
ideea că trebuie să le oferim miniştrilor prezumţia de profesionalism şi
integritate, să îi lăsăm să îşi facă întâi treaba, (ca și cum presa l-ar
împiedica!) şi abia apoi să judecăm. Dacă nu am simţit nevoia să răspund
niciunor alte opinii (pro sau contra) – pe cele pro considerându-le
inocente (în general emise de tabăra tinerilor înflăcăraţi şi nemulţumiţi care
au ieşit în stradă), iar pe cele contra considerându-le exagerate şi
inutile (şi doar parţial adevărate şi corecte) – în faţă acestor opinii mă
ridic.
În primul rând văd în această atitudine împăciuitoare etalată de unii
jurnalişti o jubilaţie ascunsă şi perversă, jubilaţia celor ce au scos
castanele din foc cu mâna altora, (mai ales când în trecut s-au dovedit critici
până la invectivă la adresa fostei guvernări). O binecunoscută lege politică
spune că toţi extremiştii (fie ei de orice culoare politică) ajunşi la putere
devin dintr-o dată conservatori în atitudine pentru că trebuie să instaureze
climatul exercitării forţei fără forţă, adică prin tradiţie; nouă putere instalată
prin rupere de tradiţie (prin revoluţie, revoltă, reformă) trebuie să devină
tradiţie. Ar fi exagerat să vorbim despre extremism în cazul de faţă, însă
legea îşi păstrează valabilitatea: schimbarea macazului spre moderaţie este un
semn de pactizarea cu puterea, de aliniere la propagandă…
În al doilea rând, se încearcă deturnarea privirii critice de la
certitudinile rele ale prezentului spre un viitor posibil şi probabil bun, ca
şi cum contextul funcţionarii bune ar justifica contextul formării rele (ca să
nu spun proaste). Ni se transmite că „totuşi” poate să o să fie bine – adică
România o să funcţioneze în sfârşit la standarde morale europene – şi suntem
îndemnaţi să aşteptăm şi să închidem un pic ochii: (1) să nu criticăm Guvernul
pentru ceea ce este, ci pentru ce va fi (iată o adevărată dilema ontologică!)
şi mai ales (2) să uităm contextul în care acest Guvern a ajuns deasupra
noastră, (printr-un mod total nedemocratic). Se poate recunoaşte fără efort în
acest raţionament ce justifică răul pentru bine, la o altă scală desigur,
acelaşi tip de raţionament ce a justificat şi crimele sociologice şi etnice din
secolul trecut. Nu suntem virgini din punct de vedere politic, înţelegem compromisul
şi forţa majoră, însă nu putem ierta atentatul la democraţie şi nici ipocrizia
de a vorbi de morală, încălcând morala.
În al treilea rând, suntem lăsaţi să înţelegem că atitudinea conservatoare,
ponderată şi echivocă este o atitudine elevată (pe care doar intelectualii
rasaţi o adoptă) în faţă evenimentelor prezentului, (ca şi cum critica este
doar o căutare a senzaţionalului cu orice preţ, ce merge până la denaturarea
realităţii). De fapt suntem jigniţi fără fineţe. Suntem de acord că doar
prostii operează cu certitudini absolute şi ignoră legea briciului lui Occam,
însă de aici şi până la a nega sau a denigra evidenţele este o cale lungă.
Închei prin a reaminti că suntem oricum condamnaţi să fim spectatori, iar
presa rămâne sigura instituţie ce funcţionează ca o instanţa morală în numele
Socialului. Ar trebui să îşi facă (şi lăsată să îşi facă) datoria: să
investigheze, să incomodeze, să critice, să acuze, să exagereze mai degrabă
printr-o stare de beligeranță – în limitele onestităţii şi ale realităţii - cu
puterea decât prin tăcere sau, mai grav, prin colaboraţionism.
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea...
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu