miercuri, 2 decembrie 2015

Jurnal CXXXI – Pacificatori şi colaboraţionişti

Am cules în ultima perioadă o sumedenie de judecăţi jurnalistice (în special de pe internet) despre noul guvern Cioloş. (Mai ales pentru a încerca să găsesc o similitudine între propriile mele păreri – neortodoxe – şi părerile altora). Chiar dacă iau în considerare interesul legitim al presei pentru putere, la care mai adaug extraordinarul lunii noiembrie (accidentul motociclistului din coloana lui Oprea şi incendiul din Colectiv) tot sunt nevoit să constat o inundaţie de articole şi articolaşe cu acest subiect în mediul virtual.

Un moment am fost înclinat să cred că fiecare cetăţean – printre ei numărându-mă și eu – ce posedă un calculator conectat la Internet a devenit în această perioadă un mic jurnalist, şi-a format o opinie şi, mai mult decât atât, s-a simţit obligat – cetăţeneşte – să şi-o exprime. Nimic rău în asta; în fond aceasta este esenţa democraţiei şi a liberalismului: exprimarea neîngrădită şi fără repercusiuni a opiniilor.

Singură problema ar fi poate aceea că s-a scris mai mult decât s-a citit (şi că s-a înţeles poate chiar şi mai puţin). Despre guvernul Cioloş sunt atât de multe articole încât discernământul este anihilat prin suprasolicitare. Nici acest lucru nu poate fi interpretat neapărat într-o cheie negativă, căci libertatea – libertatea de discernământ – înseamnă în fond şi propria selecţie/limitare a opţiunilor.

Mai mult: poate că fiecare dintre acele articole păcătuieşte prin ceva: prin prea mult conspiraționism, prin speculaţii exagerate, prin prognoze pesimiste sau optimiste aberante, prin neîncredere, prin prea multă pasiune, prin scârbă şi, de ce nu, chiar şi prin stil (mai exact prin absenţa lui totală), însă, din nou, nu avem nimic de reproşat; este pur şi simplu o chestiune de gust.

Ceea ce m-a pus cu adevărat pe gânduri au fost însă articolele conservatoare (aici cu sensul de ponderate) pe care le-am întâlnit, a căror argumentaţie se  bazează în general pe ideea că trebuie să le oferim miniştrilor prezumţia de profesionalism şi integritate, să îi lăsăm să îşi facă întâi treaba, (ca și cum presa l-ar împiedica!) şi abia apoi să judecăm. Dacă nu am simţit nevoia să răspund niciunor alte opinii (pro sau contra) – pe cele pro considerându-le inocente (în general emise de tabăra tinerilor înflăcăraţi şi nemulţumiţi care au ieşit în stradă), iar pe cele contra considerându-le exagerate şi inutile (şi doar parţial adevărate şi corecte) – în faţă acestor opinii mă ridic.

În primul rând văd în această atitudine împăciuitoare etalată de unii jurnalişti o jubilaţie ascunsă şi perversă, jubilaţia celor ce au scos castanele din foc cu mâna altora, (mai ales când în trecut s-au dovedit critici până la invectivă la adresa fostei guvernări). O binecunoscută lege politică spune că toţi extremiştii (fie ei de orice culoare politică) ajunşi la putere devin dintr-o dată conservatori în atitudine pentru că trebuie să instaureze climatul exercitării forţei fără forţă, adică prin tradiţie; nouă putere instalată prin rupere de tradiţie (prin revoluţie, revoltă, reformă) trebuie să devină tradiţie. Ar fi exagerat să vorbim despre extremism în cazul de faţă, însă legea îşi păstrează valabilitatea: schimbarea macazului spre moderaţie este un semn de pactizarea cu puterea, de aliniere la propagandă…

În al doilea rând, se încearcă deturnarea privirii critice de la certitudinile rele ale prezentului spre un viitor posibil şi probabil bun, ca şi cum contextul funcţionarii bune ar justifica contextul formării rele (ca să nu spun proaste). Ni se transmite că „totuşi” poate să o să fie bine – adică România o să funcţioneze în sfârşit la standarde morale europene – şi suntem îndemnaţi să aşteptăm şi să închidem un pic ochii: (1) să nu criticăm Guvernul pentru ceea ce este, ci pentru ce va fi (iată o adevărată dilema ontologică!) şi mai ales (2) să uităm contextul în care acest Guvern a ajuns deasupra noastră, (printr-un mod total nedemocratic). Se poate recunoaşte fără efort în acest raţionament ce justifică răul pentru bine, la o altă scală desigur, acelaşi tip de raţionament ce a justificat şi crimele sociologice şi etnice din secolul trecut. Nu suntem virgini din punct de vedere politic, înţelegem compromisul şi forţa majoră, însă nu putem ierta atentatul la democraţie şi nici ipocrizia de a vorbi de morală, încălcând morala. 

În al treilea rând, suntem lăsaţi să înţelegem că atitudinea conservatoare, ponderată şi echivocă este o atitudine elevată (pe care doar intelectualii rasaţi o adoptă) în faţă evenimentelor prezentului, (ca şi cum critica este doar o căutare a senzaţionalului cu orice preţ, ce merge până la denaturarea realităţii). De fapt suntem jigniţi fără fineţe. Suntem de acord că doar prostii operează cu certitudini absolute şi ignoră legea briciului lui Occam, însă de aici şi până la a nega sau a denigra evidenţele este o cale lungă. 

Închei prin a reaminti că suntem oricum condamnaţi să fim spectatori, iar presa rămâne sigura instituţie ce funcţionează ca o instanţa morală în numele Socialului. Ar trebui să îşi facă (şi lăsată să îşi facă) datoria: să investigheze, să incomodeze, să critice, să acuze, să exagereze mai degrabă printr-o stare de beligeranță – în limitele onestităţii şi ale realităţii - cu puterea decât prin tăcere sau, mai grav, prin colaboraţionism.

Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea...

Niciun comentariu: