vineri, 4 decembrie 2015

Jurnal CXXXI – Frumusețea și Utilitatea

Andrei Pleşu nota în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani”: „nu poate gusta pitorescul unui loc decât cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” Este un gând fulgurant, foarte probabil surprins chiar în momentul unei contemplării a pitorescului, un gând ce a stârnit mintea filozofului, un gând transformat apoi într-un fragment minunat din punct de vedere stilistic şi plin de înţelepciune (poate un pic prea blagiană pentru gustul meu) în conţinut.

L-am recitit de câteva ori pentru frumuseţea lui, dar şi pentru că în el cred că se ascunde păcatul de căpătâi al modernităţii. O stranie construcție a trupului, a sufletului sau a minţii moderne face că utilitatea şi obişnuinţa să întunece frumuseţea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul şi intangibilul aprind sufletul, fie că imaginaţia este limitată de cunoaşterea prea în detaliu. Tragicul modern este condamnat să nu îşi găsească fericirea în ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are şi în ceea ce foloseşte pentru o mare o perioada de timp; modernul se plictiseşte – iar plictisul este antemergător depresiei – tocmai pentru are prea mult şi se distrează prea mult (Noica). Ceea ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a dat trupului fericirea orizontală (confortul) şi l-a eliberat de nevoi, însă i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate îl vedea că declanşator şi produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru frumuseţe”.  (Fericirea verticală și fericirea orizontală)

Nu sunt totuşi sigur că locuitorii din împrejurimile Tescanilor aveau (şi au) suflete moderne, istorice şi pervertite; mai degrabă îmi place să îmi închipui că judecata lui Andrei Pleşu este una mai generală şi că a notat doar exemplul ce l-a condus către ea. Îmi iau libertatea de a o folosi, prin perifrazare, şi pentru relaţiile moderne de iubire între bărbat şi femeie, acolo unde este vizibil acelaşi divorţ şi conflict între pitoresc şi  trebuincios: Nu se poate bucura de frumuseţea unei femei (sau a unui bărbat), decât cineva care nu trăieşte – căsătorit (sau căsătorită) - cu ea(sau cu el); soţul (sau soţia) resimte frumuseţea femeii (sau a bărbatului) ca pe un destin implacabil şi tragic (în care se ascund perfide toate vârstele şi toate hachiţele) şi nicidecum ca pe un prezent; soţul (sau soţia) udă cu obstinaţie floarea, pe când străinul (sau străină) doar o adulmecă.

Este desigur o idee care nu trebuie luată ad-literăm şi nicidecum prea în serios, dar care nu trebuie nici neglijată. Poate că am exagerat în privinţa relaţiei moderne între frumusețe (contextul justificării căsătoriei) şi utilitate (contextul funcţionarii ei), însă afirmaţia că noul – nu atât existenţa, cât ipoteza lui – este cel care zdruncină din temei (și) căsnicia – prin excelenţă o instituţie tradiţională – este o certitudine (verificată).


Niciun comentariu: