Andrei Pleşu nota
în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani”: „nu poate gusta pitorescul
unui loc decât cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte
peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz
străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” Este un gând fulgurant,
foarte probabil surprins chiar în momentul unei contemplării a pitorescului,
un gând ce a stârnit mintea filozofului, un gând transformat apoi într-un
fragment minunat din punct de vedere stilistic şi plin de înţelepciune (poate
un pic prea blagiană pentru gustul meu) în conţinut.
L-am recitit de
câteva ori pentru frumuseţea lui, dar şi pentru că în el cred că se ascunde
păcatul de căpătâi al modernităţii. O stranie construcție a trupului, a
sufletului sau a minţii moderne face că utilitatea şi obişnuinţa să întunece
frumuseţea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul şi
intangibilul aprind sufletul, fie că imaginaţia este limitată de cunoaşterea
prea în detaliu. Tragicul modern este condamnat să nu îşi găsească fericirea în
ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are şi în ceea ce foloseşte pentru o mare o
perioada de timp; modernul se plictiseşte – iar plictisul este antemergător
depresiei – tocmai pentru are prea mult şi se distrează prea mult (Noica). Ceea
ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a
dat trupului fericirea orizontală (confortul) şi l-a eliberat de nevoi, însă
i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate
îl vedea că declanşator şi produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru
frumuseţe”. (Fericirea verticală și fericirea orizontală)
Nu sunt totuşi
sigur că locuitorii din împrejurimile Tescanilor aveau (şi au) suflete moderne,
istorice şi pervertite; mai degrabă îmi place să îmi închipui că judecata lui
Andrei Pleşu este una mai generală şi că a notat doar exemplul ce l-a condus
către ea. Îmi iau libertatea de a o folosi, prin perifrazare, şi pentru
relaţiile moderne de iubire între bărbat şi femeie, acolo unde este vizibil
acelaşi divorţ şi conflict între pitoresc şi
trebuincios: Nu se poate bucura de frumuseţea unei femei (sau a unui
bărbat), decât cineva care nu trăieşte – căsătorit (sau căsătorită) - cu ea(sau
cu el); soţul (sau soţia) resimte frumuseţea femeii (sau a bărbatului) ca pe un
destin implacabil şi tragic (în care se ascund perfide toate vârstele şi toate
hachiţele) şi nicidecum ca pe un prezent; soţul (sau soţia) udă cu obstinaţie
floarea, pe când străinul (sau străină) doar o adulmecă.
Este desigur o
idee care nu trebuie luată ad-literăm şi nicidecum prea în serios, dar care nu
trebuie nici neglijată. Poate că am exagerat în privinţa relaţiei moderne între
frumusețe (contextul justificării căsătoriei) şi utilitate (contextul
funcţionarii ei), însă afirmaţia că noul – nu atât existenţa, cât ipoteza lui –
este cel care zdruncină din temei (și) căsnicia – prin excelenţă o instituţie
tradiţională – este o certitudine (verificată).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu