joi, 31 decembrie 2015

Jurnal CXXXVII - Despre singurătate (fragmente dintr-o scrisoare netrimisă)…




1. Ceea ce susţine o formă volutară de singurătate şi o împiedică să alunece în nebunie este tocmai ideea ce există (undeva şi cândva) posibilitatea de a ieşi din condiţia de om singur (şi, implicit, recunoaşterea condiţiei inferioare a omului singur). Nu este nevoie că omul să îşi dorească dureros ieşirea din singurătate şi să încerce ceva în această privinţă; nu au importantă deosebită nici măcar condiţiile particulare care au dus la singurătate; ceea ce contează pentru că singurătatea să poată continuă este îndrăgostirea – omului singur – de ipostanza de „a nu fi singur” – adică speranţa. Acest lucru este cel care ţine închisoarea singurătăţii deschisă şi pe cel singur înăuntru; cu ajutorul lui omul îşi conjugă în imaginar (şi prin această îşi păstrează) umanitatea (sensul cutural al verbului a fi). Altfel spus: prin posibilitatea de a nu fi singur (care poate lua şi formă regretului de a fi fost cândva/undeva nesingur) se păstrează intact potenţialul de umanitate din omul singur.
....
De fapt trebuie făcută o separaţie între singurătate şi singularitate: singurătatea este o parte ruptă dintr-un întreg ce păstrează cu nostalgie şi atributele întregului (resimţite că nişte membre amputate), pe când singularitatea este o excepţie, o negare a întregului, în întreg. Se poate abuza de limbaj pentru a emite următoarea apoftegmă: „Singuratea adevărată şi absolută este singularitatea”.

2. Dacă gândim că este necesar un atribut care să descrie poziţia (relaţia) unui obiect faţă de celelate obiecte din clasa de obiecte din care face parte, ne găsim în faţă unei oportunităţi  de a înţelege singurătatea (şi formă ei extremă – singularitatea). Lipsa unei relaţii funcţionale dintre un obiect şi alte obiecte o putem asimila (pentru cazul particular în care obictele sunt oameni) singurătăţii. În acest caz – în care obiectul devine subiect şi îşi schimbă perspectiva asupra propriilor relaţii - putem admite (voi reveni asupra acestui aspect) că principiul de funcţionare al singurătăţii (cel ce trebuie să nege constant principiile de justificare, formare, şi/sau funcţionare ale relaţiilor funcţionale normale dintre obiecte) este determinat (şi de alţi) doi factori: de posibil şi de probabil, nu numai de speranţa de care vorbeam mai sus. Mai exact: pentru posibil – omul nu este capabil să iasă din singurătate, iar pentru probabil – omul nu este lăsat de natură (orice lucru extern şi incontrolabil în mod direct) să iasă din singurătate (oricât de mult şi-ar dori acest lucru). Orice combinaţie dintre cei doi vectori este perfect posibilă şi probabilă. Singurătatea se află deci între posibil şi probabil.

Sigularitatea – dacă suntem de acord cu această viziune despre singurătate – este singurătatea unde se pot îndeplini condiţiile de probabilitate, dar funcţionează implacabil imposibilul.Este cazul idiotului sau al geniului. Oricât de mult ar complota mediul social (din milă sau admiraţie) pur şi simplu relaţiile cu aceste două tipologii umane sunt imposibile: sunt îndeplinite condiţiile de justificare ale unei relaţii (de aici şi drama) – (fie că sunt programate adânc în structura biologică a omului, fie că sunt de ordin cultural – nevoia de socializare există, iar dacă nu există ne aflăm în zona patologicului), însă condiţiile de formare şi fuctionare (comunicare, valori comune, etc…) eşuează…

Aforism X

Răul absolut, răul suprem este răul absurd, fără necesitate, fără explicații.

Aforism IX

Dumnezeu nu inventat și nici nu a descoperit Lumea, ci a creat-o; Dumnezeu este un artist și, ca orice artist, își iubește Opera.

luni, 21 decembrie 2015

The path - HIM

Jurnal CXXXVI Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica


„O strâmbătate şi-a făcut loc în lume, s-a substituit realului şi acum a prins fiinţa cu sunetul ei fals.” Confruntat cu această strâmbătate, Noica ne arată că adevărata cale a vieții (și a filozofiei) se parcurge cu inima, iar etica (mai mult decât estetica, ontologia sau epistemologia) este o disciplină salvatoare a inimii. Sf. Augustin – citat de un personaj – spune: „Iubeşte şi fă ce vrei!” („Ama et quod vis fac”), iar sensul acestei apoftegme se dezvăluie treptat, cu fiecare dialog şi cu fiecare întâmplare, (astfel încât, atunci când el este enunţat direct de același personaj (pg 87), cititorii îl ştiu deja şi s-au pătruns de adevărul lui): iubirea este un principiu etic [CII], iar cel ce iubeşte învinge moartea şi este liber; este liber, deși nu mai poate face orice (căci ceea ce îşi doreşte este ceea ce trebuie).

E un scenariu absurd (și dureros de adevărat): un om liber – ce îmi aminteşte de „cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda – dă o lecţie de demnitate (etică, nu neapărat estetică) ([CX]) unui lumi strâmbe ce nu o poate pricepe şi o consideră o „provocare” (pg. 62). Lumea reală, dreptă este luată în captivitate de lumea strâmbă. Închisoarea devine o adevărată Universitate Umanistă unde au loc întâlniri între oameni liberi ce poartă discuţii filozofice şi conferențiază (ca în Banchetul lui Platon), iar dincolo de ziduri se adună o grămadă de proşti închişi definitiv în prostia lor agresivă… (20-21 dec 2015)

miercuri, 16 decembrie 2015

Jurnal CXXXV – Prăbușirea (sufletului) Occidentului (continuare)

Continuarea articolului [CXXXIV]

(1) Despre complexul islamului. Un călcâi al lui Ahile pentru Occident: credinţa.

Ceea ce împinge o anumită parte a civilizaţiei islamice la radicalizare este o formă perversă şi subtilă de agresiune a Occidentului. Occidentul nu lasă nicio opţiune Islamului, nicio zonă în care acesta să poată prevala, nicio competiţie în care să aibă vreo şansă. Economic, politic, cultural, în orice domeniu Occidentul îşi etalează forţă, iar etalarea forţei (chiar fără o folosire a ei) trezeşte teamă, nervozitate şi – de ce nu? – invidie. Dar mai ales furie.

Singurul călcai al lui Ahile pentru Occident este credinţa; prin întărirea credinţei, Islamul încearcă să recupereze distanţă faţă de Occident. Acţiunile radicalilor islamişti sunt menite nu doar să atace Occidentul (miză cu totul secundară, pentru că este clară disproporția dintre forţele fizice), ci în primul rând să arate că forţa credinţei islamice (constitutivă pentru Islam şi, prin această, în imaginarul propriu forța Islamului însuși) este covârşitoare în comparaţie cu moleșita şi descompusa credinţă creştină. Astfel, dacă din teamă, Occidentul abdică de la valorile sale creştine: libertate, individualism, milă, întrajutorare, respect, etc…, el se recunoaşte învins.

Teza această, conform căreia acţiunile islamismului radical se datorează unui complex de inferioritate indus în mod agresiv  islamului, poate fi argumentată printr-o scurtă privire în oglindă. Îngrijorarea iniţială stârnită de religia islamică – practicată cu atâta seriozitate şi obstinaţie - a ajuns să stârnească reacţii aberante în Occident. Ziarul Charlie Hebdo (de al cărui nume se leagă atentatul dement și abominabil de la începutul anului) a dus o campanie susținută de combatere (prin atac satiric, benign totuși) a pericolului perceput ca venind din partea religiei islamice; caricaturile publicate în revista nu au făcut altceva decât să încerce să coboare religia islamică la același nivel (laicizat și lipsit de respect) la care se află și religia creștină; cred că – într-o măsură mai mică sau mai mare – acțiunile lor au constituit o formă de atentat la ceea ce are mai de preț Islamul:  islamismul (credința). Dacă vedem lucrurile în acest mod, din punctul de vedere al Islamului, înțelegem și faptul conex că și reversul medaliei este posibil: Islamul se simte amenințat și reacționează. (Notă: Dacă ne amintim, tot un complex similar de inferioritate geopolitică și a unei stări de stres și încordare continuă, datorat unei coalizări externe, a condus la izbucnirea primului război mondial: după ce Rusia a declanșat – preventiv – mobilizarea trupelor, temându-se să nu fie prinsă în capcană între Rusia și Franța, Germania – tot preventiv – a pus în aplicare planul Schlieffen-Moltke).   

(2) Despre Sufletul creştin al occidentului. Despre sufletul modern al Occidentului. Pericolul legării de trup.

Specificitatea şi genialitatea în trecut Occidentului a constat în crearea (sau descoperirea) unui anima universalis (a unui anumit tip de suflet: sufletul creştin) şi a unor facultăţi sufleteşti (în cele din urmă materializate în instituţii) care nu au ţinut de definiţia trupului Occidentului. Condiţia ce a făcut posibil Occidentul şi l-a adus până în pragul modernităţii a fost independenţa a acestui suflet al Occidentului de trupul său, precum şi capacitatea sufletului – pe care ni-l putem închipui ca pe o ectoplasmă culturală – de a se separa de trup. Mai departe, acest fapt a permis acceptarea unui potenţiale inferiorităţi (pe care H.R.P. – o numeşte secundaritate) faţă de culturile cu care a intrat în contact (în timp şi spaţiu), inferioritate care i-a dat în schimb puterea de a se apropia de ele cu curiozitate, de a le îngloba şi de a le naturaliza.

Anima universalis (sufletul creştin) al civilizaţiei occidentală a fost atât de obişnuit să iasă din sine – să-şi suspende legăturile cu propriul trup – pentru a înţelege şi a culege alte culturi, încât a sfârşit acum prin a rămâne captiv în afară să. Civilizaţia occidentală însăşi, ajunsă la o autosuficienţă barbară şi ignorantă (în urmă căreia şi-a declarat superioritatea), i-a închis porţile. Din această cauză, în acest moment, Occidentul trăieşte acut o senzaţie de corp străin, de alienare şi de respingere fără de el însuşi; ceea ce a construit prin acest proces de metempsihoză în (şi din) afară îi este străin; se dezice de sine pentru că este lipsit de suflet. Ceea ce a rămas – un simulacru de suflet sau – mai exact – un suflet că un vas golit de conţinut: sufletul modern – se agaţă cu disperare de trup. De aceea poate și-a schimbat și numele din Creștinătate în Occident (adică din suflet în trup).

Iată de ce atrag atenţia asupra următorului pericol: orice formă de reacţie la atacurile radicalilor islamişti ce ar apela la definiţii ale occidentului şi ale occidentalilor prin referire la trup (trup în sensul larg, material – adică opus spiritului; de exemplu: Occidentul că Europa, iar occidentalii: cetăţenii statelor europene, caucazienii sau persoanele cu bunici autohtoni), ne va face să ratăm şansă de a „învinge” Islamul fără a-l cuceri. De a-l cuceri cultural.

(3) Demografie vesus cultură. O apoftegmă.

S-a spus că aceeaşi strategie de covârşire culturală o aplică şi islamul prin crearea de enclave culturale ce cresc sub ochii noștri. Nu trebuie însă confundat acest aspect demografic cu cel cultural. Într-adevăr, numărul tot mai mare de persoane ce provin din culturi străine (până la opuse) fac din ce în ce mai dificilă absorbţia lor culturală, însă acest fapt nu înseamnă că acele culturi ne subminează cultura prin convertirea membrilor ei. (O fac prin înlăturarea noastră – și cu concursul nostru – de pe teritoriile pe care le ocupăm). Este grav, dar nu sufletul, ci doar trupul ne este ameninţat, pentru că islamul nu dialoghează cu occidentalii moderni (ce cei creştini, nici atât). Trebuie totuşi avut în vedere că ameninţarea asupra trupului, dacă sufletul este slab (şi nu şi-a realizat transcendenţa), se poate ajunge în situaţia în care sufletul se prăbuşeşte. Iar de slăbiciunea sufletului occidentului noi şi numai noi suntem vinovaţi. Adevărată înfrângere este ce de tip spiritual.

După cum spuneam: pentru a avea o şansă de supravieţuire (şi trupească, dar în primul rând spirituală), trebuie să fim pregătiţi să dispărem ca trup fără să ne trădăm sufletul. Acel suflet creştin care ne învaţă că cel ce a pornit o lupta – a pierdut.

(4) Lecţia creştinismului. Recapitulatio.

Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de la creştinism şi să o aplicăm este următoarea: „Cum enim infirmor, tunc potens sum” („Când sunt slab, atunci sunt tare” – Corinteni 2, 12, 10) (apud H. R. Patapievici). Din superioritatea vanitoasă pe care o afişăm (după cum am arătat mai sus: (2) porneşte tot răul ce se abate asupra noastră; în forţă fizică pe care suntem oricând gata să o folosim, stă germenele căderii noastre (1); suntem un Goliat agresiv pe care o piatră bine ţintită îl poate doborâ.

A fi slab nu este o slăbiciune; a fi slab este a fi altfel decât se aşteaptă adversarul să fii pentru a continua conflictul. Să ne amintim de Sun Tzu: „Să pari slab când eşti puternic şi să pari puternic când eşti slab”. În creştinism acest lucru nu este o strategie, ci un fapt ontologic, (valabil însă şi că strategie, căci ce formă de a fi slab este mai credibilă decât aceea în care chiar eşti slab). Şi am arătat ce înseamnă să fii slab în contextul actual: (1) să nu replicăm cu aceeaşi monedă împotriva populaţiei civile, (2) să continuăm să ne ţinem porţile deschise (cu discernământ) şi (3) să nu vedem răul în credinţă, ci în acei ce instrumentează credinţa pentru a-l face.

Căci şi inversul apoftegmei de mai sus este valabil: cel ce a oprit o lupta – a învins.


sâmbătă, 12 decembrie 2015

Aforism VIII

Cel ce a oprit o luptă a învins!
The one who stopped a fight won!
Qui obturavit pugna vicit!

miercuri, 9 decembrie 2015

Jurnal CXXXIV – Prăbușirea (sufletului) Occidentului


Incipit

Problemele noaste mioritice par, pe fundalul problemelor cu care se confruntă întreagă civilizaţie occidentală în ultimii ani, derizorii. Derizorii că o ceartă pentru câteva sticle de rom, între nişte mateloţi ce nu simt şi nu aud marea ce-i zgâlțâie şi urlă în jurul lor a furtună. Dacă pentru noi mizele sunt relaţia politicului cu socialul, corupţia şi reforma politicului, creşterea nivelului de trăi, „accidentele criminale”, etc…, mizele Occidentului sunt un anume stil de viaţă, o anume viziunea asupra lumii, o anume idee de progres şi de istorie, adică însuşi sufletul occidentului şi al occidentalului (ce este, în cele din urmă, şi al nostru). 

Prăbuşirea demografică a occidentului

Dacă Oswald Spengler ar fi trăit printre noi nu ar fi folosit termenul îngrijorător de „declin”, ci pe acela tare de „prăbuşire”, fără că cineva să îl contrazică sau să îl acuze pe pesimism. (Deși, nu demult, istoricul Lucian Boia a publicat o carte – la a cărei lansare am fost prezent – intitulată dubitativ:  Sfârșitul Occidentului? , cu un răspuns, dat în conținutul ei, negativ.) Acum câţiva ani, inspirat de tezele lui O. Spengler (și ale urmașului său: Neagu Djuvara), căutăm şi eu semnele acestui sfârşit iminent al occidentului (Prăbușirea civilizației occidentale) şi le găseam în primul rând (şi cel mai evident) în demografie.(Declinul şi prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale. Perspectiva Demografică.)

Concluzia era una singură: occidentalii sunt condamnaţi.

În primul rând (1) cantitativ: occidentalii dispar încet dar sigur fiindcă nu mai fac copii (o rată natalităţii scăzută sub 2, deci sub limita de conservare – în general din cauze ce ţin de nivelul de civilizaţie atins)  şi sunt întrecuţi că număr (şi chiar înlocuiți pe propriile lor teritorii) de către reprezentaţii civilizaţiei concurente (cea islamică).

Şi în al doilea rând (2) calitativ: există o oboseală psihologică, o îmbătrânire accentuată şi o degenerescenţă a occidentalilor (în general datorată tocmai progresului tehnologic ce ar fi trebuit să îi salveze).

Cu toate că procesul începuse deja de mult timp şi era binecunoscut, iar semnele unei agresiunii culturale a islamului nu mai puteau fi ignorate de nimeni, atitudinea Occidentului era încă una pasivă şi tolerantă, ce pleca poate dintr-o credinţă nestrămutată în destinul şi în forţa ei, capabile să convertească şi/sau să cucerească lumea. Deşi îşi făcuse o reputaţie prin toleranţă şi relativism îşi închipuia că valorile sale – progresul, noul, laicismul, raţiunea, pacea – sunt valori universale ce pot fi transmise oricui intră în contact cu el. Se liniştea singur gândind că (1) civilizaţia (înţeleasă ca un ansamblu de instituţii moderne, de ştiinţă şi de tehnologie) se va răspândi pe tot globul şi că (urmare a acestei răspândiri) fertilitatea va scade proporţional şi, mai ales, că (2) va putea asimila cultural elementele alogene (de cultură islamică) de pe propriul teritoriu, primenindu-şi astfel sângele şi că va putea să declanşeze o modernizare (civilizatoare – în acelaşi sens: instituţional, ştiinţific şi tehnologic) pe teritoriile unde era prezent islamul.

Sufletul creştin

Occidentul ignoră însă un fapt esenţial: relaţiile dintre gradul de civilizaţie şi rata fertilităţii , dintre progres şi secularizare şi dintre bunăstare şi dorinţa de pace, nu sunt relaţii direct cauzale în nicio direcţie, ci se datorează modului în care sufletul nostru (occidental) modern este construit. Iar sufletul nostru nu poate fi oferit la export prin educaţie şi expunere la cultura occidentală, pentru că el este în esenţă creştin, (chiar dacă este lipsit din ce în ce mai mult de credinţă ce l-a format). Chiar şi numai pentru a-l înţelege (că să nu mai vorbim de adopţie) este nevoie de un efort deosebit, acelaşi tip de efort pe care noi la rândul nostru ar trebui – spre exemplu – să îl facem pentru a înţelege sufletul modern japonez (un suflet a-l onoarei şi a-l datoriei până la sacrificiu, sufletul samurailor), sufletul modern indian (acela al serenităţii şi a-l armoniei, sufletul contemplativ) sau – de ce nu? – chiar sufletul modern islamic.  

Nu voi încerca să demonstrez filiaţia dintre sufletul creştin şi sufletul modern occidental. (A făcut-o foarte bine H. R. Patapievici într-una dintre conferinţele sale). Concluzia este mai importantă: oricare ar fi ameninţările externe, ameninţările interne sunt şi mai mari. Occidentul nu se va prăbuşi din pricina asaltului islamului (sau din alte cauze), ci pentru că îşi va schimba/pierde sufletul. Sufletul modern este gol, deşi încă mai are reflexe creştine. Ameninţările externe nu fac altceva decât să îl forţeze să îşi schimbe sufletul, adică să renunţe şi la aceste reflexe creştine pentru că nu va mai găsi explicaţii raţionale (cele sufleteştii fiindu-i deja luate). Georges Bernanos spunea: „Creştinismul a făcut Europa”. (Occidentul completez eu). „Creştinismul a murit. Europa” / Occidentul „va muri, ce poate fi mai simplu?” (apud HRP – eseul „Nouă Europa şi vocea care lipseste”)

(Ca o paranteză în acest context, nu pentru a demonstra o lege ci mai degrabă pentru a arăta un tipar, fac afirmaţia că prăbuşirea civilizaţiei greco-latine nu se datorează (doar)  valurilor de migratori ce nu mai putut fi oprite sau asimilate, ci înlocuirii treptate a sufletului greco-latin (antic) cu sufletul creştin. Aceste două fapte – Völkerwanderung şi convertirea – chiar dacă au fost simultane, nu sunt complet corelate.)

Dilema Occidentului

Niciodată până acum Occidentul nu s-a  aflat într-un pericol mai mare. Valurile de refugiați sirieni şi atentatele ISIS îl pun într-o dilema din care nu pare să existe vreo ieşire.

Pe deoparte se ridică voci - tot mai multe! - care denunţă islamul că fiind răspunzător pentru tot ceea ce se întâmplă şi predică ideea deschiderii unui front pasiv (de intoleranţă şi de închidere faţă de musulmani) şi a unuia activ (război împotriva statului ISIS, ba chiar – cei mai radicali – împotriva. musulmanilor). În replică, o altă parte a occidentului rămâne credincioasă principiilor care l-au consacrat: toleranţă, înţelegere, întrajutorare, respect, etc…; (deşi şi această parte a occidentului se întreabă: Până unde? și Până când?). Iată alternativele: fie ne apărăm de agresiuni (cea demografică şi cea militară) prin (re)definirea identităţii occidentale, abdicând de la propriile principii pentru a supravieţui fizic; fie ne păstrăm încrederea în forţă acestor principii şi ne asumăm riscul propriei pieiri pentru că acestea să supravieţuiască (poate chiar în cei ce ne vor învinge sau ne vor înlocui/da la o parte).

Personal cred că prima alternativă este cea mai periculoasă pentru că ea ne ucide definitiv sufletul (şi aşa ameninţat cu disoluţia în lipsa principiului ei justificativ (de ce?), fondator (cine?) şi de funcţionare (cum?): credinţa) şi ne închide viitorul; singură şansă – mică într-adevăr! - ar fi să ne salvăm sufletele şi odată cu ele cultura: (1) să primim în continuare (nu fără discernământ) refugiați (din calea ororilor produse de dușmani comuni), (2) să nu acuzăm o religie (şi pe cei ce o îmbrăţişează), ci pe cei ce vor şi fac răul (chiar dacă îl vor și îl fac în numele ei) şi (3) să nu cedăm tentaţiei de răzbunare cu orice preţ (şi împotriva oricui). Înainte de a fi albi, români (sau alte naţii), etc… să fim creştini – adică Oameni! (Oare nu înţelegem că atunci când avem pretenţia să fim Oameni, de fapt avem pretenţia de a fi creştini, pentru că toate atributele Omului (cu O mare) sunt de fapt atribute culturale achiziţionate din creştinism?)

În viitor poate că Occidentul nu va mai fi alb, poate că şi statele actuale vor dispare, dar măcar  (cu aceeaşi probabilitate) el va fi populat cu oameni care vor ştii în continuare ce înseamnă sufletul creştin şi se vor întoarce care cultură Occidentului într-o nouă Renaştere…

În loc de încheiere

Speranţa această mi-a fost sfărâmată de ultimele declaraţii ale candidatului la președinția Americii din partea partidului republican, Donald Trump. Într-un comunicat („Comunicatul lui Donald Trump pentru împiedicarea imigraţiei musulmane") difuzat de curând (că urmare a atentatului din California), el a lansat un apel la "interzicerea totală şi completă a accesului musulmanilor în Statele Unite până când aleşii ţării noastre vor înţelege ce se întâmplă". (Occidentul îşi pierde sufletul, iată ce se întâmplă!) Mai grav este faptul că un astfel de mesaj (chiar dacă a fost amendat de Pentagon, de preşedintele în funcţiune: Obama şi de adversarii politici) a avut o incredibilă priză la electorat, ceea ce înseamnă că este deja prea târziu, mult prea târziu…

Continuarea articolului aici: [CXXXV]

duminică, 6 decembrie 2015

Conferința Edictum : H. R. Patapievici - Dumnezeu și experiența modernității



Link:
http://inliniedreapta.net/lavedere/horia-roman-patapievici-modernitatea-poate-fi-inteleasa-ca-opusa-crestinismului-numai-daca-negi-faptele/

Jurnal CXXXIII – Către Ciprian (despre suflet, despre credinţă şi despre principiul ontologic)


Dragă Ciprian,

1.         Complexitatea omului. Prima transcendență. Omul nu este reductibil la biologic, la părţile lui constituente. În momentul în care îl asamblezi şi îi insufli viaţă el devine altceva. Dacă un extraterestru ar veni pe pământ şi ar găsi cadavrul intact al unui om din Neanderthal şi cadavrul intact al unui om modern, nu ar putea spune care este reprezentantul speciei evaluate. (Nota: Te rog să iei exemplul meu aşa cum este şi să îl înţelegi ca fond, nu ca formă...). Pentru a putea judeca (critica – în sensul de a analiza), Omul nu putem rămâne în limita biologiei şi iată prima lui transcendenţă: de la fiinţă la Om, de la supravieţuire la vieţuire.
(Notă: Sper că aici înţelegi această prima formă de transcendenţă în mod corect: Adică fără a adaugă nimic în plus biologicului, avem nevoie de un alt nivel de înţelegere şi de alte concepte (şi de alte discipline chiar) pentru a descifra Omul. (Notă: definiția cuvântul transcendenţă: ceva care depăşeşte, care trece dincolo de orizontul experienţei sau al întrebuinţării teoriei într-un domeniu dat; care presupune un principiu exterior şi superior oricărei clase de obiecte; în realitate foarte mulţi oameni folosesc cuvântul transcendenţă în sensul lui kantian: ceva care se află dincolo de orice experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri în sine), fie de principii ale cunoaşterii.))

2.         Alcătuirea trihotomică a omului. Care este alcătuirea Omului, (unde nu am definit direct Omul, ci doar prin referire la ce nu el este)? Dacă pui această întrebare oricui (şi faci precizarea  că nu te referi la biologic) o să primeşti răspunsul următor: Omul este o trihotomie: trupul – biologicul, materialul, carnea, simţurile -, sufletul – locul fără spaţiu, în care se nasc şi trăiesc emoţiile - şi mintea – raţiunea. Acestea sunt conceptele prin care oamenii (chiar şi pentru cei mai mari anti-creştini) se raportează la ei înşişi în viaţă de zi cu zi; aceasta este viziunea umanistă tradiţională (adică moştenită).

3.         Excurs: Există , desigur, şi viziunea mașinistă/mecanicistă asupra lumii – atât de popularizată de R Dawkins -, dar ea nu face altceva ceva decât să încerce să reducă ceea ce este deja complex la simplu. Ceea ce la început era doar o știință a viului şi a evoluat către o ştiinţă a omului (la umanism), este redusă din nou la biologie și completată cu chimie, fizică şi alte ştiinţe... Acest demers nu este la fel de nobil precum demersul încercării de a explica teoria relativităţii prin conceptele şi aparatul matematic al teoriei cuantice, ci mai degrabă are derizoriul unei încercări de a reduce tragedia lui Romeo şi a Julietei la o dezechilibru hormonal.

4.         Scurtă istorie a sufletului.Cum a ajuns Omul să aibă trup, suflet şi raţiune? Iată o întrebare interesantă... Odată cu începutul iluminismului a avut loc cea mai profundă transformare: raţiunea a prevalat şi a intervenit tot mai mult în (re)construcțiile trecutului (şi astfel mitul a devenit încet-încet istorie); astăzi nu mai putem gândi un trecut (şi o istorie) fără a o trece prin prisma raţiunii. Totuşi, dacă înţelegem această transformare, putem evidenţia un nou criteriu pentru o taxonomie a istoriei [CXXIII], acela al raportului trup – suflet – minte (raţiune). (4.1) La început omul a fost unitar şi complet, o formă de viaţă înconjurată de alte forme de viaţă. După o perioada în care apărut diverse forme de animism s-a născut (probabil în Grecia)  ideea de suflet că entitate complet separată de trup. (4.2) Scindarea în două (trup şi suflet) a adus cu ea primele tensiuni între părţile constituente ale omului (vezi metafora trăsurii din Phaidros de Platon). (Tot aici se poate remarca şi similitudinea acestei dihotomii trup-suflet, pe care moartea o distruge, cu mitul scindări în două, prin intervenţia zeilor răuvoitori, al fiinţei complete, fericite şi puternice – androginului. – dintr-un alt dialog al lui Platon: Banchetul) Raţiunea există şi ea încă de pe atunci, însă era o facultate din cadrul sufletului. (4.3) Trecerea spre o trihotomie trup-suflet-minte s-a făcut treptat; paradoxal totul a început cu redescoperirea Grecei antice în Renaştere. S-a crezut atunci că lumea se reîntoarce spre trecutul glorios al civilizaţiei greco-latine, când de fapt nu s-a produs decât o hibridizare între spiritul creştin şi spiritul antic, rezultând în final separarea acestuia de raţiune (în iluminism). Totuşi în această ultima perioada sufletul a devenit recesiv faţă de raţiune, ba chiar (vezi 3) s-a ajuns să se considere că sufletul este o parte a raţiunii (sau măcar sub controlul ei). Chiar eu însumi la un moment dat spuneam că sufletul este acea parte a raţiunii care şi-a pierdut raţiunea (adică a abdicat de la legile stricte ale raţiunii).

Mai multe aici: http://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana

5.         Prădarea sufletului în modernitate. În concluzie, idea de suflet nu este una nouă, ci ne urmăreşte încă din antichitate, iar formă lui modernă (sufletul creştin – aşa cum apare el pentru prima dată la Aurelius Augustinus în Confesiuni) este cea pe care a modelat-o creştinismul demult şi pe care şi noi astăzi o moştenim (goală şi inutilă). Dacă îmi este permisă licenţă: sufletul este un organ vestigiar virtual, inutil dar de netăgăduit.

6.         Argumente pentru suflet. Desigur, cele spuse până acum sunt doar simple consideraţii, nicidecum o demonstraţie riguroasă. De fapt de aici a şi pornit discuția noastră. Ca un prim pas am încercat să îţi arăt că omul modern are un suflet profund creştin, chiar dacă L-a evacuat complet din el pe Dumnezeu, prin urmele pe care acest suflet creştin îl lasă în viaţă (în deciziile de viaţă). Suntem formaţi – în sensul că sufletul nostru este format - nu numai prin expunerea directă la religie şi la modul în care o instrumentalizează biserica (tot mai slabă, de ce să nu recunoaştem?, în actualitate), cât mai ales prin integrarea în cultură occidentală, cultură formată din şi pentru o anumită tipologie umană (profund creştină). Este, dacă vrei, o expunere la mâna a două la ora de religie. Ţi-am oferit două exemple simple, menite doar să îţi deschidă apetitul pentru această ipoteză (de altfel foarte ştiinţifică): (6.1) primul legat de modul în care îţi extragi tu însuţi fericirea [I bis] (faptul că fericirea ta nu este doar una orizontală, legată de trup, ci este şi una verticală, spirituală (sufletească), tot mai atrofiată în detrimentul primei) – pe care cred că l-ai acceptat şi al doilea - (6.2) suferinţă părintelui după un copil mort (în condiţii absolut neimputabile părintelui), suferinţă care nu poate fi explicată – oricât am jongla cu  psihologia - fără existenţa unui suflet (care continuă să iubească, chiar dacă cel iubit nici nu mai există, nici nu mai trebuie protejat, nici nu mai constituie viitorul).

7.         Sufletul creștin ca aducător al modernității. Al doilea pas pe care îl fac este să afirm că tocmai sufletul creştin modern (de a cărui existenţa ne-am edificat la (6) şi a cărui evoluţie am trecut-o în revista în (4)) este cel care a făcut cu putinţă nu doar progresul ştiinţific (pe care îl venerezi atât), ci şi construcţia tuturor instituţiilor moderne. Ar însemna să pierd prea mult timp intrând într-o analiză exhaustivă (care în fond ar constitui o cu totul altă discuţie), aşa că mă rezum – din nou - la două exemple. Prima ar fi (7.1) binecunoscuta teza lui Max Weber în care se susţină că la baza liberalismului şi a capitalismului se află etosul protestant, iar a două (7.2) – rapoartele unor oameni de ştiinţă Chinezi (ce nu pot fi bănuiţi de partizanat) în care se explică faptul că evoluţia fulminantă a occidentului se datorează elementelor creştine ce au modificat structura mentală a occidentalilor (preluare după HRP). (Aici modificarea structurii mentală poate fi înţeleasă în termenii apariţiei sufletului sub formă cu care suntem obișnuiți astăzi). Dincolo de radicalitatea celor susţinute mai sus (dovedită în lucrări ştiinţifice), ceea ce este şi mai important de înţeles de aici este altceva: întorcându-ne împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu nu facem altceva decât să ne tăiem craca de sub picioare.

8.         Argumentul ontologic (făra demonstrație). Credința în existența lui Dumnezeu vs. credința în Dumnezeu. Ajung astfel şi la argumentul (ontologic) în favoarea existenţei lui Dumnezeu (după ce în prealabil am arătat că noi – chiar şi după ce am făptuit deicidul prin invocarea mantrei «GOTT IST TOT!» - Nietzsche – avem suflete creştine şi de aceste suflete creştine  depinde supravieţuirea noastră că şi cultură şi civilizaţie). (Sper că demonstrația este destul de explicită). Poate că acest argument este valid, poate că alţi gânditori începând cu Pascal şi terminând cu Goedel au dat alte versiuni mai bune ale acestui argument, însă ceea ce trebuie înţeles este cum ne raportăm la acest argument ontologic. În acest argument nu ni se demonstrează nimic altceva în afară existenţei lui Dumnezeu (joc de cuvinte!); Dumnezeul demonstrat este un dumnezeu care s-a retras din lume. Dar Dumnezeu aşa cum el prezent în scripturi este un Dumnezeu prezent, un Dumnezeu într-un continuu dialog cu Omul, un Dumnezeu existent în suflete.

9.         Excurs: Dumnezeu că tată. Fac o paranteză pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre credinţă în existenţa lui Dumnezeu şi credinţă în Dumnezeu. Să ne imaginăm pentru asta, modul în care Omul se raportează la părinţi: una este credinţa în existenţa unui tată (de exemplu) biologic  (existenţa uşor demonstrabilă) şi altă este relaţia cu un Tată (care poate fi şi diferit de tatăl biologic) ce îşi îndeplineşte rolul de protector şi educator zilnic. Se poate trăi fără traume majore în cazul lipsei totale a tatălui biologic, însă tatălui care a apucat să fie Tată i se va simţi profund lipsa. Tot astfel şi în privinţa lui Dumnezeu... 

10.        A doua transcendență. Astfel, problema identificată – pe care o voi lasă nerezolvată, dar pe care te invit pe ţine să  o rezolvi, pentru că sunt convins că acceptă rezolvări individuale - este aceea a (re)întoarcerii lui  Dumnezeu în suflete, adică a realizării celei de-a două transcendente. Iată explicaţia celei de-a două transcendenţei (pentru a nu fi acuzat de abuz de limbaj): sufletul, odată ce credinţă în Dumnezeu (şi, respectiv, Dumnezeul) îl pătrunde, nu mai poate fi înţeles în termeni de «anatomie a sufletului», ci de credinţă, pe un nivel superior de înţelegere şi cunoaştere..,

vineri, 4 decembrie 2015

Jurnal CXXXI – Frumusețea și Utilitatea

Andrei Pleşu nota în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani”: „nu poate gusta pitorescul unui loc decât cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” Este un gând fulgurant, foarte probabil surprins chiar în momentul unei contemplării a pitorescului, un gând ce a stârnit mintea filozofului, un gând transformat apoi într-un fragment minunat din punct de vedere stilistic şi plin de înţelepciune (poate un pic prea blagiană pentru gustul meu) în conţinut.

L-am recitit de câteva ori pentru frumuseţea lui, dar şi pentru că în el cred că se ascunde păcatul de căpătâi al modernităţii. O stranie construcție a trupului, a sufletului sau a minţii moderne face că utilitatea şi obişnuinţa să întunece frumuseţea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul şi intangibilul aprind sufletul, fie că imaginaţia este limitată de cunoaşterea prea în detaliu. Tragicul modern este condamnat să nu îşi găsească fericirea în ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are şi în ceea ce foloseşte pentru o mare o perioada de timp; modernul se plictiseşte – iar plictisul este antemergător depresiei – tocmai pentru are prea mult şi se distrează prea mult (Noica). Ceea ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a dat trupului fericirea orizontală (confortul) şi l-a eliberat de nevoi, însă i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate îl vedea că declanşator şi produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru frumuseţe”.  (Fericirea verticală și fericirea orizontală)

Nu sunt totuşi sigur că locuitorii din împrejurimile Tescanilor aveau (şi au) suflete moderne, istorice şi pervertite; mai degrabă îmi place să îmi închipui că judecata lui Andrei Pleşu este una mai generală şi că a notat doar exemplul ce l-a condus către ea. Îmi iau libertatea de a o folosi, prin perifrazare, şi pentru relaţiile moderne de iubire între bărbat şi femeie, acolo unde este vizibil acelaşi divorţ şi conflict între pitoresc şi  trebuincios: Nu se poate bucura de frumuseţea unei femei (sau a unui bărbat), decât cineva care nu trăieşte – căsătorit (sau căsătorită) - cu ea(sau cu el); soţul (sau soţia) resimte frumuseţea femeii (sau a bărbatului) ca pe un destin implacabil şi tragic (în care se ascund perfide toate vârstele şi toate hachiţele) şi nicidecum ca pe un prezent; soţul (sau soţia) udă cu obstinaţie floarea, pe când străinul (sau străină) doar o adulmecă.

Este desigur o idee care nu trebuie luată ad-literăm şi nicidecum prea în serios, dar care nu trebuie nici neglijată. Poate că am exagerat în privinţa relaţiei moderne între frumusețe (contextul justificării căsătoriei) şi utilitate (contextul funcţionarii ei), însă afirmaţia că noul – nu atât existenţa, cât ipoteza lui – este cel care zdruncină din temei (și) căsnicia – prin excelenţă o instituţie tradiţională – este o certitudine (verificată).


miercuri, 2 decembrie 2015

Jurnal CXXXI – Pacificatori şi colaboraţionişti

Am cules în ultima perioadă o sumedenie de judecăţi jurnalistice (în special de pe internet) despre noul guvern Cioloş. (Mai ales pentru a încerca să găsesc o similitudine între propriile mele păreri – neortodoxe – şi părerile altora). Chiar dacă iau în considerare interesul legitim al presei pentru putere, la care mai adaug extraordinarul lunii noiembrie (accidentul motociclistului din coloana lui Oprea şi incendiul din Colectiv) tot sunt nevoit să constat o inundaţie de articole şi articolaşe cu acest subiect în mediul virtual.

Un moment am fost înclinat să cred că fiecare cetăţean – printre ei numărându-mă și eu – ce posedă un calculator conectat la Internet a devenit în această perioadă un mic jurnalist, şi-a format o opinie şi, mai mult decât atât, s-a simţit obligat – cetăţeneşte – să şi-o exprime. Nimic rău în asta; în fond aceasta este esenţa democraţiei şi a liberalismului: exprimarea neîngrădită şi fără repercusiuni a opiniilor.

Singură problema ar fi poate aceea că s-a scris mai mult decât s-a citit (şi că s-a înţeles poate chiar şi mai puţin). Despre guvernul Cioloş sunt atât de multe articole încât discernământul este anihilat prin suprasolicitare. Nici acest lucru nu poate fi interpretat neapărat într-o cheie negativă, căci libertatea – libertatea de discernământ – înseamnă în fond şi propria selecţie/limitare a opţiunilor.

Mai mult: poate că fiecare dintre acele articole păcătuieşte prin ceva: prin prea mult conspiraționism, prin speculaţii exagerate, prin prognoze pesimiste sau optimiste aberante, prin neîncredere, prin prea multă pasiune, prin scârbă şi, de ce nu, chiar şi prin stil (mai exact prin absenţa lui totală), însă, din nou, nu avem nimic de reproşat; este pur şi simplu o chestiune de gust.

Ceea ce m-a pus cu adevărat pe gânduri au fost însă articolele conservatoare (aici cu sensul de ponderate) pe care le-am întâlnit, a căror argumentaţie se  bazează în general pe ideea că trebuie să le oferim miniştrilor prezumţia de profesionalism şi integritate, să îi lăsăm să îşi facă întâi treaba, (ca și cum presa l-ar împiedica!) şi abia apoi să judecăm. Dacă nu am simţit nevoia să răspund niciunor alte opinii (pro sau contra) – pe cele pro considerându-le inocente (în general emise de tabăra tinerilor înflăcăraţi şi nemulţumiţi care au ieşit în stradă), iar pe cele contra considerându-le exagerate şi inutile (şi doar parţial adevărate şi corecte) – în faţă acestor opinii mă ridic.

În primul rând văd în această atitudine împăciuitoare etalată de unii jurnalişti o jubilaţie ascunsă şi perversă, jubilaţia celor ce au scos castanele din foc cu mâna altora, (mai ales când în trecut s-au dovedit critici până la invectivă la adresa fostei guvernări). O binecunoscută lege politică spune că toţi extremiştii (fie ei de orice culoare politică) ajunşi la putere devin dintr-o dată conservatori în atitudine pentru că trebuie să instaureze climatul exercitării forţei fără forţă, adică prin tradiţie; nouă putere instalată prin rupere de tradiţie (prin revoluţie, revoltă, reformă) trebuie să devină tradiţie. Ar fi exagerat să vorbim despre extremism în cazul de faţă, însă legea îşi păstrează valabilitatea: schimbarea macazului spre moderaţie este un semn de pactizarea cu puterea, de aliniere la propagandă…

În al doilea rând, se încearcă deturnarea privirii critice de la certitudinile rele ale prezentului spre un viitor posibil şi probabil bun, ca şi cum contextul funcţionarii bune ar justifica contextul formării rele (ca să nu spun proaste). Ni se transmite că „totuşi” poate să o să fie bine – adică România o să funcţioneze în sfârşit la standarde morale europene – şi suntem îndemnaţi să aşteptăm şi să închidem un pic ochii: (1) să nu criticăm Guvernul pentru ceea ce este, ci pentru ce va fi (iată o adevărată dilema ontologică!) şi mai ales (2) să uităm contextul în care acest Guvern a ajuns deasupra noastră, (printr-un mod total nedemocratic). Se poate recunoaşte fără efort în acest raţionament ce justifică răul pentru bine, la o altă scală desigur, acelaşi tip de raţionament ce a justificat şi crimele sociologice şi etnice din secolul trecut. Nu suntem virgini din punct de vedere politic, înţelegem compromisul şi forţa majoră, însă nu putem ierta atentatul la democraţie şi nici ipocrizia de a vorbi de morală, încălcând morala. 

În al treilea rând, suntem lăsaţi să înţelegem că atitudinea conservatoare, ponderată şi echivocă este o atitudine elevată (pe care doar intelectualii rasaţi o adoptă) în faţă evenimentelor prezentului, (ca şi cum critica este doar o căutare a senzaţionalului cu orice preţ, ce merge până la denaturarea realităţii). De fapt suntem jigniţi fără fineţe. Suntem de acord că doar prostii operează cu certitudini absolute şi ignoră legea briciului lui Occam, însă de aici şi până la a nega sau a denigra evidenţele este o cale lungă. 

Închei prin a reaminti că suntem oricum condamnaţi să fim spectatori, iar presa rămâne sigura instituţie ce funcţionează ca o instanţa morală în numele Socialului. Ar trebui să îşi facă (şi lăsată să îşi facă) datoria: să investigheze, să incomodeze, să critice, să acuze, să exagereze mai degrabă printr-o stare de beligeranță – în limitele onestităţii şi ale realităţii - cu puterea decât prin tăcere sau, mai grav, prin colaboraţionism.

Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea...

Lucian Boia - Mihai Eminescu, românul absolut (Facerea și desfacerea unui mit)


Edictum Dei - Conf. Horia Roman Patapievici - Nasterea sufletului crestin

marți, 1 decembrie 2015

„Înapoi la argument” cu Horia-Roman Patapievici. Invitat - Neagu Djuvara



Cartea în discutție este Civilizații și tipare istorice (Un studiu comparat al civilizațiilor) de Neagu Djuvara 

Public 2 fragmente dintr-o serie de articole proprii dedicate Prăbușirii civilizației occidentale:

1. din Prăbuşirea civilizaţiei occidentale: Perspectiva filozofiei speculative a istoriei

Anexa 1:

Este ciudat că tocmai istoricul Neagu Djuvara autorul volumului „Civilizaţii şi Tipare istorice (Un studiu comparat al civilizaţiilor)” – volum în care, în spiritul celei mai pure filozofii analitice (a istoriei) (vezi B. Russell, L. Wittgenstein, Karl Popper, Carl G. Hempel), emite o serie de legi (cea mai cunoscută fiind legea „perifericilor”) – , într-o alta bine-cunoscută lucrare a sa se declara totuşi împotriva filozofiei analitice a istoriei şi adoptă principiile hermeneuticii existenţiale (Heidegger). (Cap. III De ce natură e cunoaşterea istorică: comprehensiune sau explicaţie – N.D.: Există istorie adevărată?). Pare că regretă tentativa sa anterioară de a aborda filozofia speculativă a istoriei. Personal cred că pentru a justifica şi susţine o încercare atât de ambiţioasă – aceea de a studia civilizaţiile – este nevoie nu numai de empatie – deşi dictonul: Istoria ca artă! sună seducător – ci şi de o serie de unelte epistemologice: cum ar fi de exemplu comparaţia. Se pot deduce şi emite legi şi în cadrul istoriei, iar aceste legi – desigur cuvântul lege poate fi interpretat într-o formă mai laxă aici: fie generalizare, fie propoziţie probabilistica – pot fi demonstrate. Pentru a fi validată o astfel de lege – să-i spunem istorică – trebuie ca aceasta nu numai să explice trecutul, dar şi să prezică viitorul. Cu siguranţă prezicerea viitorului iese din scopul declarat al istoriei şi intră în cel al politologiei, dar graniţa poate fi trecută în slujba adevărului. Iar Neagu Djuvara face acest lucru nu numai în eseul „Războiul de 77 de ani” – vezi Partea IV „Încercare de prognoză”, dar chiar şi în unele capitole ale lucrării „Civilizaţii şi Tipare istorice”. Prevede ascensiunea Chinei şi hegemonia Americii şi se întreabă – mai sceptic decât antemergătorul sau: O. Spengler – dacă nu cumva contemplăm ultima fază a Civilizaţiei Occidentale.

2. din Consideraţii pe marginea eseului de istorie-politologie “Războiul de 77 de ani şi premizele hegemoniei americane”

Notă 2 (adaugată ulterior - 18.XII.2012): Deşi ulterior Neagu Djuvara şi-a schimbat opinia - după cum reiese din "Războiiul de 77 de ani", în eseul "Civilizaţii şi tipare istorice" (1975) previziona totuşi şi el creşterea ameninţătoare a Chinei. Am descoperit în acel eseu cu surprindere următoarele paragrafe:

"Am ajuns într-un punct în care suntem ispitiţi să punem întrebarea: încotro se îndreaptă civilizaţia occidentală şi, odată cu ea, lumea? Spre hegemonia unei singure puteri? Şi care este puterea ale cărei şanse par să fie mai mari? Rusia?" (ne aflam în plin război rece când aceste rânduri au fost scrise – n.n.) "Statele Unite? Sau un al treilea concurent, şi mai periferic şi mai recent convertit la civilizaţia occidentală, cum e China?” – pag 178 (în încheierea capitolului despre civilizaţia occidentală)

"Rămâne de ştiut dacă aceasta transformare” – procesul de occidentalizare al Chinei – n.n. – "va fi încheiată la timp pentru ca, la rândul ei, China să devină un concurent periculos în cursa pentru hegemonie în cadrul civilizaţiei occidentale.” – pag. 260  (în încheierea capitolului despre civilizaţia chineză sau extrem-orientală)”.