Jurnal CXXX – Republica justițiară

I Premisele

Socialul pauperizat şi resentimentar tresare de o bucurie perversă şi grotescă la vederea cătuşelor purtate de politicieni urmăriţi pentru - şi acuzaţie de - fapte de corupţie. Judecătorii ajung să îşi justifice deciziile pornind (şi) de la modul în care ele ajung să fie absorbite de social. Se cere pe mai multe voci eliminarea imunităţii pentru parlamentari; ba chiar un ministeriabil – bănuit de tehnocraţie – în faţă comisiei parlamentare îşi susţine singurul punct de pe platformă: acela de a restaura „egalitatea” dintre omul de rând şi parlamentar prin eliminarea articolului 72 din constituţia României.

Oare ne dăm seama cât comunism – acel tip de comunism post-ideologic, post-politic şi post-regim, ce devine atribut al conștiințelor - ascund aceste fapte? Oare ne dăm seama că am ajuns să tânjim după o republică justiţiară, (în același mod în care am ajuns – din pricina anarhiei și a nihilismului – să tânjim și după o republică prezidențială)? Și totuși: Unde este democrația?

Ne propunem – pentru a răspunde întrebărilor de mai sus – o analiză a relației democrației cu Justiția în general și în actualitatea românească în special…

II Principiile justificative şi formative ale instituţiilor. Principiul separării puterilor în stat. Democraţia. Libertatea.

La baza statului constituţional modern stă principiul separării puterilor în stat, principiu enunţat pentru prima dată de John Locke (în "Two treatises on government", 1690) şi popularizat mai apoi de gânditorul politic francez al Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu (în "De l'esprit des lois", 1748). Conform acestui principiu puterea într-un stat (pentru a preveni pericolul absolutismului, adică concentrarea puterii) trebuie împărţită în trei (puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească) şi delegată apoi către trei instituţii (Guvern, Parlament şi, respectiv, Justiţie) fiecare cu atribuţiuni specifice, separate şi independente. Prin diverse norme se stabilesc căi de colaborare şi de control reciproc între puterile statului enumerate mai sus, ajungându-se în final, cel puţin în teorie, la un echilibru politic benefic.

Al doilea pas spre statul constituţional modern este pasul democraţiei, unde democraţia este înţeleasă că o „teorie despre cum se poate împărţi” – şi, totodată adună, în mod echitabil – „puterea” (H R Patapievici). Principiul democraţiei poate fi exprimat astfel: Instituţiile politicului (toate cele trei: Legislativul, Executivul şi Justiţia) trebuie să fie alese de către Social (de Societate) (direct sau indirect) şi trebuie să reprezinte (şi să acţioneze în) interesul acestuia; prin aplicarea lui se asigura o legitimitate socială politicului. În oricare altă situaţie – chiar dacă ea este mai bună, mai eficientă, etc… - ne aflăm într-o deviaţie de la democraţie. E simplu. Dacă principiul şi corolarul sau sunt înţelese corect şi sunt asumate de Social, nu ne mai sperie gândul că legile nu pot (cu)prinde în totalitate spiritul democratic şi că Politicul se poate îmbolnăvii oricând de cancer şi poate acţiona împotriva Socialului.

Al treilea pas este pasul libertăţii şi al liberalismului (ca poziţie faţă de libertate) pe care îl pomenim însă doar în treacăt, neaducând atingere directă temei şi fiind totodată prezent fără a necesita să fie şi văzut.

III Normativele funcţionarii instituţiilor statului. Tradiţia.

Pe lângă aceste principii constitutive ale instituţiilor statului (constituțional modern), pentru buna/corecta (nu neapărat şi etica) lor funcţionare trebuie stabilite (sau descoperite) şi o serie de principii normative:  

(1) Primul principiu este cel al reglării printr-un mecanism de control cu feedback negativ (de preferinţă intrinsec).

(2) Al doilea principiu este cel al auto-întreţinerii; prin  el instituţia este îndemnată să îşi găsească mijloace proprii de a-şi construi şi susţine formele de funcţionare.

(3) Al treilea principiu este principiul tradiţiei (după cum îl numeşte HRP, dar pe care eu l-aş numi mai degrabă principiul continuităţii) Definiţie: principiul tradiţiei (compilând o serie de afirmaţii ale lui HRP, în esenţă conservatoare) constă în asigurarea unui raport fertil între continuitate şi inovaţie prin respectul faţă de cunoaşterea şi înţelepciunea acumulate şi totodată prin folosirea acestora pentru crearea unor forme instituţionale noi. „Instituţiile că atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt  temperate de către tradiţii” (Karl Popper, apud H R Patapievici). Continuitatea este necesară pentru a păstra solul pe care instituţiile sunt clădite (- fundaţia, adică principiile lor constitutive); şi, continuând metafora, putem spune următoarele: pentru ca instituţiile să îşi păstreze echilibrul (şi pe măsură ce cresc) trebuie că vectorul de creştere P1 (de la momentul t1) să aibă (1) o variaţie mică în modul faţă de vectorul anterior P0 (de la momentul t1) şi, de asemenea, (2) să se abată sub un unghi mic faţă de direcţia stabilită de acelaşi vector anterior P0. (Cine cunoaşte jocul “curse de maşini” jucat pe foi de matematică îşi poate face o imagine mai exactă în privinţa relaţiei propuse dintre instituţii şi tradiţie).

IV Despre relaţia dintre Social şi Politic. Credibilitate şi integritate. Justiţia că arbitru.

Am văzut că pentru a asigura o formă de legitimitate (socială) la formare, Politicul trebuie ales de către Social (în cazul Parlamentului prin vot universal direct, în cazul Guvernului – prin intermediul Parlamentului). Mai trebuie însă asigurată şi o formă de legitimitate de funcţionare a Politicului, iar acest lucru se realizează printr-o relaţie de judecată şi de amendare a Politicului de către Social.

Cum însă este greu de operat cu opinii adevărate (cum ar fi normal pentru o judecată corectă) din pricina unui discernământ scăzut al Socialului (manelistic şi faisbucist în esenţă, bazat mai mult pe senzaţii, sentimente, intuiţii sau instinct gregar de tip „like”, decât pe raţiune) se apelează la specia opiniilor veridice. Opiniile veridice construiesc o imagine a Politicului în mintea Socialului plecând de la posibil şi credibil (nicidecum demonstrabil sau verificabil). Credibilitatea, nu este neapărat conformă cu realitatea; pe baza ei Socialul reacţionează: fie pasiv (prin bombăneli), fie activ (prin manifestaţii, vot). Nu este greu de înţeles faptul că această slăbiciune a fost şi este exploatată de oricine are interese politice; credibilitatea reprezintă, în actualitate, oglindirea în mentalul social a unei campanii de PR (sau – în termeni politici corecţi – de propagandă).

În încercarea de a obiectiva - atât cât este posibil – credibilitatea, politicul (la cerea socialului) a introdus noţiunea de integritate (ferindu-se de noţiunea periculoasă de performanţă) ca o modalitate de probare a cinstei, a onestităţii şi a incoruptibilităţii. Raportul dintre cei doi termeni este următorul: credibilitatea – un atribut calitativ al Politicului perceput de Social – trebuie să fie corelat cât mai bine cu integritatea – un atribut al Politicului (ce poate fi stabilit într-o măsură mai mică sau mai mare de ANI). Mai exact: integritatea este ceea ce Politicul oferă Socialului; credibilitatea este ceea ce Socialul oferă Politicului (şi care ar trebui să provină din analiză integrităţii (şi a performanţei, adaug eu)).

Desigur integritatea (înţeleasă în sens restrâns că fiind certificată de ANI) nu este o garanţie absolută. Sunt destule exemple de parlamentari cu declaraţii de avere sau incompatibilitate imaculate, asupra cărora planează acuzaţia de corupţie. Trebuie însă înţeles faptul că în acest joc al integrităţii şi credibilităţii, Justiţia este rolul de arbitru, ceea ce îi da un ascendent (ce nu este în spiriul democraţiei) asupra puterii executive şi legislative: justiţia afectează în mod direct credibilitatea (prin urmăriri penale, prin trimiteri în judecată, etc…) şi în acelaşi timp decide în cazul acuzaţiilor de integritate. Mai mult chiar, Justiţia este un arbitru care nu se supune aceloraşi rigori: oricare ar fi credibilitatea şi integritatea justiţiei, nu există un feedback direct negativ al Socialului.

IV Justiţia şi democraţia. Cazul României. Cazul Americii.

Pentru a răspunde la întrebarea: „Este (şi, imediat, în caz că Nu!, trebuie) să fie Justiţia o instituţie democratică?” (întrebare născută de consideraţiile de mai sus) ne vom întoarce (1) la principiile constitutive ale instituțiilor (statului constituţional modern) şi (2) la problema tradiţiei (sau a continuităţii) – unde tradiţia (continuitatea) este văzută că modalitate necesară (nu şi suficientă) de supravieţuire a unei instituţii.

(1) Dacă ne raportăm la principiul separării puterilor în stat şi la principiul democraţiei, ajungem la concluzia că Justiţia, parte a triumviratului, ar trebui să fie democratică (din punct de vedere constitutiv). Acest lucru ar însemna că magistraţii (membrii instituţiei Judecătoreşti) să fie aleşi prin vot (democratic).

În România, Justiţia nu este democratică. Conform Constituţiei:

(1.1)      Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei

(1.2)      Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii;

(1.3)      Majoritatea membrilor Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat

În America, în schimb, magistraţii sunt ales prin vot popular. Desigur că acest proces este unul pernicios în sine (după cum am încercat să argumentez cu altă ocazie), ce poate duce (şi neîndoios a şi dus) la aberaţii. Regula democraţiei este însă respectată. Nu pot spune cu ce preţ…

(2) În privinţa tradiţiei sunt utile unele precizări suplimentare.  Privită din punct de vedere strict politic tradiţia este apanajul conservatorismului, însă ea nu provine dintr-o ideologie, ci este în sine o metodă: prin ea se leagă (cum am văzut) principiile constitutive de principiile de funcţionare; dacă fundamentele sunt corecte, funcționarea ulterioară a instituţiei ar trebui să fie şi ea corectă şi perenă, iar spiritul legilor (cel (cu)prins în fundamente) ar trebui să prevaleze în faţă literelor legii. Doar acceptând această ideea putem credita principiul tradiţiei; cheia de interpretare este ideea condiţionării sănătăţii structurii de soliditatea fundamentului (presupunând că  aceleași condiţii stau la baza justificării, la baza formării şi la baza funcţionarii instituției).

În concluzie, dacă separaţia puterilor şi democraţia (şi libertatea – desigur) sunt principii corecte şi viabile pentru justificarea şi formarea Justiţiei, atunci actul justiţiei ar trebui să fie şi el la rândul sau democratic, pentru a păstra spiritul democratic în sânul instituţiei…

În America – în anumite cazuri - verdictul (după cântărirea probelor şi auditarea martorilor) este dat de Juraţi, iar judecătorul nu făcea altceva decât să ia notă de el şi să propună pedeapsa (sau, respectiv, să dispună eliberarea) inculpatului. Remarcabil este faptul că juraţii sunt selectaţi din rândurile Societăţii (Socialului) într-un mod aleatoriu şi votează verdictul. Din nou Americanii (occidentalii Americii) se dovedesc mai apropiaţi de spiritul democratic decât occidentali europeni (printre care ne aflăm şi noi), fără că acest lucru să însemne că dreptatea se împlineşte mai bine într-o parte sau alta.

În România, actul justiţiei este unul discreţionar (nu în sensul că nu este corect, ci doar că scapă controlului democratic al Socialului). Este foarte posibil că această formulă să fie cea mai eficientă şi cu cea mai mică rată de erori, însă principiul democraţie în acest caz nu este prezervat.

V Justiţia, Adevărul şi Democraţia (excurs filozofic)

Există şi o altă justificare pentru folosirea principiului democratic în actul juridic.  La întrebarea: „Dacă Justiţia s-ar constitui pe baze democratice, ar trebui să păstreze ea tradiţia principiului democratic şi în act?”, un posibil răspuns ar putea fi acesta: Nu, pentru că Justiţia operează cu o altă valoare: cu adevărul, iar adevărul, spre deosebire de bine (valoarea cu care operează Executivul şi Legislativul), nu este democratic în esenţă. Papa Ioan Paul al II-lea susţinea că Adevărul nu se poate supune la vot. Pe de altă parte – şi prin această dăm un alt răspuns: cel în care şi credem! - adevărul este un constituent al cunoaşterii şi el nu poate fi utilizat decât în cunoaştere (adevărul crezut şi justificat). Mai departe: Chiar dacă adevărul este unul singur, cunoaşterea (lui) este proprie omului, însă omul este failibil, iar singură lui posibilitatea de a-şi stăpâni cunoaşterea este discernământul – „discernământul că virtute, nu că procedura” (citat aproximativ din Horia Român Patapievici). Fără Om nu există Discernământ, fără discernământ nu există cunoaştere, fără cunoaştere nu există adevăr, fără adevăr nu există Dumnezeu, fără Dumnezeu nu există Om. Dacă eroarea judiciară este atât posibilă, cât şi probabilă, votul în condiţii de discernământ poate salva actul juridic şi încrederea în el.

VI Justiţia şi riscul democratic. Exemplu de ameninţare democratică: Articolul 72.

Câtă vreme Justiţia (în România) s-a abătut de la tradiţia spiritului democratic (după cum am văzut) şi se prezintă că o posibilă vulnerabilitate, cu atât mai mult trebuie să fim atenţi la controalele ce îi pot fi impuse în relaţiile cu celelalte Instituţii pentru a preîntâmpina posibilele amenințări (şi respectiv riscul la care ne expunem).

Locul în care aceste controale se regăsesc este Constituţia. Facem exerciţiul de a comenta şi explică unul dintre aceste controale importante menit să aducă un echilibru între puteri: articolul 72 - Imunitatea parlamentară (din Constituţia României, Titlul III – Autorităţile publice, Capitolul 1 - Parlamentul, Secţiunea a 2-a - Statutul deputaţilor şi al senatorilor). Acest articol este relevant pentru divorţul între litera legii (în total acord cu spiritul democraţiei) şi spiritul în care această este interpretată de Social, divorţ de pe urmă căruia Justiţia beneficiază şi care devine o amenințarea serioasă pentru democraţie.

Iată textul articolului 72 adnotat cu comentarii şi explicaţii:

(1) „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.”

Lipsa de răspundere juridică pentru voturi şi opinii politice (activităţi politice) este menită să scoată Legislativul din zona de influenţă a Juridicului, nu să dea un statut privilegiat Legislativului faţă de Social (prin iertarea greşelilor politice la care sunt expuşi parlamentarii: votul şi opinia). (Este de reţinut faptul că în rândul greşelilor ce pot fi iertate nu sunt adăugate şi decizia şi acţiunea politică, definitorii pentru Executiv). Putem înţelege şi mai bine necesitatea acestei măsuri dacă remarcăm faptul că judecăţile magistraţilor nu pot fi amendate de nicio altă putere din stat (deşi şi judecăţile magistraţilor la rândul lor au un impact în Social).

(2) „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţă de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”

Şi din acest paragraf reiese grija pentru protejarea Parlamentului (şi a parlamentarilor) de posibilele ingerinţe (neconstituţionale) ale Juridicului. Actul juridic este lăsat să se desfăşoare (pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice), limitându-se doar acele acţiuni care ar putea afecta credibilitatea Legislativului (de care Legislativul într-o oarecare măsură depinde – pentru că Legislativul este ales prin votul Socialului). Am analizat mai sus importanța acestei credibilităţi a Legislativului.

În fond Socialul este un  animal neronian (atins de neronism) ce trăieşte după „două principii anti-tradiţionale: agon, principiul potrivit căruia viaţă publică trebuie să stea  sub semnul jocurilor, al concursurilor, al distracţiei; şi luxus, principiul potrivit căruia viaţa înseamnă ilimitarea desfătării, a fastului, a splendorii, a excesului, a risipei, a bogăţiei, a plăcerii.” (definiţia neronismului este preluată de la HR Patapievici). Panem et circenses. Percheziţiile, reţinerile şi arestările reprezintă pentru Social un spectacol incitant ce îi (poate) induce ideea unei vinovaţii (chiar înainte şi chiar împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

(3) „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”

Neînţelegând balanţa (necesară pentru prezervarea democraţiei) dintre puteri, Socialul poate considera că acest punct lasă în mod intenţionat portiţe de scăpare Parlamentarilor, punând decizia de reţinere şi percheziţie la îndemână Parlamentului (adică a parlamentarilor înşişi). Am explicat însă că această măsură este dictată de un interesul profund democratic: acela de a împiedică un posibil abuz din partea Justiţiei. Fără acest articol 72 – în totalitatea lui - oricine (mai mult sau mai puţin) putea să fabrice (cu concursul Justiţiei – nu neapărat rău intenţionată) un dosar vreunui Parlamentar incomod.

Prin punctul (3) parlamentarul nu este lăsat totuşi fără o răspundere juridică, doar pentru că este în joc credibilitatea lui; se poate cere Camerei ridicarea imunităţii în cazul unor infracţiuni flagrante. Iar pronunţarea ulterioară prin vot în Camere asupra reţinerii şi percheziţiei este – în teorie, în condiţii ideale – un act democratic. 

VII Judecată asupra stării de fapt

Ne aflăm într-o situaţie delicată (şi tristă totodată) pe care putem acum să o diagnosticăm: (1) Justiţia - una dintre puterile din Stat - nu este democratică (nici constitutiv, nici în act) şi nefiind democratică s-a îndepărtat de spiritul democraţiei, (2) ea poate controla relaţia celorlalte Puteri din Stat (Executivul şi Legislativul - restul Politicului) cu Socialul (judecând integritatea Politicului şi influențând credibilitatea Politicului prin acţiuni – juridice – specifice: arestări, reţineri, chemări la interogatoriu cu cătuşe) şi, mai mult decât atât, (3) are o presă pozitivă şi îşi cere (mizând pe lipsa educaţiei politice şi pe frustrările Socialului) tot mai multă putere pentru sine, subminând democraţia.

Varianta unei republici justiţiare (obținută prin anularea/diminuarea – cu concursul Socialului – forței unei părți a Politicului: Executivul si Legislativul) nu este nici pe departe de ignorat. Oricât de departe ne-ar părea în acest moment, deja am făcut pași în direcția ei.

VIII Cui bono? În loc de încheiere.

Atrăgeam atenţie într-un alt articol asupra abuzurilor unui preşedinte prea puţin respectuos cu democraţia şi cu rolul său definit de constituţie, rol ce i-a fost încredinţat prin vot de către Social. Dacă primul pas a fost venirea la Cotroceni, după ce s-a urcat cu bocancii săi nemţeşti pe aşteptările unui Social nemulţumit şi fragmentat; dacă cel de-al doilea pas a fost confiscarea doliului ce a urmat tragediei din clubul Colectiv, dărâmarea Guvernului şi instaurarea unui Guvern propriu; al treilea pas ar putea tocmai implicarea în Justiţie şi apoi subjugarea şi folosirea ei împotriva Legislativului (cu legitimitatea pe care i-o dă Socialul). Ar putea fi exact amenințarea care împerecheată cu vulnerabilitatea instituţiei judecătoreşti (dezbătută aici pe larg) să ne dea democraţia peste cap. Republica justiţiară prezidenţială.

Acest al treilea pas se prefigurează deja... În numele cărui spirit democratic şi în numele cărui respect pentru justiţie, preşedintele: (1) îşi permite să certe o majoritate parlamentară pentru faptul că nu a fost de acord cu propunerile unui procuror DNA? (2) îşi arogă dreptul de a-i cere unui prim ministru să demisioneze, pentru “posibile fapte penale” (înainte de a fi judecate)? şi (3) se revoltă făcând declaraţii publice împotriva unei rezoluţii judecătorească (în civil) ce îi este defavorabilă. Prea puţini s-au arătat intrigaţi sau – în termeni diplomatici – îngrijoraţi de deraierile preşedintelui în raport cu Justiţia; în general Socialul s-a lăsat dus de curentul - atât de populist – antiparlamentarism şi antidemocratic (sau, mai exact, fascist). Faptele președintelui ar trebui însă cunoscute şi interpretate într-o cheie corectă, cheie pe care am încercat să o ofer în prezentul articol.

Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea