I Premisele
Socialul pauperizat şi resentimentar
tresare de o bucurie perversă şi grotescă la vederea cătuşelor purtate de
politicieni urmăriţi pentru - şi acuzaţie de - fapte de corupţie. Judecătorii
ajung să îşi justifice deciziile pornind (şi) de la modul în care ele ajung
să fie absorbite de social. Se cere pe mai multe voci eliminarea imunităţii
pentru parlamentari; ba chiar un ministeriabil – bănuit de tehnocraţie – în
faţă comisiei parlamentare îşi susţine singurul punct de pe platformă: acela de
a restaura „egalitatea” dintre omul de rând şi parlamentar prin eliminarea
articolului 72 din constituţia României.
Oare ne dăm seama cât comunism – acel tip
de comunism post-ideologic, post-politic şi post-regim, ce devine atribut al conștiințelor
- ascund aceste fapte? Oare ne dăm seama că am ajuns să tânjim după o republică
justiţiară, (în același mod în care am ajuns – din pricina anarhiei și a
nihilismului – să tânjim și după o republică prezidențială)? Și totuși: Unde este democrația?
Ne propunem – pentru a răspunde întrebărilor
de mai sus – o analiză a relației democrației cu Justiția în general și în actualitatea
românească în special…
II Principiile justificative şi formative
ale instituţiilor. Principiul separării puterilor în stat. Democraţia. Libertatea.
La baza statului constituţional modern stă
principiul separării puterilor în stat, principiu enunţat pentru prima
dată de John Locke (în "Two treatises on government", 1690) şi
popularizat mai apoi de gânditorul politic francez al Iluminismului Charles de
Secondat, Baron de Montesquieu (în "De l'esprit des lois",
1748). Conform acestui principiu puterea într-un stat (pentru a preveni
pericolul absolutismului, adică concentrarea puterii) trebuie împărţită în trei
(puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească) şi delegată
apoi către trei instituţii (Guvern, Parlament şi, respectiv, Justiţie) fiecare
cu atribuţiuni specifice, separate şi independente. Prin diverse norme se
stabilesc căi de colaborare şi de control reciproc între puterile statului
enumerate mai sus, ajungându-se în final, cel puţin în teorie, la un echilibru
politic benefic.
Al doilea pas spre statul constituţional
modern este pasul democraţiei, unde democraţia este înţeleasă că o
„teorie despre cum se poate împărţi” – şi, totodată adună, în mod echitabil –
„puterea” (H R Patapievici). Principiul democraţiei poate fi exprimat astfel:
Instituţiile politicului (toate cele trei: Legislativul, Executivul şi
Justiţia) trebuie să fie alese de către Social (de Societate) (direct sau
indirect) şi trebuie să reprezinte (şi să acţioneze în) interesul acestuia;
prin aplicarea lui se asigura o legitimitate socială politicului. În oricare
altă situaţie – chiar dacă ea este mai bună, mai eficientă, etc… - ne aflăm
într-o deviaţie de la democraţie. E simplu. Dacă principiul şi corolarul sau
sunt înţelese corect şi sunt asumate de Social, nu ne mai sperie gândul că
legile nu pot (cu)prinde în totalitate spiritul democratic şi că Politicul se
poate îmbolnăvii oricând de cancer şi poate acţiona împotriva Socialului.
Al treilea pas este pasul libertăţii
şi al liberalismului (ca poziţie faţă de libertate) pe care îl pomenim însă
doar în treacăt, neaducând atingere directă temei şi fiind totodată prezent
fără a necesita să fie şi văzut.
III Normativele funcţionarii instituţiilor
statului. Tradiţia.
Pe lângă aceste principii constitutive ale
instituţiilor statului (constituțional modern), pentru buna/corecta (nu
neapărat şi etica) lor funcţionare trebuie stabilite (sau descoperite) şi o
serie de principii normative:
(1) Primul principiu este cel al reglării
printr-un mecanism de control cu feedback negativ (de preferinţă
intrinsec).
(2) Al doilea principiu este cel al auto-întreţinerii;
prin el instituţia este îndemnată să îşi
găsească mijloace proprii de a-şi construi şi susţine formele de funcţionare.
(3) Al treilea principiu este principiul tradiţiei
(după cum îl numeşte HRP, dar pe care eu l-aş numi mai degrabă principiul continuităţii)
Definiţie: principiul tradiţiei (compilând o serie de afirmaţii ale lui HRP, în
esenţă conservatoare) constă în asigurarea unui raport fertil între
continuitate şi inovaţie prin respectul faţă de cunoaşterea şi înţelepciunea
acumulate şi totodată prin folosirea acestora pentru crearea unor forme
instituţionale noi. „Instituţiile că atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu
sunt temperate de către tradiţii” (Karl
Popper, apud H R Patapievici). Continuitatea este necesară pentru a păstra
solul pe care instituţiile sunt clădite (- fundaţia, adică principiile lor
constitutive); şi, continuând metafora, putem spune următoarele: pentru ca
instituţiile să îşi păstreze echilibrul (şi pe măsură ce cresc) trebuie că
vectorul de creştere P1 (de la momentul t1) să aibă (1) o variaţie mică în
modul faţă de vectorul anterior P0 (de la momentul t1) şi, de asemenea, (2) să
se abată sub un unghi mic faţă de direcţia stabilită de acelaşi vector anterior
P0. (Cine cunoaşte jocul “curse de maşini” jucat pe foi de matematică îşi
poate face o imagine mai exactă în privinţa relaţiei propuse dintre instituţii
şi tradiţie).
IV Despre relaţia dintre Social şi
Politic. Credibilitate şi integritate. Justiţia că arbitru.
Am văzut că pentru a asigura o formă de
legitimitate (socială) la formare, Politicul trebuie ales de către Social (în
cazul Parlamentului prin vot universal direct, în cazul Guvernului – prin
intermediul Parlamentului). Mai trebuie însă asigurată şi o formă de legitimitate
de funcţionare a Politicului, iar acest lucru se realizează printr-o relaţie de
judecată şi de amendare a Politicului de către Social.
Cum însă este greu de operat cu opinii
adevărate (cum ar fi normal pentru o judecată corectă) din pricina unui
discernământ scăzut al Socialului (manelistic şi faisbucist în esenţă, bazat
mai mult pe senzaţii, sentimente, intuiţii sau instinct gregar de tip „like”,
decât pe raţiune) se apelează la specia opiniilor veridice. Opiniile veridice construiesc
o imagine a Politicului în mintea Socialului plecând de la posibil şi credibil
(nicidecum demonstrabil sau verificabil). Credibilitatea, nu este neapărat
conformă cu realitatea; pe baza ei Socialul reacţionează: fie pasiv (prin
bombăneli), fie activ (prin manifestaţii, vot). Nu este greu de înţeles faptul
că această slăbiciune a fost şi este exploatată de oricine are interese
politice; credibilitatea reprezintă, în actualitate, oglindirea în mentalul
social a unei campanii de PR (sau – în termeni politici corecţi – de
propagandă).
În încercarea de a obiectiva - atât cât
este posibil – credibilitatea, politicul (la cerea socialului) a introdus noţiunea
de integritate (ferindu-se de noţiunea periculoasă de performanţă) ca o
modalitate de probare a cinstei, a onestităţii şi a incoruptibilităţii.
Raportul dintre cei doi termeni este următorul: credibilitatea – un atribut
calitativ al Politicului perceput de Social – trebuie să fie corelat cât mai
bine cu integritatea – un atribut al Politicului (ce poate fi stabilit într-o
măsură mai mică sau mai mare de ANI). Mai exact: integritatea este ceea ce
Politicul oferă Socialului; credibilitatea este ceea ce Socialul oferă
Politicului (şi care ar trebui să provină din analiză integrităţii (şi a
performanţei, adaug eu)).
Desigur integritatea (înţeleasă în sens
restrâns că fiind certificată de ANI) nu este o garanţie absolută. Sunt destule
exemple de parlamentari cu declaraţii de avere sau incompatibilitate imaculate,
asupra cărora planează acuzaţia de corupţie. Trebuie însă înţeles faptul că în
acest joc al integrităţii şi credibilităţii, Justiţia este rolul de arbitru,
ceea ce îi da un ascendent (ce nu este în spiriul democraţiei) asupra puterii
executive şi legislative: justiţia afectează în mod direct credibilitatea (prin
urmăriri penale, prin trimiteri în judecată, etc…) şi în acelaşi timp decide în
cazul acuzaţiilor de integritate. Mai mult chiar, Justiţia este un arbitru care
nu se supune aceloraşi rigori: oricare ar fi credibilitatea şi integritatea
justiţiei, nu există un feedback direct negativ al Socialului.
IV Justiţia şi democraţia. Cazul României.
Cazul Americii.
Pentru a răspunde la întrebarea: „Este (şi,
imediat, în caz că Nu!, trebuie) să fie Justiţia o instituţie democratică?”
(întrebare născută de consideraţiile de mai sus) ne vom întoarce (1) la principiile
constitutive ale instituțiilor (statului constituţional modern) şi (2) la
problema tradiţiei (sau a continuităţii) – unde tradiţia (continuitatea) este
văzută că modalitate necesară (nu şi suficientă) de supravieţuire a unei
instituţii.
(1) Dacă ne raportăm la principiul
separării puterilor în stat şi la principiul democraţiei, ajungem la concluzia
că Justiţia, parte a triumviratului, ar trebui să fie democratică (din punct de
vedere constitutiv). Acest lucru ar însemna că magistraţii (membrii instituţiei
Judecătoreşti) să fie aleşi prin vot (democratic).
În România, Justiţia nu este democratică.
Conform Constituţiei:
(1.1) Consiliul
Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei
(1.2) Consiliul
Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile
legii;
(1.3) Majoritatea
membrilor Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale
ale magistraţilor şi validaţi de Senat
În America, în schimb, magistraţii sunt
ales prin vot popular. Desigur că acest proces este unul pernicios în sine
(după cum am încercat să argumentez cu altă ocazie), ce poate duce (şi neîndoios
a şi dus) la aberaţii. Regula democraţiei este însă respectată. Nu pot spune cu
ce preţ…
(2) În privinţa tradiţiei sunt utile unele
precizări suplimentare. Privită din
punct de vedere strict politic tradiţia este apanajul conservatorismului, însă
ea nu provine dintr-o ideologie, ci este în sine o metodă: prin ea se leagă
(cum am văzut) principiile constitutive de principiile de funcţionare; dacă fundamentele
sunt corecte, funcționarea ulterioară a instituţiei ar trebui să fie şi ea
corectă şi perenă, iar spiritul legilor (cel (cu)prins în fundamente) ar trebui
să prevaleze în faţă literelor legii. Doar acceptând această ideea putem
credita principiul tradiţiei; cheia de interpretare este ideea condiţionării
sănătăţii structurii de soliditatea fundamentului (presupunând că aceleași condiţii stau la baza justificării,
la baza formării şi la baza funcţionarii instituției).
În concluzie, dacă separaţia puterilor şi
democraţia (şi libertatea – desigur) sunt principii corecte şi viabile pentru
justificarea şi formarea Justiţiei, atunci actul justiţiei ar trebui să fie şi
el la rândul sau democratic, pentru a păstra spiritul democratic în sânul
instituţiei…
În America – în anumite cazuri - verdictul
(după cântărirea probelor şi auditarea martorilor) este dat de Juraţi, iar
judecătorul nu făcea altceva decât să ia notă de el şi să propună pedeapsa
(sau, respectiv, să dispună eliberarea) inculpatului. Remarcabil este faptul că
juraţii sunt selectaţi din rândurile Societăţii (Socialului) într-un mod
aleatoriu şi votează verdictul. Din nou Americanii (occidentalii Americii) se
dovedesc mai apropiaţi de spiritul democratic decât occidentali europeni
(printre care ne aflăm şi noi), fără că acest lucru să însemne că dreptatea se
împlineşte mai bine într-o parte sau alta.
În România, actul justiţiei este unul
discreţionar (nu în sensul că nu este corect, ci doar că scapă controlului
democratic al Socialului). Este foarte posibil că această formulă să fie cea
mai eficientă şi cu cea mai mică rată de erori, însă principiul democraţie în
acest caz nu este prezervat.
V Justiţia, Adevărul şi Democraţia (excurs
filozofic)
Există şi o altă justificare pentru
folosirea principiului democratic în actul juridic. La întrebarea: „Dacă Justiţia s-ar constitui
pe baze democratice, ar trebui să păstreze ea tradiţia principiului democratic
şi în act?”, un posibil răspuns ar putea fi acesta: Nu, pentru că Justiţia
operează cu o altă valoare: cu adevărul, iar adevărul, spre deosebire de bine
(valoarea cu care operează Executivul şi Legislativul), nu este democratic în
esenţă. Papa Ioan Paul al II-lea susţinea că Adevărul nu se poate supune la
vot. Pe de altă parte – şi prin această dăm un alt răspuns: cel în care şi
credem! - adevărul este un constituent al cunoaşterii şi el nu poate fi
utilizat decât în cunoaştere (adevărul crezut şi justificat). Mai departe:
Chiar dacă adevărul este unul singur, cunoaşterea (lui) este proprie omului,
însă omul este failibil, iar singură lui posibilitatea de a-şi stăpâni
cunoaşterea este discernământul – „discernământul că virtute, nu că procedura”
(citat aproximativ din Horia Român Patapievici). Fără Om nu există
Discernământ, fără discernământ nu există cunoaştere, fără cunoaştere nu există
adevăr, fără adevăr nu există Dumnezeu, fără Dumnezeu nu există Om. Dacă
eroarea judiciară este atât posibilă, cât şi probabilă, votul în condiţii de
discernământ poate salva actul juridic şi încrederea în el.
VI Justiţia şi riscul democratic. Exemplu
de ameninţare democratică: Articolul 72.
Câtă vreme Justiţia (în România) s-a
abătut de la tradiţia spiritului democratic (după cum am văzut) şi se prezintă
că o posibilă vulnerabilitate, cu atât mai mult trebuie să fim atenţi la
controalele ce îi pot fi impuse în relaţiile cu celelalte Instituţii pentru a
preîntâmpina posibilele amenințări (şi respectiv riscul la care ne expunem).
Locul în care aceste controale se regăsesc
este Constituţia. Facem exerciţiul de a comenta şi explică unul dintre aceste
controale importante menit să aducă un echilibru între puteri: articolul 72 -
Imunitatea parlamentară (din Constituţia României, Titlul III – Autorităţile
publice, Capitolul 1 - Parlamentul, Secţiunea a 2-a - Statutul deputaţilor şi
al senatorilor). Acest articol este relevant pentru divorţul între litera legii
(în total acord cu spiritul democraţiei) şi spiritul în care această este interpretată
de Social, divorţ de pe urmă căruia Justiţia beneficiază şi care devine o amenințarea
serioasă pentru democraţie.
Iată textul articolului 72 adnotat cu
comentarii şi explicaţii:
(1) „Deputaţii şi senatorii nu pot fi
traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.”
Lipsa de răspundere juridică pentru voturi
şi opinii politice (activităţi politice) este menită să scoată Legislativul din
zona de influenţă a Juridicului, nu să dea un statut privilegiat Legislativului
faţă de Social (prin iertarea greşelilor politice la care sunt expuşi
parlamentarii: votul şi opinia). (Este de reţinut faptul că în rândul
greşelilor ce pot fi iertate nu sunt adăugate şi decizia şi acţiunea politică,
definitorii pentru Executiv). Putem înţelege şi mai bine necesitatea acestei
măsuri dacă remarcăm faptul că judecăţile magistraţilor nu pot fi amendate de
nicio altă putere din stat (deşi şi judecăţile magistraţilor la rândul lor au
un impact în Social).
(2) „Deputaţii şi senatorii pot fi
urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu
pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din
care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală
se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţă de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.”
Şi din acest paragraf reiese grija pentru
protejarea Parlamentului (şi a parlamentarilor) de posibilele ingerinţe
(neconstituţionale) ale Juridicului. Actul juridic este lăsat să se desfăşoare
(pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice),
limitându-se doar acele acţiuni care ar putea afecta credibilitatea
Legislativului (de care Legislativul într-o oarecare măsură depinde – pentru că
Legislativul este ales prin votul Socialului). Am analizat mai sus importanța
acestei credibilităţi a Legislativului.
În fond Socialul este un animal neronian (atins de neronism) ce
trăieşte după „două principii anti-tradiţionale: agon, principiul
potrivit căruia viaţă publică trebuie să stea
sub semnul jocurilor, al concursurilor, al distracţiei; şi luxus,
principiul potrivit căruia viaţa înseamnă ilimitarea desfătării, a fastului, a
splendorii, a excesului, a risipei, a bogăţiei, a plăcerii.” (definiţia
neronismului este preluată de la HR Patapievici). Panem et circenses. Percheziţiile,
reţinerile şi arestările reprezintă pentru Social un spectacol incitant ce îi
(poate) induce ideea unei vinovaţii (chiar înainte şi chiar împotriva deciziei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
(3) „În caz de infracţiune flagrantă,
deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul
justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei
pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”
Neînţelegând balanţa (necesară pentru
prezervarea democraţiei) dintre puteri, Socialul poate considera că acest punct
lasă în mod intenţionat portiţe de scăpare Parlamentarilor, punând decizia de
reţinere şi percheziţie la îndemână Parlamentului (adică a parlamentarilor
înşişi). Am explicat însă că această măsură este dictată de un interesul
profund democratic: acela de a împiedică un posibil abuz din partea Justiţiei.
Fără acest articol 72 – în totalitatea lui - oricine (mai mult sau mai puţin)
putea să fabrice (cu concursul Justiţiei – nu neapărat rău intenţionată) un
dosar vreunui Parlamentar incomod.
Prin punctul (3) parlamentarul nu este
lăsat totuşi fără o răspundere juridică, doar pentru că este în joc
credibilitatea lui; se poate cere Camerei ridicarea imunităţii în cazul unor
infracţiuni flagrante. Iar pronunţarea ulterioară prin vot în Camere asupra
reţinerii şi percheziţiei este – în teorie, în condiţii ideale – un act
democratic.
VII Judecată asupra stării de fapt
Ne aflăm într-o situaţie delicată (şi
tristă totodată) pe care putem acum să o diagnosticăm: (1) Justiţia - una
dintre puterile din Stat - nu este democratică (nici constitutiv, nici în act)
şi nefiind democratică s-a îndepărtat de spiritul democraţiei, (2) ea poate
controla relaţia celorlalte Puteri din Stat (Executivul şi Legislativul -
restul Politicului) cu Socialul (judecând integritatea Politicului şi influențând
credibilitatea Politicului prin acţiuni – juridice – specifice: arestări, reţineri,
chemări la interogatoriu cu cătuşe) şi, mai mult decât atât, (3) are o presă
pozitivă şi îşi cere (mizând pe lipsa educaţiei politice şi pe frustrările
Socialului) tot mai multă putere pentru sine, subminând democraţia.
Varianta unei republici justiţiare (obținută
prin anularea/diminuarea – cu concursul Socialului – forței unei părți a
Politicului: Executivul si Legislativul) nu este nici pe departe de ignorat.
Oricât de departe ne-ar părea în acest moment, deja am făcut pași în direcția
ei.
VIII Cui bono? În loc de încheiere.
Atrăgeam atenţie într-un alt articol
asupra abuzurilor unui preşedinte prea puţin respectuos cu democraţia şi cu
rolul său definit de constituţie, rol ce i-a fost încredinţat prin vot de către
Social. Dacă primul pas a fost venirea la Cotroceni, după ce s-a urcat cu
bocancii săi nemţeşti pe aşteptările unui Social nemulţumit şi fragmentat; dacă
cel de-al doilea pas a fost confiscarea doliului ce a urmat tragediei din
clubul Colectiv, dărâmarea Guvernului şi instaurarea unui Guvern propriu; al
treilea pas ar putea tocmai implicarea în Justiţie şi apoi subjugarea şi
folosirea ei împotriva Legislativului (cu legitimitatea pe care i-o dă
Socialul). Ar putea fi exact amenințarea care împerecheată cu vulnerabilitatea
instituţiei judecătoreşti (dezbătută aici pe larg) să ne dea democraţia peste
cap. Republica justiţiară prezidenţială.
Acest al treilea pas se prefigurează deja...
În numele cărui spirit democratic şi în numele cărui respect pentru justiţie,
preşedintele: (1) îşi permite să certe o majoritate parlamentară pentru faptul
că nu a fost de acord cu propunerile unui procuror DNA? (2) îşi arogă dreptul
de a-i cere unui prim ministru să demisioneze, pentru “posibile fapte penale”
(înainte de a fi judecate)? şi (3) se revoltă făcând declaraţii publice
împotriva unei rezoluţii judecătorească (în civil) ce îi este defavorabilă.
Prea puţini s-au arătat intrigaţi sau – în termeni diplomatici – îngrijoraţi de
deraierile preşedintelui în raport cu Justiţia; în general Socialul s-a lăsat
dus de curentul - atât de populist – antiparlamentarism şi antidemocratic (sau,
mai exact, fascist). Faptele președintelui ar trebui însă cunoscute şi
interpretate într-o cheie corectă, cheie pe care am încercat să o ofer în
prezentul articol.
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu