Continuare articolului [CXXIV] Votul universal ponderat
Urmat de articolul [CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității
Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV]
Preambul: Soluția votului universal ponderat. Datoria Socialului.
Urmat de articolul [CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității
Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV]
Preambul: Soluția votului universal ponderat. Datoria Socialului.
Propuneam într-un articol anterior o
variantă îmbunătăţită a procesului de votare: votul universal ponderat,
identificând răul actual (din politică) nu prin manifestările lui exterioare
(în utilizarea abuzivă şi inaptă a puterii), ci în modul în care el ajunge la
putere. Câtă vreme votul – susţineam eu – nu reflectă inegalitatea inerentă a
oamenilor ce compun o societate (Un om – un singur vot este un dicton
profund comunist!), există pericolul ca votul să poată fi manipulat sau
chiar confiscat în totalitate prin demagogie, mită şi seducţie; şi, mai mult
chiar, pericolul acesta, prin precaritatea morală şi intelectuală a socialului,
este inevitabil condamnat să devină realitate.
Promovarea elitelor, – a calităţii în
detrimentul cantităţii – prin ponderarea votului lor, ar fi rezolvat, în opinia
mea, – încet, dar definitiv – criza de încredere şi de morală a clasei
politice. Totodată denunţam reflexul Socialului de a-şi tăia propriul cap
(adică Politicul) (în loc să îl cultive şi să îl îndrepte spre adevăr, bine şi
frumos) şi mă adresăm în mod direct Socialului (şi nu Politicului), având
convingerea că în pregătirea acestei soluţii Socialul este în primul rând
dator:
(1) Să înţeleagă şi să
accepte faptul că există o inegalitate corectă (bazată de merit) – recte
elitele – şi că ea trebuie conservată şi în structura votului, pentru ca votul
să aducă beneficii societăţi,
(2) Să restituie
respectul clasei politice (nu neapărat reprezentanţilor ei) şi politicii în
general – adică democraţiei şi
(3) Să privească votul nu
numai că pe un drept (sau privilegiu), ci şi ca pe o responsabilitate, pentru
ca discernământul individual să fie activat şi antrenat.
Reacţiile primite, ce s-au concentrat în
mod critic doar asupra noţiunii de elită şi asupra modalităţii practice de
delimitare a elitelor (punctele evitate în articol cu bună ştiinţă), m-au convins
să continui articolul.
I: Despre egalitate în liberalism.
Existența elitelor.
Punctul de plecare îl constituie tocmai
problema (spinoasă a) egalităţii. Oamenii nu sunt egali (şi nu pot fi făcuţi
egali, după cum pretinde comunismul, pentru că în sine acţiunea de egalizare ar
fi un abuz abject, nu o rectificare a unei nedreptăţi); în schimb toţi oamenii ar trebui să
beneficieze de oportunităţi egale (pentru a nu transforma inegalitatea într-o
judecată – adică în discriminare). Egalitatea trebuie să fie una de premiză (de
plecare), nu una de statut (de finish). În consecinţă unii dintre noi sunt mai
buni, mai capabili, etc… decât alţii.
Cei mai buni, cei mai capabili, cei care au urcat mai sus prin mijloace
proprii constituie elitele. Ergo: în liberalism, elitele există.
II: Elita conducătoare. Elita adevărată.
Despre necesitatea elitei.
H R Patapievici aborda astfel ideea
elitelor (Politice, pag 282): “Noţiunea
de elită este una morală, nu sociologică. Elită conducătoare este alcătuită din
toţi oamenii care, la un moment dat, pot decide, prin poziţiilor lor, soarta
unei ţări. Această este elită sociologică”. Nu la ea am făcut referire; ar fi
fost o eroare logică sau – mai exact – o abatere democratică: nu ar fi logic (sau democratic) ca o elită sociologică
să aleagă elita conducătoare. Ne-am află astfel într-un regim aristocratic (sau
oligarhic). “Elitei conducătoare”, continuă HRP, “ îi pot aparţine, cum de fapt
este şi cazul, o mulţime de tâmpiţi, gujați, incompetent şi canalii”. Prin
antiteză el introduce noţiunea de elită adevărată, din care fac parte “toţi cei
care, indiferent cărui statut social ar aparţine, îşi realizează propria
excelenţă; toţi cei care fac bine ceva şi adopta social etica ce decurge din
realizarea acestei excelențe”. Judecata lui HRP este chiar mai aspră: “o
societate în care principiul elitei nu funcţionează este alcătuită în
majoritate din incompetenți si gujați şi se supune terorii grupului celui mai
agresiv şi mai incult”. Fără elite (fără să le recunoaştem şi fără să le
protejăm) suntem condamnați la îndobitocire (pentru că ne împiedicăm unii pe
alţii), la sugrumare a progresului (pentru că nu mai avem excelenţă), la
pervertire morală (pentru că nu mai avem modele) – într-un cuvânt la comunism.
În concluzie: elitele adevărate trebuie să fie (în normalitate: adică în
democraţie liberală) elite prin recunoaşterea şi prin susţinerea maselor. Prin
această se respectă şi un principiu democratic… Ergo: şi în democraţie: elitele
există (sau ar trebui să existe).
III: Votul universal (ca judecată și ca
opțiune). Democrația reprezentativă.
Fac o mică paranteză pentru a construi şi
mai bine argumentul.
De la greci (Socrate (Platon în Phaidros)
şi Pericle (Tucidide în Războiul Pelopeneziac)) şi până în modernitate la Karl
Popper, ni se spune că pentru democraţie este esenţială următoarea idee: chiar dacă numai unii sunt capabili să
formuleze legi, toţi cetăţenii sunt în drept să le judece, dacă sunt ori nu,
potrivite cu interesul general. Această idee o putem justifică uşor prin
principiul libertăţii şi (aceeaşi) principiu(l) al egalităţii liberale şi
democratice: legile formează jaloanele ce delimitează traseul cursei – adică:
al vieţii - şi obstacolele întâlnite pe parcursul ei; ne dorim o libertate de
mişcare şi oportunităţi egale pentru toţi participanţi. Dacă nu am participa cu toţii la alegerea
limitelor traseului şi ale obstacolelor (dacă continuăm metaforă de mai sus) ni
s-ar îngrădi libertatea şi (dacă doar unii ar face-o) s-ar produce o nedreptate
printr-un atentat la egalitatea de şanse... Fără doar şi poate, într-o
democrație, toţi cetăţenii sunt chemați să voteze; egalitatea este (suficient)
satisfăcută dacă ei votează, nu dacă votul lor are pondere egală.
Din păcate însă, noi nu ne aflăm în
situaţia de a putea judeca în mod direct legile propuse. Nu numai că desemnăm
alte persoane să le compună (experţii), ci delegăm (şi) responsabilitatea de a
le judecă către alţii. Această este esenţa democraţiei reprezentative; ea a
apărut mai ales datorită unor imposibilităţi de ordin tehnic de a participa în
masă la acest tip de judecată (şi poate, de ce nu?, dintr-o recunoaştere a unui
părţi a societăţii a imposibilităţii – de discernământ - de judecă direct
legile). În momentul de faţă democraţia directă nu poate funcţiona. (Exemple de
democraţie directă există totuşi şi la noi: referendumul legat de numărul de
parlamentari, votarea constituţiei, etc…).
IV: Votul și elitele. Problema discernământului.
În consecinţă, societatea se află (în
actualitate) nu în situaţia de a participa la judecată legilor, ci de a-i alege
pe cei ce o vor face. Câtă vreme societatea (în ansamblul ei) nu are noţiunea
de elită adevărată (adică nu o recunoaşte şi nu o apreciază), nu îşi va putea
alege în mod corect nici elită conducătoare, care – atenţie! – nu doar va crea
legi, ci le va şi judeca (dacă sunt bune sau nu). Această este esenţă
argumentului meu.
Pentru că oricum societatea împinge nişte
oameni în elita conducătoare, ea trebuie să îşi împingă şi elitele adevărate în
faţă; ea trebuie să recunoască că în cazul votului (pentru a asigura o elită
conducătoare de calitate) trebuie să împuternicească elita adevărată să
contribuie (mai mult) la alegerea elitei conducătoare. (Insist asupra faptului
că societatea în sine trebuie să recunoască acest fapt, pentru a rămâne într-un
cadru democratic). Alegerea elitei conducătoare nu este (neapărat) o judecată
(a ceva ce există deja), ci o selectare a unei opţiuni ce implică un grad mai
mic sau mai mare de probabilitate (a ceva ce încă nu există, decât în stadiu de
promisiune), iar în acest caz cu atât mai mult se pune problema
discernământului. În fond alegem o direcţie politică, alegem persoane, adică
vânt, speranţe; nu le putem cântări după urmări (judecată), ci după probabilitățile
și posibilitățile ce le conțin (analiza opțiunilor).
Concluzie: în problema votului (pentru
reprezentaţi) raţionalitatea şi discernământul sunt esenţiale. Şi putem acceptă
că tocmai aceste caracteristici (raţionalitatea şi discernământul) sunt cele ce
extrag elitele din rândul maselor (sau, din nou pentru o corectitudine a
exprimări şi pentru păstrarea spiritului democraţiei, cele pe care masele le
recunosc la elite). Dacă elitele vor avea o pondere crescută la vot,
raţionalitatea şi discernământul vor prevala la vot.
(În loc de) final: Măsuri practice de
stabilire a ponderii la vot
Pentru a nu rămâne în sfera utopiei
filozofice propun (şi) câteva măsuri practice. Fiindcă sunt nevoit să recunosc
că alegerea elitelor adevărate (chiar şi în cazul în care le-am definit şi
le-am explicat necesitatea) se poate înfundă în acelaşi loc în care se înfundă
alegerea elitei conducătoare, voi adresa aborda problema discernământului. Am
văzut că discernământul este în primul rând calitatea care califică un bun
votant (şi este apanajul elitelor).
Iată cum ne putem asigura de existenţa
discernământului (propuneri):
- Direct
la urna prin completarea formularului de vot cu o serie de întrebări de
control, tip grilă (de genul: 2 + 3 = ? variante: a) 5; b) 6; c) 10 sau: Care
este forma de guvernământ e a României?) (Un banc: Un polițist se întoarce acasă
cu un televizor. Nevasta îl întreabă: Ce s-a întâmplat? El: Am câștigat
concursul de matematică. Am primit întrebarea: Cât face 3X3?. Și?, îl încurajează să continue nevasta, mândră de
bărbatul ei. Ei bine, zice polițistul, eu cu 10 am fost cel mai aproape de răspunsul
corect!)
- Prin
participarea (cu examinare la final) la un curs de educație politica…
- Prin
prezența demonstrată la dezbateri politice…
Dacă avem grijă să stabilim nişte criterii
normative cât mai corecte (nediscriminatorii), adică care să nu ţină seama de
un anume statut), putem derivă din ele o sumedenie de alte criterii descriptive
de tipul celor de mai sus.
Întrebarea ce urmează în mod natural: Cine
aprobă criteriile de identificare a elitelor (şi ponderile aferente), câtă
vreme aprecierea (definiţia) elitelor este una calitativă şi nu cantitativă?
(întrebare întâlnită şi în reacţiile la articolul anterior), este pertinentă.
Aprobarea inegalităţii la vot (votul ponderat universal) trebuie – desigur - să
treacă prin procesul normal democratic: votul uniform universal, căci în
democraţie şi liberalism singură limitare legitimă este autolimitarea.
Articol publicat pe site-ul ziarului Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu