sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Jurnal CXXVIII – Votul universal ponderat si elitele



Continuare articolului [CXXIV] Votul universal ponderat

Urmat de articolul [CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității

Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV] 



Preambul: Soluția votului universal ponderat. Datoria Socialului.

Propuneam într-un articol anterior o variantă îmbunătăţită a procesului de votare: votul universal ponderat, identificând răul actual (din politică) nu prin manifestările lui exterioare (în utilizarea abuzivă şi inaptă a puterii), ci în modul în care el ajunge la putere. Câtă vreme votul – susţineam eu – nu reflectă inegalitatea inerentă a oamenilor ce compun o societate (Un om – un singur vot este un dicton profund comunist!), există pericolul ca votul să poată fi manipulat sau chiar confiscat în totalitate prin demagogie, mită şi seducţie; şi, mai mult chiar, pericolul acesta, prin precaritatea morală şi intelectuală a socialului, este inevitabil condamnat să devină realitate.

Promovarea elitelor, – a calităţii în detrimentul cantităţii – prin ponderarea votului lor, ar fi rezolvat, în opinia mea, – încet, dar definitiv – criza de încredere şi de morală a clasei politice. Totodată denunţam reflexul Socialului de a-şi tăia propriul cap (adică Politicul) (în loc să îl cultive şi să îl îndrepte spre adevăr, bine şi frumos) şi mă adresăm în mod direct Socialului (şi nu Politicului), având convingerea că în pregătirea acestei soluţii Socialul este în primul rând dator:
(1)   Să înţeleagă şi să accepte faptul că există o inegalitate corectă (bazată de merit) – recte elitele – şi că ea trebuie conservată şi în structura votului, pentru ca votul să aducă beneficii societăţi,
(2)   Să restituie respectul clasei politice (nu neapărat reprezentanţilor ei) şi politicii în general – adică democraţiei şi
(3)   Să privească votul nu numai că pe un drept (sau privilegiu), ci şi ca pe o responsabilitate, pentru ca discernământul individual să fie activat şi antrenat.

Reacţiile primite, ce s-au concentrat în mod critic doar asupra noţiunii de elită şi asupra modalităţii practice de delimitare a elitelor (punctele evitate în articol cu bună ştiinţă), m-au convins să continui articolul.

I: Despre egalitate în liberalism. Existența elitelor.

Punctul de plecare îl constituie tocmai problema (spinoasă a) egalităţii. Oamenii nu sunt egali (şi nu pot fi făcuţi egali, după cum pretinde comunismul, pentru că în sine acţiunea de egalizare ar fi un abuz abject, nu o rectificare a unei nedreptăţi);  în schimb toţi oamenii ar trebui să beneficieze de oportunităţi egale (pentru a nu transforma inegalitatea într-o judecată – adică în discriminare). Egalitatea trebuie să fie una de premiză (de plecare), nu una de statut (de finish). În consecinţă unii dintre noi sunt mai buni, mai capabili, etc… decât alţii.  Cei mai buni, cei mai capabili, cei care au urcat mai sus prin mijloace proprii constituie elitele. Ergo: în liberalism, elitele există.

II: Elita conducătoare. Elita adevărată. Despre necesitatea elitei.

H R Patapievici aborda astfel ideea elitelor (Politice, pag 282):  “Noţiunea de elită este una morală, nu sociologică. Elită conducătoare este alcătuită din toţi oamenii care, la un moment dat, pot decide, prin poziţiilor lor, soarta unei ţări. Această este elită sociologică”. Nu la ea am făcut referire; ar fi fost o eroare logică sau – mai exact – o abatere democratică: nu ar fi  logic (sau democratic) ca o elită sociologică să aleagă elita conducătoare. Ne-am află astfel într-un regim aristocratic (sau oligarhic). “Elitei conducătoare”, continuă HRP, “ îi pot aparţine, cum de fapt este şi cazul, o mulţime de tâmpiţi, gujați, incompetent şi canalii”. Prin antiteză el introduce noţiunea de elită adevărată, din care fac parte “toţi cei care, indiferent cărui statut social ar aparţine, îşi realizează propria excelenţă; toţi cei care fac bine ceva şi adopta social etica ce decurge din realizarea acestei excelențe”. Judecata lui HRP este chiar mai aspră: “o societate în care principiul elitei nu funcţionează este alcătuită în majoritate din incompetenți si gujați şi se supune terorii grupului celui mai agresiv şi mai incult”. Fără elite (fără să le recunoaştem şi fără să le protejăm) suntem condamnați la îndobitocire (pentru că ne împiedicăm unii pe alţii), la sugrumare a progresului (pentru că nu mai avem excelenţă), la pervertire morală (pentru că nu mai avem modele) – într-un cuvânt la comunism. În concluzie: elitele adevărate trebuie să fie (în normalitate: adică în democraţie liberală) elite prin recunoaşterea şi prin susţinerea maselor. Prin această se respectă şi un principiu democratic… Ergo: şi în democraţie: elitele există (sau ar trebui să existe).

III: Votul universal (ca judecată și ca opțiune). Democrația reprezentativă. 

Fac o mică paranteză pentru a construi şi mai bine argumentul.

De la greci (Socrate (Platon în Phaidros) şi Pericle (Tucidide în Războiul Pelopeneziac)) şi până în modernitate la Karl Popper, ni se spune că pentru democraţie este esenţială următoarea idee:  chiar dacă numai unii sunt capabili să formuleze legi, toţi cetăţenii sunt în drept să le judece, dacă sunt ori nu, potrivite cu interesul general. Această idee o putem justifică uşor prin principiul libertăţii şi (aceeaşi) principiu(l) al egalităţii liberale şi democratice: legile formează jaloanele ce delimitează traseul cursei – adică: al vieţii - şi obstacolele întâlnite pe parcursul ei; ne dorim o libertate de mişcare şi oportunităţi egale pentru toţi participanţi.  Dacă nu am participa cu toţii la alegerea limitelor traseului şi ale obstacolelor (dacă continuăm metaforă de mai sus) ni s-ar îngrădi libertatea şi (dacă doar unii ar face-o) s-ar produce o nedreptate printr-un atentat la egalitatea de şanse... Fără doar şi poate, într-o democrație, toţi cetăţenii sunt chemați să voteze; egalitatea este (suficient) satisfăcută dacă ei votează, nu dacă votul lor are pondere egală.

Din păcate însă, noi nu ne aflăm în situaţia de a putea judeca în mod direct legile propuse. Nu numai că desemnăm alte persoane să le compună (experţii), ci delegăm (şi) responsabilitatea de a le judecă către alţii. Această este esenţa democraţiei reprezentative; ea a apărut mai ales datorită unor imposibilităţi de ordin tehnic de a participa în masă la acest tip de judecată (şi poate, de ce nu?, dintr-o recunoaştere a unui părţi a societăţii a imposibilităţii – de discernământ - de judecă direct legile). În momentul de faţă democraţia directă nu poate funcţiona. (Exemple de democraţie directă există totuşi şi la noi: referendumul legat de numărul de parlamentari, votarea constituţiei, etc…).

IV: Votul și elitele. Problema discernământului.

În consecinţă, societatea se află (în actualitate) nu în situaţia de a participa la judecată legilor, ci de a-i alege pe cei ce o vor face. Câtă vreme societatea (în ansamblul ei) nu are noţiunea de elită adevărată (adică nu o recunoaşte şi nu o apreciază), nu îşi va putea alege în mod corect nici elită conducătoare, care – atenţie! – nu doar va crea legi, ci le va şi judeca (dacă sunt bune sau nu). Această este esenţă argumentului meu.

Pentru că oricum societatea împinge nişte oameni în elita conducătoare, ea trebuie să îşi împingă şi elitele adevărate în faţă; ea trebuie să recunoască că în cazul votului (pentru a asigura o elită conducătoare de calitate) trebuie să împuternicească elita adevărată să contribuie (mai mult) la alegerea elitei conducătoare. (Insist asupra faptului că societatea în sine trebuie să recunoască acest fapt, pentru a rămâne într-un cadru democratic). Alegerea elitei conducătoare nu este (neapărat) o judecată (a ceva ce există deja), ci o selectare a unei opţiuni ce implică un grad mai mic sau mai mare de probabilitate (a ceva ce încă nu există, decât în stadiu de promisiune), iar în acest caz cu atât mai mult se pune problema discernământului. În fond alegem o direcţie politică, alegem persoane, adică vânt, speranţe; nu le putem cântări după urmări (judecată), ci după probabilitățile și posibilitățile ce le conțin (analiza opțiunilor).  

Concluzie: în problema votului (pentru reprezentaţi) raţionalitatea şi discernământul sunt esenţiale. Şi putem acceptă că tocmai aceste caracteristici (raţionalitatea şi discernământul) sunt cele ce extrag elitele din rândul maselor (sau, din nou pentru o corectitudine a exprimări şi pentru păstrarea spiritului democraţiei, cele pe care masele le recunosc la elite). Dacă elitele vor avea o pondere crescută la vot, raţionalitatea şi discernământul vor prevala la vot.

(În loc de) final: Măsuri practice de stabilire a ponderii la vot

Pentru a nu rămâne în sfera utopiei filozofice propun (şi) câteva măsuri practice. Fiindcă sunt nevoit să recunosc că alegerea elitelor adevărate (chiar şi în cazul în care le-am definit şi le-am explicat necesitatea) se poate înfundă în acelaşi loc în care se înfundă alegerea elitei conducătoare, voi adresa aborda problema discernământului. Am văzut că discernământul este în primul rând calitatea care califică un bun votant (şi este apanajul elitelor). 

Iată cum ne putem asigura de existenţa discernământului (propuneri):

-           Direct la urna prin completarea formularului de vot cu o serie de întrebări de control, tip grilă (de genul: 2 + 3 = ? variante: a) 5; b) 6; c) 10 sau: Care este forma de guvernământ e a României?) (Un banc: Un polițist se întoarce acasă cu un televizor. Nevasta îl întreabă: Ce s-a întâmplat? El: Am câștigat concursul de matematică. Am primit întrebarea: Cât face 3X3?. Și?, îl  încurajează să continue nevasta, mândră de bărbatul ei. Ei bine, zice polițistul, eu cu 10 am fost cel mai aproape de răspunsul corect!)
-           Prin participarea (cu examinare la final) la un curs de educație politica… 
-           Prin prezența demonstrată la dezbateri politice…

Dacă avem grijă să stabilim nişte criterii normative cât mai corecte (nediscriminatorii), adică care să nu ţină seama de un anume statut), putem derivă din ele o sumedenie de alte criterii descriptive de tipul celor de mai sus.

Întrebarea ce urmează în mod natural: Cine aprobă criteriile de identificare a elitelor (şi ponderile aferente), câtă vreme aprecierea (definiţia) elitelor este una calitativă şi nu cantitativă? (întrebare întâlnită şi în reacţiile la articolul anterior), este pertinentă. Aprobarea inegalităţii la vot (votul ponderat universal) trebuie – desigur - să treacă prin procesul normal democratic: votul uniform universal, căci în democraţie şi liberalism singură limitare legitimă este autolimitarea.

Articol publicat pe site-ul ziarului Natiunea

Niciun comentariu: