marți, 17 noiembrie 2015

Jurnal CXXVII - Riscul democratic sau Al doilea pas

Oricât de bine închegată ar fi o legislaţie, ea singură – chiar şi cu sfinţenie respectată - nu va putea fi până la final garantul democraţiei. Altfel spus: litera legii nu poate apăra de toate relele spiritul democraţiei, ba poate chiar – în anumite condiţii – să îi grăbească sau să îi fie căderea.

În primul rând pentru că, într-o democraţie, sistemul legislativ este creat de ea însăşi (adică provine din interior) printr-o modalitate/procedură imperfectă (fiind la rândul ei creată), oricât de mult ar fi totuși perfectibilă. Este o consecinţă directă a unor formulări mai generale cu o indiscutabilă valoare de adevăr: ceea ce provine din interiorul unui sistem nu poate exprima tot sistemul şi un sistem nu se poate susţine durabil pe niciuna dintre propoziţiile interioare sistemului.

Iar în al doilea rând pentru că există o incompletitudine a oricărui sistem legal sesizată de marele matematician Kurt Godel (apud H.R. Patapievici) şi demonstrabilă plecând de la binecunoscută lui teoremă de incompletitudine. În formularea lui Godel: “pentru orice sistem legal,[…], există întotdeauna posibilitatea de a construi judecaţi indecidabile din perspectiva literei de lege”.

În cazul României, vulnerabilitatea intrinsecă a sistemului de legi ce susţine democraţia (nu mai mare decât a altor ţări democratice) este însă exploatată de ameninţarea ce provine din rândul clasei politice. Astfel, riscul la care este expusă democraţia noastră, produs al vulnerabilităţii şi al amenințării, este unul crescut până la un nivel de alarmă. Micile fisuri din zidul de legi ce înconjoară democraţia au fost (şi sunt) asaltate şi lărgite încontinuu de viermii politici şi ne aflăm în situaţia paradoxală ne a ne apară ce ceea ce trebuia să ne apere de fapt.

Să luăm cazul concret al ultimelor zile. Până de curând am avut un guvern cu susţinere parlamentară, deci cu o existenţa în spiritul şi în litera constituţiei, pentru că reflecta voinţă poporului exprimată prin vot. (Dacă mă pronunţ asupra legitimităţii existenţei guvernului, nu mă pronunţ în schimb asupra activităţii lui, care este irelevantă pentru democraţie în sine. În fond democraţia nu exclude răul; poporul este perfect capabil să îşi facă rău sie însuşi fie direct, fie prin reprezentanţi; iar constituţia nu poate face nimic în această privinţa.) După evenimentul tragic petrecut în clubul Colectiv, Premierul şi-a depus mandatul (le cererea unei “străzii” emoţionate şi emoţionante şi, poate – desigur, speculez - manipulată), iar odată cu el a căzut tot Guvernul. În vidul executiv creat a apărut figura providenţială a Preşedintelui care la început a acţionat şi el în litera şi în spiritul constituţiei. A reprezentat Politicul (mai exact Statul) şi a mediat discuţia dintre Politic şi Social. Nimic grav sau greşit până aici; pentru o clipă am trăit iluzia unei normalităţi. Totul însă s-a spulberat în momentul în care Preşedintele s-a folosit de mişcarea străzii împotriva politicii şi a politicului (a clasei politice) tocmai pentru a prelua controlul asupra Politicului (mai exact asupra părţii lui executive) printr-o mişcare politică (nici ingenioasă şi nici unică în istoria ultimilor ani). În acelaşi stil jignitor la adresa spiritului constituţiei (consacrat, dacă ne amintim, de Băsescu), însă perfect legal, el a desemnat un premier cu de la sine putere.

Ca o paranteză, deşi s-a încercat în 2014 modificarea înspre normalitate şi claritate a articolului 103 din constituţie, acesta, după avizul de neconstituţionalitatea al Curţii Constituţionale, a rămas la formularea veche şi vulnerabilă la interpretări: “preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urmă consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament".

După respingerea unei propuneri înaintate de PSD ne-am trezit cu Danian Cioloş - premierul desemnat şi în acelaşi timp proprietatea personală a preşedintelui. Doar dacă suntem bolnavi de inocenţă ne putem închipui că titulatura de tehnocrat este în totală contradicţie cu cea (peiorativă) de politician şi înlătură total bănuiala de subordonare politică. Mai ales că Preşedintele Iohannis ne-a amenințat demult cu dorinţa sa de a avea un guvern personal, (orice ar însemna această posesie a unui guvern). Citez: “Îmi doresc un guvern pe care să îl numesc Guvernul meu”. Halal democraţie!

Există un divorţ între stat şi societate (între Politic şi Social), până într-acolo încât statul (Politicul) devine o mașinărie de exercitare a forţei politice fără suflet şi fără morală, iar Socialul contestă şi nu mai înțelege necesitatea Politicului. Faptul că în acest moment, la al doilea pas (poate titlul unui viitor volum), avem un guvern (încă neinvestit de parlament) alcătuit de oameni “total neangajați politic”, aşa-numiţi tehnocraţi, este îngrijorător (şi cu atât mai îngrijorător cu cât nimeni nu constată că este îngrijorător).

În primul rând nu ar trebui să uităm că politică este totuşi o formulă (mai bună sau mai rea) prin care oameni (mai buni sau mai răi) aleşi de societate (sau popor într-o formulare cuprinzătoare) ajung la conducerea țării. Această este democraţia (reprezentativă). Orice altă modalitate (chiar legală) prin care nişte oameni (chiar buni şi competenţi) ajung în funcţii de conducere contrazice spiritul democraţiei. Votul de blam dat reprezentaţilor clasei politice, nu trebuie să fie aruncat şi asupra politicului (asupra instituțiilor şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc) şi asupra politicii. Într-un astfel de caz ne-am află în situaţie absurdă de a ne manifestă şi poate chiar de a vota – exerciţiu democratic – împotriva democraţiei însăși.

În al doilea rând trebuie înţeles faptul că titulatura de tehnocrat nu dă decât o informaţie cu privire la competenţa tactică a celui pus în structuri de decizie. Pentru o anumit nivel, subordonat la rândul lui, această competenţă tactică este necesară şi salvatoare. La nivelul guvernului însă se face politică, adică se face o strategie (un alt înţeles al cuvântului politică) în conformitate cu o promisiune făcută societăţii şi aprobată de aceasta. Fie că vor fie că nu, membrii actualului guvern vor face politică. Întrebarea: Politica cui? – este legitimă. În nici un caz politica cerută de popor sau de parlament. Politică Preşedintelui? În acest caz ne aflăm din nou (în mod legal) în afară constituţiei şi în afară democraţiei, câtă vreme – să nu uităm! – preşedintele ales face parte din Politic (președinția este o instituție a statului), însă nu face politică (sau nu ar trebui).


În concluzie: adevăratul pericol pe care îl întâmpinăm fără să clipim este ca democraţia să alunece spre anarhie şi mai apoi, cu concursul unei legislaţii lacunare şi a lipsei de educaţie politice a societății (care nu are nicio reacție în acest moment), spre o monarhie în sens larg (domnia celui ales de zei sau de oameni). Ultimul pas (al trilogiei) este dictatura?

Notă:
Articolul a fost publicat pe site-ul ziarului Natiunea  și preluat apoi pe site-ul gandeste.org...

Niciun comentariu: