I.
Fiinţă umană (Omul) este o alcătuire
trihotomică: mintea pe de-o parte, sufetul pe de alta şi – last but not
least – trupul; în ele se află raţiunea, simţirea şi, respectiv, instinctele;
deciziile pe care fiinţa umană le ia (şi care o definesc) sunt sumele vectoriale
ale calculelor raţiunii, ale emoţiilor inimii şi ale pornirilor organicului.
Frumuseţea fiinţei umane rezidă tocmai în igiena, menţinerea în tensiune şi în exploatarea
părţilor sale constituente; libertatea sa nu este deplină decât în aceste
condiţii. Totuşi, în anumite sfere ale vieţii – cum ar fi (exemplu ales
dinadins) politicul - fiinţa umană nu ar trebui să intre cu toate cele trei
moduri de cunoaştere şi de expresie, sau, cel mult, ar trebui să le pondereze
în mod diferit importanța.
Oricum ar arata configuraţia,
capabilităţile (mentale, afective şi organice) şi înclinaţiile subiectului
cunoscător (Omul) în general, în privinţa politicului însă nu se poate accepta
altceva decât prevalenţa fără echivoc a raţiunii. Doar raţiunea este cea
care ne poate scoate din impasul în care am ajuns din punct de vedere politic;
mai mult chiar: ingerinţă emoţiilor şi a senzaţiilor în decizii politice (până
la nivelul mic al votului) nu poate decât să dăuneze prin introducerea
imprevizibilului, incomprehensibilului şi incontrolabilului. Ceea ce este
minunat în particular, în interioritate (lumea reflectată în interiorul
omului), la nivelul societăţii nu poate aduce coerentă şi nici nu poate însemna
utilitate (bine comun). Raţiunea – şi putem accepta acest fapt că fiind
axiomatic – este singuraa care ne poate păzi de minciuna întortocheată şi de
zgomotul asurzitor al demagogiei politicienilor, de drogul fundamentalismelor,
de carismă psihopaţilor de la tribune şi de propria derivă etică. Şi tocmai
raţiunea se retrage din politic...
Pare paradoxal, dar – deşi suntem născuţi
de modernitatea şi raţionalitatea iluministe – nu ne îndreptăm înspre o era a
raţiunii. Am ajuns într-o epoca nouă – postmodernă – în care individualismul
este o religie în sine (Omul – sau Sinele Său – ca Zeu); acum se consideră că
Omul are, prin însăşi definiţia lui, discernământ (Omul cunoaşte la orice
moment ce este mai bine pentru el şi acţionează că atare) şi că – înzestrat
fiind cu discernământ apriori – îşi poate extrage singur din senzaţii şi din sentimente
adevărurile esenţiale şi poate lua decizii bune. Un mesaj care ar putea
sintetiza această atitudine este următorul: eşti om, eşti individualitate (şi
(post)modern în acelaşi timp – valoarea supremă) doar dacă cedezi seducţiei şi
nu argumentelor; sentimentele (iubirea: ”Da, mama, sunt beată!”, furia,
dezgustul) te diferențiază fiindcă sunt ale tale (chiar dacă se exprimă cu
formulări preluate), ele dau valoare părerilor tale; raţiunea, dimpotrivă, te
egalizează şi prin această te discreditează, căci a da dreptate este un act de
supunere, de depersonalizare.
Cel mai bun exemplu în această privinţa
este dat tocmai de Facebook (proiectul mondial de conştiinţa comună a
modernităţii) (Conştiinţa colectivă şi Facebook-ul). Reţeaua de socializare Facebook funcţionează tocmai pe
baza unui sistem de feedback: o persoană îşi publică ideile, trăirile, etc... ,
iar alte persoane (cu care a legat o relaţie denumit – abuziv – prietenie) dau
un răspuns - un feedback. Iar feedback-ul cumulativ (sigurul disponibil din
punct de vedere tehnic) este unul emoţional – Like – adică: ”Îmi place!”; nu
”Sunt de acord!” sau ”Ai dreptate!”, ci ”Îmi place!”, iar ”Îmi place!”
generează reacţii în lanţ fără necesitatea sau implicarea raţiunii. În general
(pentru că Facebook-ul îşi propune să acopere întreaga gama de experienţe
umane, virtualizându-le), “Îmi place!” poate fi adecvat într-o măsură mai mare
sau mai mică. La poze cu pisoi, cu peisaje încântătoare din vacanţe, cu poezii,
etc... nu putem reacţiona decât cu “Like” pentru a bucură ”prietenul” şi pentru a-l face mai popular. Însă în
ultima perioada tot mai multe acţiunii politice sunt născute pe Facebook: multe
Like-uri la mesaje de agitaţie (provenite din neant) şi care par a fi expresia
societăţii civile în totalitatea ei şi evenimente ”de piaţă” la care este musai
să dai “Check-in”, nu foarte diferite de adunările – tot emoţionale – de susţinători
ai echipelor de fotbal.
II.
De mult ”Like!-ul” a intrat în politică; câtă
vreme sistemul de vot avantajează cantitatea, politicienii îl exploatează prin
mecanisme populiste bazate pe reacții controlate ale viscerelor. Prin minciună,
carismă și mită. Ne aflam însă în momentul în care lăsăm “Like!-ul” (sau mai
degrabă “Dislike”-ul) să decidă și să (ne) schimbe. În ce? Istoria ne spune
unde putem ajunge în lipsa rațiunii în democrație. Următoarele evenimente preluate
din mediul online și comentate – din perspectivă personală - sunt relevante și
îngrijorătoare:
1. Lucian Mîndruță îi
cere președintelui Iohannis să nu asculte de sugestiile partidelor politice, ci
să ia o decizie singur, ca un dictator luminat. În opinia sa, poporul are
nevoie de “un președinte capabil să ia o decizie - la dracu! - atât, o
singură decizie bună, dură și inflexibilă!”. Dislike! Citez în schimb
un gânditor român recent (ce are experiența sec. XX cu experimentele lui
criminale și mai ales o perspectivă cuprinzătoare asupra istoriei) : “După
gânditorii greci, existau numai trei doctrine politice în lumea cetăţilor:
monarhia în sens larg (domnia celui ales de zei sau de oameni); aristocraţia,
iarăşi în sens larg (domnia celor câţiva buni); şi democraţia (domnia tuturor).
Aceste feluri de conducere sunt în continuă prefacere: monarhia tinde să se
prefacă în tiranie, ceea ce determină pe cei buni din cetate s o combată şi s-o
înlocuiască prin aristocraţie; la rândul ei, aceasta din urmă tinde să devină
oligarhie, ceea ce face pe cei mulţi din cetate să îi substituie democraţia;
numai că democraţia alunecă prea des în demagogie anarhică, determinând poporul
însuşi să ceară conducerea unuia singur, care să pună ordine în cetate. Se
revine astfel, prin dictatură, la primul tip de conducere, monarhia, aşadar se
reia ciclul. Constantin Noica” Nu este
greu de intuit unde pe roata istoriei ne situăm.
2. Suntem anunțați ne înființarea
unui nou partid: Noua Dreaptă. Nimic surprinzător sau odios până aici; în mod
normal era de așteptat (și de chiar de dorit) o transformare – in limita
constitutiei – a mișcării sociale într-una politica. (http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/11/05/partidul-noua-dreapta-a-fost-inregistrat-la-tribunalul-bucuresti-sentinta-este-definitiva-si-irevocabila/).
Progresul promis prin platforma lui politică pare însă mai mult de ordin
vindicativ, decât revendicativ: “Combaterea şi eradicarea corupţiei din
administraţia de stat. Confiscarea averilor ilicite. Anularea privatizărilor
frauduloase şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de sărăcirea României şi
a românilor.” Nu neg necesitatea sau dreptatea acestor lucruri; dar nu
trebuie trecut ceva ce ține de domeniul justiției în domeniul politic. Este cel
puțin periculos. Politicul și socialul nu se pot substitui justiției (în sens descriptiv).
Dislike!
3. Băsescu cu al sau
Parlament de Termopile recidivează. Consider îngrijorătoare deviaţiile
propagandistice apărute odată cu iniţiativa de modificare a numărului de
parlamentari – prevăzută în constituţie şi/sau a modului de organizare
bicameral al instituţiei legislative a României. S-au infiltrat atunci (şi sunt
reactivate acum) în masă socială idei fascistoide menite să-i activeze în
direcţii greşite sistemul imunitar: lenea şi corupţia parlamentarilor (şi în
general a clasei politice), bugetul enorm şi nejustificat alocat unui
parlamentar – şi susţinut din impozite, adică direct din buzunarul
contribuabilului , actul legislativ îngreunat – dacă nu chiar sabotat - de
noţiuni neclare precum: vot, majorităţi, promulgare. Dislike!
Articol publicat în ziarul Natiunea http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/11/09/dictatura-like-ului/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu