joi, 26 noiembrie 2015

Jurnal CXXIX – Votul universal ponderat și dictatura majorității

Continuarea articolelelor [CXXIV] Votul universal ponderat și

[CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității

Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV] 

I Dictatură majorităţii

Dictatură majorităţii – după cum o numea Alexis de Tocqueville – este urmarea perfidă a ideii că o majoritate înseamnă o legitimitate absolută şi nu doar o convenţie – un rezultat imperfect al unui mecanism (imperfect şi el) – necesară pentru a ieşi dintr-un blocaj decizional (inerent într-o societatea liberă şi liberală unde consensul este, dacă nu imposibil, cel puţin rar).

Imperfecţiunea (votului democratic) – după cum ştim – se datorează (1) participaţiei restrânse la votul propriu zis (lipsa interesului pentru actul politic), (2) lipsei capacităţii de a discerne între opţiunile prezentate (slabă pregătire a votanţilor) şi, desigur, (3) calității proaste a opţiunilor propriu zise (date de clasa politică atinsă de morbul corupţiei, al vanităţii, al demagogiei şi al nesimţirii).

În articolele anterioare denunţăm faptul că însuşi mecanismul de vot (universal şi uniform) ascunde în el cauzele celor trei probleme evidenţiate mai sus – un adevărat motor politic în trei timpi ce produce mai departe dezastre. Prin uniformitate au câştig de cauza persoane cu o morală îndoielnică (vezi 3) ce stăpânesc artă de a manipula (3.1), care au bani pentru a mitui (3.2) şi se folosesc de carisma negativă a ideologiilor (3.3); mai apoi, în contextul în care (2.1) opţiunile sunt prezentate – sau reprezentate – de astfel de politicieni (3), ele ajung (2.1.1) fie să se îndepărteze de realitate, (2.1.2) fie să devină obscure, iar (2.2) participanţii la vot (2.2.1) îşi pierd din capacitatea de a alege corect; iar, în sfârşit, aceeaşi participanţi, debusolaţi de lipsa de cauzalitate între alegerile lor şi rezultatele vizibile, devin (1.1) scârbiţi de politic şi politică sau – chiar mai grav –  (1.2) total apatici politic. (De remarcat faptul că votul ponderat – alternativă propusă pentru votul uniform – nu rezolvă total imperfecţiunea rezultatelor votului, după cum şi în sistemul actual de votare nu este exclusă – măcar datorită legilor probabilităţii – apariţia oamenilor politici capabili la conducere. Este arhicunoscută maxima – poate prea puţin înţeleasă – a lui Petre Ţuţea: „În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef“, ce sintetizează judecata de mai sus).

II Cazul României

Revenind la actualitatea funambulescă a României constatăm că regula este, chiar dacă apar și excepţii, dictatură majorităţii. Odată instaurată această stare de fapt – dictatură majorităţii – cauzele care o fac posibilă se autoîntrețin. Răul adevărat însă se ascunde în efectele pe care le produce, nu în morfologia lui; în înţelesul propriu al cuvintelor ce compun sintagma «dictatură majorităţii» (ce nu constituie nici pe departe un abuz de limbaj); în ceea ce instaurează sau destructurează în conştiinţe.

În primul rând observăm cum majoritatea (şi am văzut în România ce fel de majorităţi s-au format: fie prin mezalianţe, fie cu un procent sau două peste 50%) îşi exercită brutal dominaţia; ori, în fond, alegere majoritară nu înseamnă decât o legitimitate de conjunctură, limitată, nu o putere politică totală; un bun-simt democratic (adică o înţelegere în spirit a democraţiei) nu înseamnă o impunere a unor decizii după principiul «Ciocul mic că acum noi suntem la guvernare!», ci un dialog continuu şi respectuos în încercarea de convingere şi de negociere cu minoritatea (fără că acest fapt să însemne o cădere în extremă cealaltă, denumită «politically correct»). Tocmai pentru că procesul votării este imperfect, minoritatea (în termeni democratici: opoziţia) trebuie să exercite un control critic asupra majorităţii instalate la putere; doar astfel se pot preîntâmpina abuzurile la care – conform binecunoscutei maxime a lordului Acton – puterea te îmbie. (Propunere: De ce nu s-ar distribui – după un algoritm oarecare – conducerea unor instituţii de control (de rang inferior) către opoziţie?)
În al doilea rând (situație emblematică pentru România) majoritatea îşi cere întotdeauna un unic vârf, un vârf cu care să se identifice, un vârf ce capătă legitimitate prin vot, dar este ilegitim constituţional (a se vedea cazul lui Băsescu – degrabă călcătorul de spirit constituţional, cazul – proaspăt şi totodată întristător – al lui Iohannis şi chiar cazul vedetismului politic de pe stadioane a lui Ponta). (Şi în egală măsură, minoritatea se atomizează). 

În mentalul colectiv persistă sindromul tătucului unic (după modelul creat de Stalin şi naturalizat de Ceauşescu) şi el iese la suprafaţă în mod paradoxal tocmai în tipul revoltelor stradale şi în discursurile democratice. Ca şi cum alegerea (posibilitatea de a alege şi actul alegerii în sine), precum şi revocarea nu sunt doar primii paşi spre democraţie, ci democraţia însăşi. Să nu uităm că în fond se poate vota orice: de la anarhie la monarhie, în cel mai democratic mod. Cei – din afară ţării – ce îşi plângeau deunăzi cu lacrimi de crocodil ţara şi, respectiv, democraţia ei şubredă voiau de fapt să le îndrepte la vot; pentru ei votul însemna însăşi democraţia, democraţia însemna însăşi ţara, iar ţara însăşi – conducătorul ei (preşedintele). Cererea de demisie a Guvernului că urmare a morţii unui poliţist din coloana oficială a Ministrului de Interne şi a accidentului (soldat cu 60 de morţi) din clubul Colectiv are la baza acelaşi tip de logică: se întâmplă lucruri grave în ţară din cauza Parlamentului şi a Guvernului, adică a democraţiei, dar conducătorul (preşedintele) ne poate proteja de democraţie. Este doar o speculaţie ironică; realitatea este însă că prea puţin ştiu (1) că formă de guvernământ a României este republica semiprezidenţială (cu atribuţiuni atenuate pentru preşedinte) şi (2) că Parlamentul “este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării”. Dacă aceste lucruri de baza nu sunt cunoscute, ne putem aştepta că orice tip de logică să funcţioneze şi nu ar trebui să ne mire faptul că Vather Iohannis s-a ales cu frâiele tehnocrate ale ţării.

III Tradiția votului ponderat

Dacă votul ar fi arătat altfel, fenomenele descrise mai sus ar fi putut fi, dacă nu eradicate total, cel puţin controlate. Votul ponderat – chiar dacă nu am cunoștință să fie (sau să fi fost)  implementat pe undeva prin lume - nu aduce atingere democraţiei, nu ridică impedimente de ordin tehnic în actualitate şi nu este o invenţie modernă.

Mă întorc în trecut pentru a argumenta şi aspectul tradiţiei acestei idei:

(1)        Schiller, Demetrius. Fragment, 1804/1805
„Man soll die Stimmen wägen und nicht zählen.”
„Omul ar trebui să cântărească voturile, nu să le numere.“

(2)        Cicero:
“Non enim numero haec iudicatur, sed pondere.”
“Nu după număr avem a judeca, ci după greutate.”

(3)        Moses Mendelssohn
“Stimmen wollen gewogen und nicht gezählt sein.“
“Voturile vor fi cântărite și nu numărate.“

(4)        Schiller (Maria Stuart)
“Nicht Stimmenmehrheit ist des Rechtes Probe.“
“Votul Majoritar nu este proba corectă.”


Am adăugat aceste maxime la sfârșitul articolului pentru a nu fi acuzat de apel la un argument falacios:“argumentum ad verecundiam” (argumentul din respect).  


Notă:Acest articol a fost publicat pe saitul Ziarul Natiunea...

Niciun comentariu: