duminică, 29 noiembrie 2015

Jurnal CXXX – Republica justițiară

I Premisele

Socialul pauperizat şi resentimentar tresare de o bucurie perversă şi grotescă la vederea cătuşelor purtate de politicieni urmăriţi pentru - şi acuzaţie de - fapte de corupţie. Judecătorii ajung să îşi justifice deciziile pornind (şi) de la modul în care ele ajung să fie absorbite de social. Se cere pe mai multe voci eliminarea imunităţii pentru parlamentari; ba chiar un ministeriabil – bănuit de tehnocraţie – în faţă comisiei parlamentare îşi susţine singurul punct de pe platformă: acela de a restaura „egalitatea” dintre omul de rând şi parlamentar prin eliminarea articolului 72 din constituţia României.

Oare ne dăm seama cât comunism – acel tip de comunism post-ideologic, post-politic şi post-regim, ce devine atribut al conștiințelor - ascund aceste fapte? Oare ne dăm seama că am ajuns să tânjim după o republică justiţiară, (în același mod în care am ajuns – din pricina anarhiei și a nihilismului – să tânjim și după o republică prezidențială)? Și totuși: Unde este democrația?

Ne propunem – pentru a răspunde întrebărilor de mai sus – o analiză a relației democrației cu Justiția în general și în actualitatea românească în special…

II Principiile justificative şi formative ale instituţiilor. Principiul separării puterilor în stat. Democraţia. Libertatea.

La baza statului constituţional modern stă principiul separării puterilor în stat, principiu enunţat pentru prima dată de John Locke (în "Two treatises on government", 1690) şi popularizat mai apoi de gânditorul politic francez al Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu (în "De l'esprit des lois", 1748). Conform acestui principiu puterea într-un stat (pentru a preveni pericolul absolutismului, adică concentrarea puterii) trebuie împărţită în trei (puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească) şi delegată apoi către trei instituţii (Guvern, Parlament şi, respectiv, Justiţie) fiecare cu atribuţiuni specifice, separate şi independente. Prin diverse norme se stabilesc căi de colaborare şi de control reciproc între puterile statului enumerate mai sus, ajungându-se în final, cel puţin în teorie, la un echilibru politic benefic.

Al doilea pas spre statul constituţional modern este pasul democraţiei, unde democraţia este înţeleasă că o „teorie despre cum se poate împărţi” – şi, totodată adună, în mod echitabil – „puterea” (H R Patapievici). Principiul democraţiei poate fi exprimat astfel: Instituţiile politicului (toate cele trei: Legislativul, Executivul şi Justiţia) trebuie să fie alese de către Social (de Societate) (direct sau indirect) şi trebuie să reprezinte (şi să acţioneze în) interesul acestuia; prin aplicarea lui se asigura o legitimitate socială politicului. În oricare altă situaţie – chiar dacă ea este mai bună, mai eficientă, etc… - ne aflăm într-o deviaţie de la democraţie. E simplu. Dacă principiul şi corolarul sau sunt înţelese corect şi sunt asumate de Social, nu ne mai sperie gândul că legile nu pot (cu)prinde în totalitate spiritul democratic şi că Politicul se poate îmbolnăvii oricând de cancer şi poate acţiona împotriva Socialului.

Al treilea pas este pasul libertăţii şi al liberalismului (ca poziţie faţă de libertate) pe care îl pomenim însă doar în treacăt, neaducând atingere directă temei şi fiind totodată prezent fără a necesita să fie şi văzut.

III Normativele funcţionarii instituţiilor statului. Tradiţia.

Pe lângă aceste principii constitutive ale instituţiilor statului (constituțional modern), pentru buna/corecta (nu neapărat şi etica) lor funcţionare trebuie stabilite (sau descoperite) şi o serie de principii normative:  
(1) Primul principiu este cel al reglării printr-un mecanism de control cu feedback negativ (de preferinţă intrinsec).
(2) Al doilea principiu este cel al auto-întreţinerii; prin  el instituţia este îndemnată să îşi găsească mijloace proprii de a-şi construi şi susţine formele de funcţionare.
(3) Al treilea principiu este principiul tradiţiei (după cum îl numeşte HRP, dar pe care eu l-aş numi mai degrabă principiul continuităţii) Definiţie: principiul tradiţiei (compilând o serie de afirmaţii ale lui HRP, în esenţă conservatoare) constă în asigurarea unui raport fertil între continuitate şi inovaţie prin respectul faţă de cunoaşterea şi înţelepciunea acumulate şi totodată prin folosirea acestora pentru crearea unor forme instituţionale noi. „Instituţiile că atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt  temperate de către tradiţii” (Karl Popper, apud H R Patapievici). Continuitatea este necesară pentru a păstra solul pe care instituţiile sunt clădite (- fundaţia, adică principiile lor constitutive); şi, continuând metafora, putem spune următoarele: pentru ca instituţiile să îşi păstreze echilibrul (şi pe măsură ce cresc) trebuie că vectorul de creştere P1 (de la momentul t1) să aibă (1) o variaţie mică în modul faţă de vectorul anterior P0 (de la momentul t1) şi, de asemenea, (2) să se abată sub un unghi mic faţă de direcţia stabilită de acelaşi vector anterior P0. (Cine cunoaşte jocul “curse de maşini” jucat pe foi de matematică îşi poate face o imagine mai exactă în privinţa relaţiei propuse dintre instituţii şi tradiţie).

IV Despre relaţia dintre Social şi Politic. Credibilitate şi integritate. Justiţia că arbitru.

Am văzut că pentru a asigura o formă de legitimitate (socială) la formare, Politicul trebuie ales de către Social (în cazul Parlamentului prin vot universal direct, în cazul Guvernului – prin intermediul Parlamentului). Mai trebuie însă asigurată şi o formă de legitimitate de funcţionare a Politicului, iar acest lucru se realizează printr-o relaţie de judecată şi de amendare a Politicului de către Social.

Cum însă este greu de operat cu opinii adevărate (cum ar fi normal pentru o judecată corectă) din pricina unui discernământ scăzut al Socialului (manelistic şi faisbucist în esenţă, bazat mai mult pe senzaţii, sentimente, intuiţii sau instinct gregar de tip „like”, decât pe raţiune) se apelează la specia opiniilor veridice. Opiniile veridice construiesc o imagine a Politicului în mintea Socialului plecând de la posibil şi credibil (nicidecum demonstrabil sau verificabil). Credibilitatea, nu este neapărat conformă cu realitatea; pe baza ei Socialul reacţionează: fie pasiv (prin bombăneli), fie activ (prin manifestaţii, vot). Nu este greu de înţeles faptul că această slăbiciune a fost şi este exploatată de oricine are interese politice; credibilitatea reprezintă, în actualitate, oglindirea în mentalul social a unei campanii de PR (sau – în termeni politici corecţi – de propagandă).

În încercarea de a obiectiva - atât cât este posibil – credibilitatea, politicul (la cerea socialului) a introdus noţiunea de integritate (ferindu-se de noţiunea periculoasă de performanţă) ca o modalitate de probare a cinstei, a onestităţii şi a incoruptibilităţii. Raportul dintre cei doi termeni este următorul: credibilitatea – un atribut calitativ al Politicului perceput de Social – trebuie să fie corelat cât mai bine cu integritatea – un atribut al Politicului (ce poate fi stabilit într-o măsură mai mică sau mai mare de ANI). Mai exact: integritatea este ceea ce Politicul oferă Socialului; credibilitatea este ceea ce Socialul oferă Politicului (şi care ar trebui să provină din analiză integrităţii (şi a performanţei, adaug eu)).

Desigur integritatea (înţeleasă în sens restrâns că fiind certificată de ANI) nu este o garanţie absolută. Sunt destule exemple de parlamentari cu declaraţii de avere sau incompatibilitate imaculate, asupra cărora planează acuzaţia de corupţie. Trebuie însă înţeles faptul că în acest joc al integrităţii şi credibilităţii, Justiţia este rolul de arbitru, ceea ce îi da un ascendent (ce nu este în spiriul democraţiei) asupra puterii executive şi legislative: justiţia afectează în mod direct credibilitatea (prin urmăriri penale, prin trimiteri în judecată, etc…) şi în acelaşi timp decide în cazul acuzaţiilor de integritate. Mai mult chiar, Justiţia este un arbitru care nu se supune aceloraşi rigori: oricare ar fi credibilitatea şi integritatea justiţiei, nu există un feedback direct negativ al Socialului.

IV Justiţia şi democraţia. Cazul României. Cazul Americii.

Pentru a răspunde la întrebarea: „Este (şi, imediat, în caz că Nu!, trebuie) să fie Justiţia o instituţie democratică?” (întrebare născută de consideraţiile de mai sus) ne vom întoarce (1) la principiile constitutive ale instituțiilor (statului constituţional modern) şi (2) la problema tradiţiei (sau a continuităţii) – unde tradiţia (continuitatea) este văzută că modalitate necesară (nu şi suficientă) de supravieţuire a unei instituţii.

(1) Dacă ne raportăm la principiul separării puterilor în stat şi la principiul democraţiei, ajungem la concluzia că Justiţia, parte a triumviratului, ar trebui să fie democratică (din punct de vedere constitutiv). Acest lucru ar însemna că magistraţii (membrii instituţiei Judecătoreşti) să fie aleşi prin vot (democratic).

În România, Justiţia nu este democratică. Conform Constituţiei:
(1.1)      Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei
(1.2)      Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii;
(1.3)      Majoritatea membrilor Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat

În America, în schimb, magistraţii sunt ales prin vot popular. Desigur că acest proces este unul pernicios în sine (după cum am încercat să argumentez cu altă ocazie), ce poate duce (şi neîndoios a şi dus) la aberaţii. Regula democraţiei este însă respectată. Nu pot spune cu ce preţ…

(2) În privinţa tradiţiei sunt utile unele precizări suplimentare.  Privită din punct de vedere strict politic tradiţia este apanajul conservatorismului, însă ea nu provine dintr-o ideologie, ci este în sine o metodă: prin ea se leagă (cum am văzut) principiile constitutive de principiile de funcţionare; dacă fundamentele sunt corecte, funcționarea ulterioară a instituţiei ar trebui să fie şi ea corectă şi perenă, iar spiritul legilor (cel (cu)prins în fundamente) ar trebui să prevaleze în faţă literelor legii. Doar acceptând această ideea putem credita principiul tradiţiei; cheia de interpretare este ideea condiţionării sănătăţii structurii de soliditatea fundamentului (presupunând că  aceleași condiţii stau la baza justificării, la baza formării şi la baza funcţionarii instituției).

În concluzie, dacă separaţia puterilor şi democraţia (şi libertatea – desigur) sunt principii corecte şi viabile pentru justificarea şi formarea Justiţiei, atunci actul justiţiei ar trebui să fie şi el la rândul sau democratic, pentru a păstra spiritul democratic în sânul instituţiei

În America – în anumite cazuri - verdictul (după cântărirea probelor şi auditarea martorilor) este dat de Juraţi, iar judecătorul nu făcea altceva decât să ia notă de el şi să propună pedeapsa (sau, respectiv, să dispună eliberarea) inculpatului. Remarcabil este faptul că juraţii sunt selectaţi din rândurile Societăţii (Socialului) într-un mod aleatoriu şi votează verdictul. Din nou Americanii (occidentalii Americii) se dovedesc mai apropiaţi de spiritul democratic decât occidentali europeni (printre care ne aflăm şi noi), fără că acest lucru să însemne că dreptatea se împlineşte mai bine într-o parte sau alta.

În România, actul justiţiei este unul discreţionar (nu în sensul că nu este corect, ci doar că scapă controlului democratic al Socialului). Este foarte posibil că această formulă să fie cea mai eficientă şi cu cea mai mică rată de erori, însă principiul democraţie în acest caz nu este prezervat.

V Justiţia, Adevărul şi Democraţia (excurs filozofic)

Există şi o altă justificare pentru folosirea principiului democratic în actul juridic.  La întrebarea: „Dacă Justiţia s-ar constitui pe baze democratice, ar trebui să păstreze ea tradiţia principiului democratic şi în act?”, un posibil răspuns ar putea fi acesta: Nu, pentru că Justiţia operează cu o altă valoare: cu adevărul, iar adevărul, spre deosebire de bine (valoarea cu care operează Executivul şi Legislativul), nu este democratic în esenţă. Papa Ioan Paul al II-lea susţinea că Adevărul nu se poate supune la vot. Pe de altă parte – şi prin această dăm un alt răspuns: cel în care şi credem! - adevărul este un constituent al cunoaşterii şi el nu poate fi utilizat decât în cunoaştere (adevărul crezut şi justificat). Mai departe: Chiar dacă adevărul este unul singur, cunoaşterea (lui) este proprie omului, însă omul este failibil, iar singură lui posibilitatea de a-şi stăpâni cunoaşterea este discernământul – „discernământul că virtute, nu că procedura” (citat aproximativ din Horia Român Patapievici). Fără Om nu există Discernământ, fără discernământ nu există cunoaştere, fără cunoaştere nu există adevăr, fără adevăr nu există Dumnezeu, fără Dumnezeu nu există Om. Dacă eroarea judiciară este atât posibilă, cât şi probabilă, votul în condiţii de discernământ poate salva actul juridic şi încrederea în el.

VI Justiţia şi riscul democratic. Exemplu de ameninţare democratică: Articolul 72.

Câtă vreme Justiţia (în România) s-a abătut de la tradiţia spiritului democratic (după cum am văzut) şi se prezintă că o posibilă vulnerabilitate, cu atât mai mult trebuie să fim atenţi la controalele ce îi pot fi impuse în relaţiile cu celelalte Instituţii pentru a preîntâmpina posibilele amenințări (şi respectiv riscul la care ne expunem).

Locul în care aceste controale se regăsesc este Constituţia. Facem exerciţiul de a comenta şi explică unul dintre aceste controale importante menit să aducă un echilibru între puteri: articolul 72 - Imunitatea parlamentară (din Constituţia României, Titlul III – Autorităţile publice, Capitolul 1 - Parlamentul, Secţiunea a 2-a - Statutul deputaţilor şi al senatorilor). Acest articol este relevant pentru divorţul între litera legii (în total acord cu spiritul democraţiei) şi spiritul în care această este interpretată de Social, divorţ de pe urmă căruia Justiţia beneficiază şi care devine o amenințarea serioasă pentru democraţie.

Iată textul articolului 72 adnotat cu comentarii şi explicaţii:

(1) „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Lipsa de răspundere juridică pentru voturi şi opinii politice (activităţi politice) este menită să scoată Legislativul din zona de influenţă a Juridicului, nu să dea un statut privilegiat Legislativului faţă de Social (prin iertarea greşelilor politice la care sunt expuşi parlamentarii: votul şi opinia). (Este de reţinut faptul că în rândul greşelilor ce pot fi iertate nu sunt adăugate şi decizia şi acţiunea politică, definitorii pentru Executiv). Putem înţelege şi mai bine necesitatea acestei măsuri dacă remarcăm faptul că judecăţile magistraţilor nu pot fi amendate de nicio altă putere din stat (deşi şi judecăţile magistraţilor la rândul lor au un impact în Social).

(2) „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţă de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”

Şi din acest paragraf reiese grija pentru protejarea Parlamentului (şi a parlamentarilor) de posibilele ingerinţe (neconstituţionale) ale Juridicului. Actul juridic este lăsat să se desfăşoare (pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice), limitându-se doar acele acţiuni care ar putea afecta credibilitatea Legislativului (de care Legislativul într-o oarecare măsură depinde – pentru că Legislativul este ales prin votul Socialului). Am analizat mai sus importanța acestei credibilităţi a Legislativului.

În fond Socialul este un  animal neronian (atins de neronism) ce trăieşte după „două principii anti-tradiţionale: agon, principiul potrivit căruia viaţă publică trebuie să stea  sub semnul jocurilor, al concursurilor, al distracţiei; şi luxus, principiul potrivit căruia viaţa înseamnă ilimitarea desfătării, a fastului, a splendorii, a excesului, a risipei, a bogăţiei, a plăcerii.” (definiţia neronismului este preluată de la HR Patapievici). Panem et circenses. Percheziţiile, reţinerile şi arestările reprezintă pentru Social un spectacol incitant ce îi (poate) induce ideea unei vinovaţii (chiar înainte şi chiar împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

(3) „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Neînţelegând balanţa (necesară pentru prezervarea democraţiei) dintre puteri, Socialul poate considera că acest punct lasă în mod intenţionat portiţe de scăpare Parlamentarilor, punând decizia de reţinere şi percheziţie la îndemână Parlamentului (adică a parlamentarilor înşişi). Am explicat însă că această măsură este dictată de un interesul profund democratic: acela de a împiedică un posibil abuz din partea Justiţiei. Fără acest articol 72 – în totalitatea lui - oricine (mai mult sau mai puţin) putea să fabrice (cu concursul Justiţiei – nu neapărat rău intenţionată) un dosar vreunui Parlamentar incomod.

Prin punctul (3) parlamentarul nu este lăsat totuşi fără o răspundere juridică, doar pentru că este în joc credibilitatea lui; se poate cere Camerei ridicarea imunităţii în cazul unor infracţiuni flagrante. Iar pronunţarea ulterioară prin vot în Camere asupra reţinerii şi percheziţiei este – în teorie, în condiţii ideale – un act democratic. 

VII Judecată asupra stării de fapt

Ne aflăm într-o situaţie delicată (şi tristă totodată) pe care putem acum să o diagnosticăm: (1) Justiţia - una dintre puterile din Stat - nu este democratică (nici constitutiv, nici în act) şi nefiind democratică s-a îndepărtat de spiritul democraţiei, (2) ea poate controla relaţia celorlalte Puteri din Stat (Executivul şi Legislativul - restul Politicului) cu Socialul (judecând integritatea Politicului şi influențând credibilitatea Politicului prin acţiuni – juridice – specifice: arestări, reţineri, chemări la interogatoriu cu cătuşe) şi, mai mult decât atât, (3) are o presă pozitivă şi îşi cere (mizând pe lipsa educaţiei politice şi pe frustrările Socialului) tot mai multă putere pentru sine, subminând democraţia.

Varianta unei republici justiţiare (obținută prin anularea/diminuarea – cu concursul Socialului – forței unei părți a Politicului: Executivul si Legislativul) nu este nici pe departe de ignorat. Oricât de departe ne-ar părea în acest moment, deja am făcut pași în direcția ei.

VIII Cui bono? În loc de încheiere.

Atrăgeam atenţie într-un alt articol asupra abuzurilor unui preşedinte prea puţin respectuos cu democraţia şi cu rolul său definit de constituţie, rol ce i-a fost încredinţat prin vot de către Social. Dacă primul pas a fost venirea la Cotroceni, după ce s-a urcat cu bocancii săi nemţeşti pe aşteptările unui Social nemulţumit şi fragmentat; dacă cel de-al doilea pas a fost confiscarea doliului ce a urmat tragediei din clubul Colectiv, dărâmarea Guvernului şi instaurarea unui Guvern propriu; al treilea pas ar putea tocmai implicarea în Justiţie şi apoi subjugarea şi folosirea ei împotriva Legislativului (cu legitimitatea pe care i-o dă Socialul). Ar putea fi exact amenințarea care împerecheată cu vulnerabilitatea instituţiei judecătoreşti (dezbătută aici pe larg) să ne dea democraţia peste cap. Republica justiţiară prezidenţială.


Acest al treilea pas se prefigurează deja... În numele cărui spirit democratic şi în numele cărui respect pentru justiţie, preşedintele: (1) îşi permite să certe o majoritate parlamentară pentru faptul că nu a fost de acord cu propunerile unui procuror DNA? (2) îşi arogă dreptul de a-i cere unui prim ministru să demisioneze, pentru “posibile fapte penale” (înainte de a fi judecate)? şi (3) se revoltă făcând declaraţii publice împotriva unei rezoluţii judecătorească (în civil) ce îi este defavorabilă. Prea puţini s-au arătat intrigaţi sau – în termeni diplomatici – îngrijoraţi de deraierile preşedintelui în raport cu Justiţia; în general Socialul s-a lăsat dus de curentul - atât de populist – antiparlamentarism şi antidemocratic (sau, mai exact, fascist). Faptele președintelui ar trebui însă cunoscute şi interpretate într-o cheie corectă, cheie pe care am încercat să o ofer în prezentul articol.

Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea

joi, 26 noiembrie 2015

Jurnal CXXIX – Votul universal ponderat și dictatura majorității

Continuarea articolelelor [CXXIV] Votul universal ponderat și

[CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității

Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV] 

I Dictatură majorităţii

Dictatură majorităţii – după cum o numea Alexis de Tocqueville – este urmarea perfidă a ideii că o majoritate înseamnă o legitimitate absolută şi nu doar o convenţie – un rezultat imperfect al unui mecanism (imperfect şi el) – necesară pentru a ieşi dintr-un blocaj decizional (inerent într-o societatea liberă şi liberală unde consensul este, dacă nu imposibil, cel puţin rar).

Imperfecţiunea (votului democratic) – după cum ştim – se datorează (1) participaţiei restrânse la votul propriu zis (lipsa interesului pentru actul politic), (2) lipsei capacităţii de a discerne între opţiunile prezentate (slabă pregătire a votanţilor) şi, desigur, (3) calității proaste a opţiunilor propriu zise (date de clasa politică atinsă de morbul corupţiei, al vanităţii, al demagogiei şi al nesimţirii).

În articolele anterioare denunţăm faptul că însuşi mecanismul de vot (universal şi uniform) ascunde în el cauzele celor trei probleme evidenţiate mai sus – un adevărat motor politic în trei timpi ce produce mai departe dezastre. Prin uniformitate au câştig de cauza persoane cu o morală îndoielnică (vezi 3) ce stăpânesc artă de a manipula (3.1), care au bani pentru a mitui (3.2) şi se folosesc de carisma negativă a ideologiilor (3.3); mai apoi, în contextul în care (2.1) opţiunile sunt prezentate – sau reprezentate – de astfel de politicieni (3), ele ajung (2.1.1) fie să se îndepărteze de realitate, (2.1.2) fie să devină obscure, iar (2.2) participanţii la vot (2.2.1) îşi pierd din capacitatea de a alege corect; iar, în sfârşit, aceeaşi participanţi, debusolaţi de lipsa de cauzalitate între alegerile lor şi rezultatele vizibile, devin (1.1) scârbiţi de politic şi politică sau – chiar mai grav –  (1.2) total apatici politic. (De remarcat faptul că votul ponderat – alternativă propusă pentru votul uniform – nu rezolvă total imperfecţiunea rezultatelor votului, după cum şi în sistemul actual de votare nu este exclusă – măcar datorită legilor probabilităţii – apariţia oamenilor politici capabili la conducere. Este arhicunoscută maxima – poate prea puţin înţeleasă – a lui Petre Ţuţea: „În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef“, ce sintetizează judecata de mai sus).

II Cazul României

Revenind la actualitatea funambulescă a României constatăm că regula este, chiar dacă apar și excepţii, dictatură majorităţii. Odată instaurată această stare de fapt – dictatură majorităţii – cauzele care o fac posibilă se autoîntrețin. Răul adevărat însă se ascunde în efectele pe care le produce, nu în morfologia lui; în înţelesul propriu al cuvintelor ce compun sintagma «dictatură majorităţii» (ce nu constituie nici pe departe un abuz de limbaj); în ceea ce instaurează sau destructurează în conştiinţe.

În primul rând observăm cum majoritatea (şi am văzut în România ce fel de majorităţi s-au format: fie prin mezalianţe, fie cu un procent sau două peste 50%) îşi exercită brutal dominaţia; ori, în fond, alegere majoritară nu înseamnă decât o legitimitate de conjunctură, limitată, nu o putere politică totală; un bun-simt democratic (adică o înţelegere în spirit a democraţiei) nu înseamnă o impunere a unor decizii după principiul «Ciocul mic că acum noi suntem la guvernare!», ci un dialog continuu şi respectuos în încercarea de convingere şi de negociere cu minoritatea (fără că acest fapt să însemne o cădere în extremă cealaltă, denumită «politically correct»). Tocmai pentru că procesul votării este imperfect, minoritatea (în termeni democratici: opoziţia) trebuie să exercite un control critic asupra majorităţii instalate la putere; doar astfel se pot preîntâmpina abuzurile la care – conform binecunoscutei maxime a lordului Acton – puterea te îmbie. (Propunere: De ce nu s-ar distribui – după un algoritm oarecare – conducerea unor instituţii de control (de rang inferior) către opoziţie?)
În al doilea rând (situație emblematică pentru România) majoritatea îşi cere întotdeauna un unic vârf, un vârf cu care să se identifice, un vârf ce capătă legitimitate prin vot, dar este ilegitim constituţional (a se vedea cazul lui Băsescu – degrabă călcătorul de spirit constituţional, cazul – proaspăt şi totodată întristător – al lui Iohannis şi chiar cazul vedetismului politic de pe stadioane a lui Ponta). (Şi în egală măsură, minoritatea se atomizează). 

În mentalul colectiv persistă sindromul tătucului unic (după modelul creat de Stalin şi naturalizat de Ceauşescu) şi el iese la suprafaţă în mod paradoxal tocmai în tipul revoltelor stradale şi în discursurile democratice. Ca şi cum alegerea (posibilitatea de a alege şi actul alegerii în sine), precum şi revocarea nu sunt doar primii paşi spre democraţie, ci democraţia însăşi. Să nu uităm că în fond se poate vota orice: de la anarhie la monarhie, în cel mai democratic mod. Cei – din afară ţării – ce îşi plângeau deunăzi cu lacrimi de crocodil ţara şi, respectiv, democraţia ei şubredă voiau de fapt să le îndrepte la vot; pentru ei votul însemna însăşi democraţia, democraţia însemna însăşi ţara, iar ţara însăşi – conducătorul ei (preşedintele). Cererea de demisie a Guvernului că urmare a morţii unui poliţist din coloana oficială a Ministrului de Interne şi a accidentului (soldat cu 60 de morţi) din clubul Colectiv are la baza acelaşi tip de logică: se întâmplă lucruri grave în ţară din cauza Parlamentului şi a Guvernului, adică a democraţiei, dar conducătorul (preşedintele) ne poate proteja de democraţie. Este doar o speculaţie ironică; realitatea este însă că prea puţin ştiu (1) că formă de guvernământ a României este republica semiprezidenţială (cu atribuţiuni atenuate pentru preşedinte) şi (2) că Parlamentul “este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării”. Dacă aceste lucruri de baza nu sunt cunoscute, ne putem aştepta că orice tip de logică să funcţioneze şi nu ar trebui să ne mire faptul că Vather Iohannis s-a ales cu frâiele tehnocrate ale ţării.

III Tradiția votului ponderat

Dacă votul ar fi arătat altfel, fenomenele descrise mai sus ar fi putut fi, dacă nu eradicate total, cel puţin controlate. Votul ponderat – chiar dacă nu am cunoștință să fie (sau să fi fost)  implementat pe undeva prin lume - nu aduce atingere democraţiei, nu ridică impedimente de ordin tehnic în actualitate şi nu este o invenţie modernă.

Mă întorc în trecut pentru a argumenta şi aspectul tradiţiei acestei idei:

(1)        Schiller, Demetrius. Fragment, 1804/1805
„Man soll die Stimmen wägen und nicht zählen.”
„Omul ar trebui să cântărească voturile, nu să le numere.“

(2)        Cicero:
“Non enim numero haec iudicatur, sed pondere.”
“Nu după număr avem a judeca, ci după greutate.”

(3)        Moses Mendelssohn
“Stimmen wollen gewogen und nicht gezählt sein.“
“Voturile vor fi cântărite și nu numărate.“

(4)        Schiller (Maria Stuart)
“Nicht Stimmenmehrheit ist des Rechtes Probe.“
“Votul Majoritar nu este proba corectă.”


Am adăugat aceste maxime la sfârșitul articolului pentru a nu fi acuzat de apel la un argument falacios:“argumentum ad verecundiam” (argumentul din respect).  


Notă:Acest articol a fost publicat pe saitul Ziarul Natiunea...

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Vaya Con Dios - Pauvre Diable

Jurnal CXXVIII – Votul universal ponderat si elitele



Continuare articolului [CXXIV] Votul universal ponderat

Urmat de articolul [CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității

Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV] 



Preambul: Soluția votului universal ponderat. Datoria Socialului.

Propuneam într-un articol anterior o variantă îmbunătăţită a procesului de votare: votul universal ponderat, identificând răul actual (din politică) nu prin manifestările lui exterioare (în utilizarea abuzivă şi inaptă a puterii), ci în modul în care el ajunge la putere. Câtă vreme votul – susţineam eu – nu reflectă inegalitatea inerentă a oamenilor ce compun o societate (Un om – un singur vot este un dicton profund comunist!), există pericolul ca votul să poată fi manipulat sau chiar confiscat în totalitate prin demagogie, mită şi seducţie; şi, mai mult chiar, pericolul acesta, prin precaritatea morală şi intelectuală a socialului, este inevitabil condamnat să devină realitate.

Promovarea elitelor, – a calităţii în detrimentul cantităţii – prin ponderarea votului lor, ar fi rezolvat, în opinia mea, – încet, dar definitiv – criza de încredere şi de morală a clasei politice. Totodată denunţam reflexul Socialului de a-şi tăia propriul cap (adică Politicul) (în loc să îl cultive şi să îl îndrepte spre adevăr, bine şi frumos) şi mă adresăm în mod direct Socialului (şi nu Politicului), având convingerea că în pregătirea acestei soluţii Socialul este în primul rând dator:
(1)   Să înţeleagă şi să accepte faptul că există o inegalitate corectă (bazată de merit) – recte elitele – şi că ea trebuie conservată şi în structura votului, pentru ca votul să aducă beneficii societăţi,
(2)   Să restituie respectul clasei politice (nu neapărat reprezentanţilor ei) şi politicii în general – adică democraţiei şi
(3)   Să privească votul nu numai că pe un drept (sau privilegiu), ci şi ca pe o responsabilitate, pentru ca discernământul individual să fie activat şi antrenat.

Reacţiile primite, ce s-au concentrat în mod critic doar asupra noţiunii de elită şi asupra modalităţii practice de delimitare a elitelor (punctele evitate în articol cu bună ştiinţă), m-au convins să continui articolul.

I: Despre egalitate în liberalism. Existența elitelor.

Punctul de plecare îl constituie tocmai problema (spinoasă a) egalităţii. Oamenii nu sunt egali (şi nu pot fi făcuţi egali, după cum pretinde comunismul, pentru că în sine acţiunea de egalizare ar fi un abuz abject, nu o rectificare a unei nedreptăţi);  în schimb toţi oamenii ar trebui să beneficieze de oportunităţi egale (pentru a nu transforma inegalitatea într-o judecată – adică în discriminare). Egalitatea trebuie să fie una de premiză (de plecare), nu una de statut (de finish). În consecinţă unii dintre noi sunt mai buni, mai capabili, etc… decât alţii.  Cei mai buni, cei mai capabili, cei care au urcat mai sus prin mijloace proprii constituie elitele. Ergo: în liberalism, elitele există.

II: Elita conducătoare. Elita adevărată. Despre necesitatea elitei.

H R Patapievici aborda astfel ideea elitelor (Politice, pag 282):  “Noţiunea de elită este una morală, nu sociologică. Elită conducătoare este alcătuită din toţi oamenii care, la un moment dat, pot decide, prin poziţiilor lor, soarta unei ţări. Această este elită sociologică”. Nu la ea am făcut referire; ar fi fost o eroare logică sau – mai exact – o abatere democratică: nu ar fi  logic (sau democratic) ca o elită sociologică să aleagă elita conducătoare. Ne-am află astfel într-un regim aristocratic (sau oligarhic). “Elitei conducătoare”, continuă HRP, “ îi pot aparţine, cum de fapt este şi cazul, o mulţime de tâmpiţi, gujați, incompetent şi canalii”. Prin antiteză el introduce noţiunea de elită adevărată, din care fac parte “toţi cei care, indiferent cărui statut social ar aparţine, îşi realizează propria excelenţă; toţi cei care fac bine ceva şi adopta social etica ce decurge din realizarea acestei excelențe”. Judecata lui HRP este chiar mai aspră: “o societate în care principiul elitei nu funcţionează este alcătuită în majoritate din incompetenți si gujați şi se supune terorii grupului celui mai agresiv şi mai incult”. Fără elite (fără să le recunoaştem şi fără să le protejăm) suntem condamnați la îndobitocire (pentru că ne împiedicăm unii pe alţii), la sugrumare a progresului (pentru că nu mai avem excelenţă), la pervertire morală (pentru că nu mai avem modele) – într-un cuvânt la comunism. În concluzie: elitele adevărate trebuie să fie (în normalitate: adică în democraţie liberală) elite prin recunoaşterea şi prin susţinerea maselor. Prin această se respectă şi un principiu democratic… Ergo: şi în democraţie: elitele există (sau ar trebui să existe).

III: Votul universal (ca judecată și ca opțiune). Democrația reprezentativă. 

Fac o mică paranteză pentru a construi şi mai bine argumentul.

De la greci (Socrate (Platon în Phaidros) şi Pericle (Tucidide în Războiul Pelopeneziac)) şi până în modernitate la Karl Popper, ni se spune că pentru democraţie este esenţială următoarea idee:  chiar dacă numai unii sunt capabili să formuleze legi, toţi cetăţenii sunt în drept să le judece, dacă sunt ori nu, potrivite cu interesul general. Această idee o putem justifică uşor prin principiul libertăţii şi (aceeaşi) principiu(l) al egalităţii liberale şi democratice: legile formează jaloanele ce delimitează traseul cursei – adică: al vieţii - şi obstacolele întâlnite pe parcursul ei; ne dorim o libertate de mişcare şi oportunităţi egale pentru toţi participanţi.  Dacă nu am participa cu toţii la alegerea limitelor traseului şi ale obstacolelor (dacă continuăm metaforă de mai sus) ni s-ar îngrădi libertatea şi (dacă doar unii ar face-o) s-ar produce o nedreptate printr-un atentat la egalitatea de şanse... Fără doar şi poate, într-o democrație, toţi cetăţenii sunt chemați să voteze; egalitatea este (suficient) satisfăcută dacă ei votează, nu dacă votul lor are pondere egală.

Din păcate însă, noi nu ne aflăm în situaţia de a putea judeca în mod direct legile propuse. Nu numai că desemnăm alte persoane să le compună (experţii), ci delegăm (şi) responsabilitatea de a le judecă către alţii. Această este esenţa democraţiei reprezentative; ea a apărut mai ales datorită unor imposibilităţi de ordin tehnic de a participa în masă la acest tip de judecată (şi poate, de ce nu?, dintr-o recunoaştere a unui părţi a societăţii a imposibilităţii – de discernământ - de judecă direct legile). În momentul de faţă democraţia directă nu poate funcţiona. (Exemple de democraţie directă există totuşi şi la noi: referendumul legat de numărul de parlamentari, votarea constituţiei, etc…).

IV: Votul și elitele. Problema discernământului.

În consecinţă, societatea se află (în actualitate) nu în situaţia de a participa la judecată legilor, ci de a-i alege pe cei ce o vor face. Câtă vreme societatea (în ansamblul ei) nu are noţiunea de elită adevărată (adică nu o recunoaşte şi nu o apreciază), nu îşi va putea alege în mod corect nici elită conducătoare, care – atenţie! – nu doar va crea legi, ci le va şi judeca (dacă sunt bune sau nu). Această este esenţă argumentului meu.

Pentru că oricum societatea împinge nişte oameni în elita conducătoare, ea trebuie să îşi împingă şi elitele adevărate în faţă; ea trebuie să recunoască că în cazul votului (pentru a asigura o elită conducătoare de calitate) trebuie să împuternicească elita adevărată să contribuie (mai mult) la alegerea elitei conducătoare. (Insist asupra faptului că societatea în sine trebuie să recunoască acest fapt, pentru a rămâne într-un cadru democratic). Alegerea elitei conducătoare nu este (neapărat) o judecată (a ceva ce există deja), ci o selectare a unei opţiuni ce implică un grad mai mic sau mai mare de probabilitate (a ceva ce încă nu există, decât în stadiu de promisiune), iar în acest caz cu atât mai mult se pune problema discernământului. În fond alegem o direcţie politică, alegem persoane, adică vânt, speranţe; nu le putem cântări după urmări (judecată), ci după probabilitățile și posibilitățile ce le conțin (analiza opțiunilor).  

Concluzie: în problema votului (pentru reprezentaţi) raţionalitatea şi discernământul sunt esenţiale. Şi putem acceptă că tocmai aceste caracteristici (raţionalitatea şi discernământul) sunt cele ce extrag elitele din rândul maselor (sau, din nou pentru o corectitudine a exprimări şi pentru păstrarea spiritului democraţiei, cele pe care masele le recunosc la elite). Dacă elitele vor avea o pondere crescută la vot, raţionalitatea şi discernământul vor prevala la vot.

(În loc de) final: Măsuri practice de stabilire a ponderii la vot

Pentru a nu rămâne în sfera utopiei filozofice propun (şi) câteva măsuri practice. Fiindcă sunt nevoit să recunosc că alegerea elitelor adevărate (chiar şi în cazul în care le-am definit şi le-am explicat necesitatea) se poate înfundă în acelaşi loc în care se înfundă alegerea elitei conducătoare, voi adresa aborda problema discernământului. Am văzut că discernământul este în primul rând calitatea care califică un bun votant (şi este apanajul elitelor). 

Iată cum ne putem asigura de existenţa discernământului (propuneri):

-           Direct la urna prin completarea formularului de vot cu o serie de întrebări de control, tip grilă (de genul: 2 + 3 = ? variante: a) 5; b) 6; c) 10 sau: Care este forma de guvernământ e a României?) (Un banc: Un polițist se întoarce acasă cu un televizor. Nevasta îl întreabă: Ce s-a întâmplat? El: Am câștigat concursul de matematică. Am primit întrebarea: Cât face 3X3?. Și?, îl  încurajează să continue nevasta, mândră de bărbatul ei. Ei bine, zice polițistul, eu cu 10 am fost cel mai aproape de răspunsul corect!)
-           Prin participarea (cu examinare la final) la un curs de educație politica… 
-           Prin prezența demonstrată la dezbateri politice…

Dacă avem grijă să stabilim nişte criterii normative cât mai corecte (nediscriminatorii), adică care să nu ţină seama de un anume statut), putem derivă din ele o sumedenie de alte criterii descriptive de tipul celor de mai sus.

Întrebarea ce urmează în mod natural: Cine aprobă criteriile de identificare a elitelor (şi ponderile aferente), câtă vreme aprecierea (definiţia) elitelor este una calitativă şi nu cantitativă? (întrebare întâlnită şi în reacţiile la articolul anterior), este pertinentă. Aprobarea inegalităţii la vot (votul ponderat universal) trebuie – desigur - să treacă prin procesul normal democratic: votul uniform universal, căci în democraţie şi liberalism singură limitare legitimă este autolimitarea.

Articol publicat pe site-ul ziarului Natiunea

marți, 17 noiembrie 2015

Jurnal CXXVII - Riscul democratic sau Al doilea pas

Oricât de bine închegată ar fi o legislaţie, ea singură – chiar şi cu sfinţenie respectată - nu va putea fi până la final garantul democraţiei. Altfel spus: litera legii nu poate apăra de toate relele spiritul democraţiei, ba poate chiar – în anumite condiţii – să îi grăbească sau să îi fie căderea.

În primul rând pentru că, într-o democraţie, sistemul legislativ este creat de ea însăşi (adică provine din interior) printr-o modalitate/procedură imperfectă (fiind la rândul ei creată), oricât de mult ar fi totuși perfectibilă. Este o consecinţă directă a unor formulări mai generale cu o indiscutabilă valoare de adevăr: ceea ce provine din interiorul unui sistem nu poate exprima tot sistemul şi un sistem nu se poate susţine durabil pe niciuna dintre propoziţiile interioare sistemului.

Iar în al doilea rând pentru că există o incompletitudine a oricărui sistem legal sesizată de marele matematician Kurt Godel (apud H.R. Patapievici) şi demonstrabilă plecând de la binecunoscută lui teoremă de incompletitudine. În formularea lui Godel: “pentru orice sistem legal,[…], există întotdeauna posibilitatea de a construi judecaţi indecidabile din perspectiva literei de lege”.

În cazul României, vulnerabilitatea intrinsecă a sistemului de legi ce susţine democraţia (nu mai mare decât a altor ţări democratice) este însă exploatată de ameninţarea ce provine din rândul clasei politice. Astfel, riscul la care este expusă democraţia noastră, produs al vulnerabilităţii şi al amenințării, este unul crescut până la un nivel de alarmă. Micile fisuri din zidul de legi ce înconjoară democraţia au fost (şi sunt) asaltate şi lărgite încontinuu de viermii politici şi ne aflăm în situaţia paradoxală ne a ne apară ce ceea ce trebuia să ne apere de fapt.

Să luăm cazul concret al ultimelor zile. Până de curând am avut un guvern cu susţinere parlamentară, deci cu o existenţa în spiritul şi în litera constituţiei, pentru că reflecta voinţă poporului exprimată prin vot. (Dacă mă pronunţ asupra legitimităţii existenţei guvernului, nu mă pronunţ în schimb asupra activităţii lui, care este irelevantă pentru democraţie în sine. În fond democraţia nu exclude răul; poporul este perfect capabil să îşi facă rău sie însuşi fie direct, fie prin reprezentanţi; iar constituţia nu poate face nimic în această privinţa.) După evenimentul tragic petrecut în clubul Colectiv, Premierul şi-a depus mandatul (le cererea unei “străzii” emoţionate şi emoţionante şi, poate – desigur, speculez - manipulată), iar odată cu el a căzut tot Guvernul. În vidul executiv creat a apărut figura providenţială a Preşedintelui care la început a acţionat şi el în litera şi în spiritul constituţiei. A reprezentat Politicul (mai exact Statul) şi a mediat discuţia dintre Politic şi Social. Nimic grav sau greşit până aici; pentru o clipă am trăit iluzia unei normalităţi. Totul însă s-a spulberat în momentul în care Preşedintele s-a folosit de mişcarea străzii împotriva politicii şi a politicului (a clasei politice) tocmai pentru a prelua controlul asupra Politicului (mai exact asupra părţii lui executive) printr-o mişcare politică (nici ingenioasă şi nici unică în istoria ultimilor ani). În acelaşi stil jignitor la adresa spiritului constituţiei (consacrat, dacă ne amintim, de Băsescu), însă perfect legal, el a desemnat un premier cu de la sine putere.

Ca o paranteză, deşi s-a încercat în 2014 modificarea înspre normalitate şi claritate a articolului 103 din constituţie, acesta, după avizul de neconstituţionalitatea al Curţii Constituţionale, a rămas la formularea veche şi vulnerabilă la interpretări: “preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urmă consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament".

După respingerea unei propuneri înaintate de PSD ne-am trezit cu Danian Cioloş - premierul desemnat şi în acelaşi timp proprietatea personală a preşedintelui. Doar dacă suntem bolnavi de inocenţă ne putem închipui că titulatura de tehnocrat este în totală contradicţie cu cea (peiorativă) de politician şi înlătură total bănuiala de subordonare politică. Mai ales că Preşedintele Iohannis ne-a amenințat demult cu dorinţa sa de a avea un guvern personal, (orice ar însemna această posesie a unui guvern). Citez: “Îmi doresc un guvern pe care să îl numesc Guvernul meu”. Halal democraţie!

Există un divorţ între stat şi societate (între Politic şi Social), până într-acolo încât statul (Politicul) devine o mașinărie de exercitare a forţei politice fără suflet şi fără morală, iar Socialul contestă şi nu mai înțelege necesitatea Politicului. Faptul că în acest moment, la al doilea pas (poate titlul unui viitor volum), avem un guvern (încă neinvestit de parlament) alcătuit de oameni “total neangajați politic”, aşa-numiţi tehnocraţi, este îngrijorător (şi cu atât mai îngrijorător cu cât nimeni nu constată că este îngrijorător).

În primul rând nu ar trebui să uităm că politică este totuşi o formulă (mai bună sau mai rea) prin care oameni (mai buni sau mai răi) aleşi de societate (sau popor într-o formulare cuprinzătoare) ajung la conducerea țării. Această este democraţia (reprezentativă). Orice altă modalitate (chiar legală) prin care nişte oameni (chiar buni şi competenţi) ajung în funcţii de conducere contrazice spiritul democraţiei. Votul de blam dat reprezentaţilor clasei politice, nu trebuie să fie aruncat şi asupra politicului (asupra instituțiilor şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc) şi asupra politicii. Într-un astfel de caz ne-am află în situaţie absurdă de a ne manifestă şi poate chiar de a vota – exerciţiu democratic – împotriva democraţiei însăși.

În al doilea rând trebuie înţeles faptul că titulatura de tehnocrat nu dă decât o informaţie cu privire la competenţa tactică a celui pus în structuri de decizie. Pentru o anumit nivel, subordonat la rândul lui, această competenţă tactică este necesară şi salvatoare. La nivelul guvernului însă se face politică, adică se face o strategie (un alt înţeles al cuvântului politică) în conformitate cu o promisiune făcută societăţii şi aprobată de aceasta. Fie că vor fie că nu, membrii actualului guvern vor face politică. Întrebarea: Politica cui? – este legitimă. În nici un caz politica cerută de popor sau de parlament. Politică Preşedintelui? În acest caz ne aflăm din nou (în mod legal) în afară constituţiei şi în afară democraţiei, câtă vreme – să nu uităm! – preşedintele ales face parte din Politic (președinția este o instituție a statului), însă nu face politică (sau nu ar trebui).


În concluzie: adevăratul pericol pe care îl întâmpinăm fără să clipim este ca democraţia să alunece spre anarhie şi mai apoi, cu concursul unei legislaţii lacunare şi a lipsei de educaţie politice a societății (care nu are nicio reacție în acest moment), spre o monarhie în sens larg (domnia celui ales de zei sau de oameni). Ultimul pas (al trilogiei) este dictatura?

Notă:
Articolul a fost publicat pe site-ul ziarului Natiunea  și preluat apoi pe site-ul gandeste.org...

miercuri, 11 noiembrie 2015

Jurnal CXXVI – Educația politică



Fără ora de religie (pe care aş numi-o mai degrabă ora de educaţie religioasă) viitori cetăţeni ai ţării vor supravieţui; le va lipsi - poate - o anume dimensiune a interiorităţii lor individuale, dar vor fi perfect funcţionali şi capabili de o existenţă mulţumitoare şi utilă societăţii. În mod implacabil, noul ca progres şi eficiența modernităţii vor face ca legea şi epistemologia raţională (ştiinţifică) să înlocuiască – atât cât a mai rămas de înlocuit - morală şi epistemologia creştină.
 
Adevărata drama nu se ascunde însă în câştigarea luptei pornită de iluminişti (împotriva unui anumit tip de gândire mistică/mitică) şi continuată de nihilişti (împotriva convingerilor morale, religioase sau metafizice). Secolul următor poate exista – nu ştiu cât de bine! - şi fără religie (şi fără filozofie şi fără ideologie). Nu va exista însă dacă oamenii de mâine – că şi marea majoritatea a oamenilor de astăzi - nu vor avea nicio instrucţie în privinţa politicii, a responsabilităţii faţă de cetate, a igienei vieţii în comun, (într-un cuvânt: a exteriorităţii). Mai mult decât de ora de religie este nevoie în şcoli de o ora de educaţie politică. 

Carenţele în această privinţa – deşi prezente dintotdeauna (după revoluţie) - au devenit totuşi dureros de vizibile în cursul evenimentelor din ultimele zile. Situaţia este critică. Se constată fără echivoc ruptură Socialului de Politic, până la limita la care Socialul nu mai înţelege necesitatea Politicului, (ba poate chiar definiţia acestuia). Aruncatul cu vorbe (şi eventual cu pietre) în Politic nu rezolva problema, câtă vreme cauza se află în altă parte. Gură care scandează şi mâna ce ameninţă se înjură şi, respectiv, se loveşte singură; a declara război Politicului (în mod normativ şi descriptiv democratic - adică cu putere politică şi reprezentare democratică) este echivalent cu a declara război democraţiei. Câtă vreme nu se vor sedimenta în mentalul Socialului toate noţiunile ce ţin de politic (politică, politicul, puterea politică, democraţie reprezentativă şi directă, principiul separării puterilor în stat, vot, reprezentarea, etc…) (, iar Socialul nu va mai reacţiona pur emoţional), Politicul nu poate arată altfel decât arată în momentul de faţă.  În fond Politicul (şi în consecinţă şi Politică Politicului) este oglinda Socialului (într-o democraţie)

Iar în Social constat că există (încă) oameni care confundă ideologia comunistă cu cea social-democrată (sau invers); care confundă ideologia liberală cu cea fascistă (sau invers); care se declara vocal de dreapta şi în acelaşi timp susţin idei de stânga şi întind mâna după salariu (fără a pricepe că salariul se primeşte că urmare a unei negocieri pe piaţă muncii şi a muncii propriu-zise); care văd ieşirea din pseudo-anarhia actuală printr-o dictatură (luminată); care cred că primenirea clasei politice se poate face cu mitralieră (sau cu focul) nu cu votul; care sunt scârbiţi de clasa politică şi consideră că toţi politicienii sunt la fel; care se declara împotriva oricărei forme de manipulare politică (mită, demagogie, etc..), însă îşi formează opiniile emoţional (like); care pun semnul (mai mare sau) egal comunist între ei şi clasa politică, că şi cum a duce pe umeri responsabilitatea conducerii sub tiruri de flegma este o onoare în sine.  Cu aceşti oameni se poate organiza o manifestaţie, cu ei se poate da un guvern şi un primar jos, însă cu ei nu se poate face nicio schimbare adevărată.

O formă de schimbare bună, reală şi durabilă este educaţia (politică). Educația politică este generatoare de discernământ. Prin discernământ politic va creşte imunitatea Socialului la ideologii extreme, la demagogie şi la mită. Prin discernământ politic se va descoperii dialogul (pentru că este stăpânit limbajul comun) dintre Social şi Politic. Prin discernământ va fi reinstaurat respectul pentru Politic. Este nevoie de discernământ politic la nivelul socialului, căci dacă există la nivelul socialului discernământ politic, politicul se va molipsi şi el de discernământ politic (sau – dacă nu! - va fi primenit: prin vot sau revoltă).

Iată propunerea primului pas în direcția schimbării: ora de educaţie politică obligatorie în şcoli, pentru a ne formă şi a avea în viitor în ţară cetăţeni angajaţi şi responsabili, nu cetăţeni alienaţi (Marx), revoltaţi (Camus), turmentaţi (Caragiale) sau recenţi (HR Patapievici).

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Focul Viu - Dacii liberi

Jurnal CXXVI

O combinaţie nefericită de situaţii ce au ţinut atât de posibil, cât şi de probabil m-au adus - pentru un scurt timp, sper! – într-o situaţie de jenă financiară. Nimic grav, nimic care să afecteze calitatea şi confortul vieţii; cel mult frustrant prin sâcâietoarele auto-limitări zilnice din zona plăcerilor personale. Mi-am păstrat însă obiceiul de a vizită librăriile, de a le străbate în zigaguri complicate cu capul rotit la 90 de grade ca al unei pisici curioase şi de a le răsfoi cărţile. Nu este o manie compulsivă, ci mai degrabă o formă de exerciţiu spiritual; în fond cărţile nu îşi dezvăluie conţinutul – și deci nu generează plăcere – doar prin citirea titlurilor şi prin mângâierea paginilor; librăria este pentru mine că o biserica în care o mulţime de rugăciuni sunt captive; prezenţa lor este suficientă pentru a-mi regăsi o anume stare de spirit, de tensiune creatoare. Lipsit de un buget dedicat cărţilor, în ultima vreme plimbările acestea au devenit însă tot mai chinuitoare, (căci dorinţa sporește în absenţa puţintei – nu-i aşa?); mai ales că – ironia sorţii – au apărut de curând o sumedenie de noi volume interesante şi – de ce nu? – seducătoare. Că să le ţin minte mi-am făcut o listă. Nu vreau să fiu înţeles greşit; nu duc lipsa de cărţi; acasă mă aşteaptă cu urgenţă un maldăr descuranjant; însă mi-am promis, pentru a mă răzbuna pe prezent că voi citi toate cărţile de pe acea (această) listă...

Cărti de citit:
1.     Alain Finkielkraut - Înfrângerea gândirii - (cadou - Multumesc Cătălin!)

2.     Horia-Roman Patapievici- Partea nevăzută decide totul (cadou - Multumesc Cătălin!) - citită 18.12.2015

3.     Lucian Boia - Mihai Eminescu, românul absolut (Facerea și desfacerea unui mit) - (cadou - Multumesc Catălin!) și citita 3.12.2015

4.     Andrei Pleşu - Parabolele lui Iisus (Adevărul ca poveste) - (cadou - Multumesc Cătălin!)

5.     Petru Creţia - Luminile şi umbrele sufletului (cadou - Multumesc Cătălin!)

6.     George Steiner - Gramaticile creației (cadou - Multumesc Cătălin!)

7.     Bertrand Russell - Eseuri sceptice (cadou - Multumesc Cătălin!)




Jurnal CXXV – Dictatura like-ului



I.

Fiinţă umană (Omul) este o alcătuire trihotomică: mintea pe de-o parte, sufetul pe de alta şi – last but not least – trupul; în ele se află raţiunea, simţirea şi, respectiv, instinctele; deciziile pe care fiinţa umană le ia (şi care o definesc) sunt sumele vectoriale ale calculelor raţiunii, ale emoţiilor inimii şi ale pornirilor organicului. Frumuseţea fiinţei umane rezidă tocmai în igiena, menţinerea în tensiune şi în exploatarea părţilor sale constituente; libertatea sa nu este deplină decât în aceste condiţii. Totuşi, în anumite sfere ale vieţii – cum ar fi (exemplu ales dinadins) politicul - fiinţa umană nu ar trebui să intre cu toate cele trei moduri de cunoaştere şi de expresie, sau, cel mult, ar trebui să le pondereze în mod diferit importanța.

Oricum ar arata configuraţia, capabilităţile (mentale, afective şi organice) şi înclinaţiile subiectului cunoscător (Omul) în general, în privinţa politicului însă nu se poate accepta altceva decât prevalenţa fără echivoc a raţiunii. Doar raţiunea este cea care ne poate scoate din impasul în care am ajuns din punct de vedere politic; mai mult chiar: ingerinţă emoţiilor şi a senzaţiilor în decizii politice (până la nivelul mic al votului) nu poate decât să dăuneze prin introducerea imprevizibilului, incomprehensibilului şi incontrolabilului. Ceea ce este minunat în particular, în interioritate (lumea reflectată în interiorul omului), la nivelul societăţii nu poate aduce coerentă şi nici nu poate însemna utilitate (bine comun). Raţiunea – şi putem accepta acest fapt că fiind axiomatic – este singuraa care ne poate păzi de minciuna întortocheată şi de zgomotul asurzitor al demagogiei politicienilor, de drogul fundamentalismelor, de carismă psihopaţilor de la tribune şi de propria derivă etică. Şi tocmai raţiunea se retrage din politic...

Pare paradoxal, dar – deşi suntem născuţi de modernitatea şi raţionalitatea iluministe – nu ne îndreptăm înspre o era a raţiunii. Am ajuns într-o epoca nouă – postmodernă – în care individualismul este o religie în sine (Omul – sau Sinele Său – ca Zeu); acum se consideră că Omul are, prin însăşi definiţia lui, discernământ (Omul cunoaşte la orice moment ce este mai bine pentru el şi acţionează că atare) şi că – înzestrat fiind cu discernământ apriori – îşi poate extrage singur din senzaţii şi din sentimente adevărurile esenţiale şi poate lua decizii bune. Un mesaj care ar putea sintetiza această atitudine este următorul: eşti om, eşti individualitate (şi (post)modern în acelaşi timp – valoarea supremă) doar dacă cedezi seducţiei şi nu argumentelor; sentimentele (iubirea: ”Da, mama, sunt beată!”, furia, dezgustul) te diferențiază fiindcă sunt ale tale (chiar dacă se exprimă cu formulări preluate), ele dau valoare părerilor tale; raţiunea, dimpotrivă, te egalizează şi prin această te discreditează, căci a da dreptate este un act de supunere, de depersonalizare.

Cel mai bun exemplu în această privinţa este dat tocmai de Facebook (proiectul mondial de conştiinţa comună a modernităţii) (Conştiinţa colectivă şi Facebook-ul). Reţeaua de socializare Facebook funcţionează tocmai pe baza unui sistem de feedback: o persoană îşi publică ideile, trăirile, etc... , iar alte persoane (cu care a legat o relaţie denumit – abuziv – prietenie) dau un răspuns - un feedback. Iar feedback-ul cumulativ (sigurul disponibil din punct de vedere tehnic) este unul emoţional – Like – adică: ”Îmi place!”; nu ”Sunt de acord!” sau ”Ai dreptate!”, ci ”Îmi place!”, iar ”Îmi place!” generează reacţii în lanţ fără necesitatea sau implicarea raţiunii. În general (pentru că Facebook-ul îşi propune să acopere întreaga gama de experienţe umane, virtualizându-le), “Îmi place!” poate fi adecvat într-o măsură mai mare sau mai mică. La poze cu pisoi, cu peisaje încântătoare din vacanţe, cu poezii, etc... nu putem reacţiona decât cu Like” pentru a bucură ”prietenul” şi pentru a-l face mai popular. Însă în ultima perioada tot mai multe acţiunii politice sunt născute pe Facebook: multe Like-uri la mesaje de agitaţie (provenite din neant) şi care par a fi expresia societăţii civile în totalitatea ei şi evenimente ”de piaţă” la care este musai să dai “Check-in”, nu foarte diferite de adunările – tot emoţionale – de susţinători ai echipelor de fotbal.

II.

De mult ”Like!-ul” a intrat în politică; câtă vreme sistemul de vot avantajează cantitatea, politicienii îl exploatează prin mecanisme populiste bazate pe reacții controlate ale viscerelor. Prin minciună, carismă și mită. Ne aflam însă în momentul în care lăsăm “Like!-ul” (sau mai degrabă “Dislike”-ul) să decidă și să (ne) schimbe. În ce? Istoria ne spune unde putem ajunge în lipsa rațiunii în democrație. Următoarele evenimente preluate din mediul online și comentate – din perspectivă personală - sunt relevante și îngrijorătoare:

1.     Lucian Mîndruță îi cere președintelui Iohannis să nu asculte de sugestiile partidelor politice, ci să ia o decizie singur, ca un dictator luminat. În opinia sa, poporul are nevoie de “un președinte capabil să ia o decizie - la dracu! - atât, o singură decizie bună, dură și inflexibilă!”. Dislike! Citez în schimb un gânditor român recent (ce are experiența sec. XX cu experimentele lui criminale și mai ales o perspectivă cuprinzătoare asupra istoriei) : “După gânditorii greci, existau numai trei doctrine politice în lumea cetăţilor: monarhia în sens larg (domnia celui ales de zei sau de oameni); aristocraţia, iarăşi în sens larg (domnia celor câţiva buni); şi democraţia (domnia tuturor). Aceste feluri de conducere sunt în continuă prefacere: monarhia tinde să se prefacă în tiranie, ceea ce determină pe cei buni din cetate s o combată şi s-o înlocuiască prin aristocraţie; la rândul ei, aceasta din urmă tinde să devină oligarhie, ceea ce face pe cei mulţi din cetate să îi substituie democraţia; numai că democraţia alunecă prea des în demagogie anarhică, determinând poporul însuşi să ceară conducerea unuia singur, care să pună ordine în cetate. Se revine astfel, prin dictatură, la primul tip de conducere, monarhia, aşadar se reia ciclul. Constantin Noica”  Nu este greu de intuit unde pe roata istoriei ne situăm.

2.     Suntem anunțați ne înființarea unui nou partid: Noua Dreaptă. Nimic surprinzător sau odios până aici; în mod normal era de așteptat (și de chiar de dorit) o transformare – in limita constitutiei – a mișcării sociale într-una politica.  (http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/11/05/partidul-noua-dreapta-a-fost-inregistrat-la-tribunalul-bucuresti-sentinta-este-definitiva-si-irevocabila/). Progresul promis prin platforma lui politică pare însă mai mult de ordin vindicativ, decât revendicativ: “Combaterea şi eradicarea corupţiei din administraţia de stat. Confiscarea averilor ilicite. Anularea privatizărilor frauduloase şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de sărăcirea României şi a românilor.” Nu neg necesitatea sau dreptatea acestor lucruri; dar nu trebuie trecut ceva ce ține de domeniul justiției în domeniul politic. Este cel puțin periculos. Politicul și socialul nu se pot substitui justiției (în sens descriptiv).  Dislike!

3.     Băsescu cu al sau Parlament de Termopile recidivează. Consider îngrijorătoare deviaţiile propagandistice apărute odată cu iniţiativa de modificare a numărului de parlamentari – prevăzută în constituţie şi/sau a modului de organizare bicameral al instituţiei legislative a României. S-au infiltrat atunci (şi sunt reactivate acum) în masă socială idei fascistoide menite să-i activeze în direcţii greşite sistemul imunitar: lenea şi corupţia parlamentarilor (şi în general a clasei politice), bugetul enorm şi nejustificat alocat unui parlamentar – şi susţinut din impozite, adică direct din buzunarul contribuabilului , actul legislativ îngreunat – dacă nu chiar sabotat - de noţiuni neclare precum: vot, majorităţi, promulgare. Dislike!  


Articol publicat în ziarul Natiunea http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/11/09/dictatura-like-ului/