Continuare a articolului despre temporalitate (XIX)
Dacă pentru om în general timpul este aprioric (Kant), omul
modern adaugă acestui timp o componentă aposteriorică (construită/reconstruită
din materia timpului) pe care o numim timpul cultural sau temporalitatea
(Heidegger?). Tendințe în aceasta direcție există de mult - din momentul în care
timpul și-a pierdut izotropia (adică a fost segmentat în funcție de momentul
conștiinței – al trăirii și a căpătat valori diferite pentru trecut, prezent și
viitor), însă mai mult decât alte tipologii culturale umane ce l-au precedat Omul
modern – Omul Căzut - trăiește nemijlocit temporalitatea și o slujește cu devoțiune.
Atributele temporalității - ciclicitatea, valoarea, elasticitatea, viteza,
indisolubilitatea de spațiu - sunt achiziționate ca urmare a pervertirii (sau a
adaptării) la nou a conștiințelor – locul unde timpul este deconstruit și reconstruit.
Privită de aproape, experiența Omului Căzut este similară: amețește parcurgând
trasee în cerc, valorifică și se valorifică – adică se vinde, aleargă până la extenuare
și este îngreunat de materie.
Pentru ușurința exprimării și pentru că în fond putem
vedea timpul ca pe o formă simplificată de temporalitate (dacă temporalitatea preia
timpul fără a-l modifica), integram timpul
în termenul de temporalitate, după cum integrăm spațiul în spațialitate (XXI).
Există deci timp și deasupra lui – incluzându-l – temporalitatea; mai exista omul
în timp – evenimentul (schimbarea ce conține implicit și timpul, căci
schimbarea măsoară timpul) și omul în temporalitate – adică întâmplarea
(evenimentul și contextul sau temporal); deosebirea este evidentă și esențială:
există un singur eveniment și o multitudine de întâmplări, iar prin aceasta se
găsește și separația dintre cronologie (ca enumerare/înșiruire de evenimente)
și istoricism (ca un proces continuu de relaționare și înțelegere a
întâmplărilor). Astfel istoria – istoria ca mitologie, ca interpretare, ca reașezare
a evenimentelor în conștiință și ca ponderare a importantei lor, istoria ca
ipoteza, ca analogie, ca determinare cauzală, ca suport al ontologiei - este posibilă și începe doar într-un anumit
stadiu de dezvoltarea al conștiințelor, (mai exact în momentul apariției
culturii ca forma spirituală de expresie instantanee și de continuitate a unei
grupări umane).
Taxonomia temporalității (a istoriilor) este urmarea nevoii
culturii de a-și căuta continuu sensul; după cum am văzut cultura interpretează
cronologia (evenimentele trecute ordonate în timp) transformând-o în istorie (sau
istorii) prin prisma elementelor ce o definesc (mitologia, spațialitatea,
bunurile, evoluția, etc...) și în același timp se definește prin aceasta
istorie. Astfel, cultura instituie o temporalitate
a mitologiei: raportul cu zeitatea:
-
Zeul ca spaima: Natura ca Zeu și Zeul ca Natură
-
Zeul ca țel: Zeul ca Om (Isus, Budha, Mahomed)
-
Zeul ca Sine (sau Sinele ca Zeu): Omul ca Zeu
a progresului: raportul cu evoluția:
-
Evoluția biologică (naturală)
-
Evoluția culturală
-
Evoluția tehnologica
a spațialității: raportul oicumenei cu natura:
-
Natura temută
-
Natura înțeleasă (și folosită)
-
Natura modificată
a bunurilor: raportul cu resursele de aduc/produc
valoare.
- Pământul (din nou
natura)
- Munca și Capitalul
- Informația
De remarcat ca doar la etapa evoluției
culturale există timpul cultural, adică aceasta împărțire, interpretare și
predicție culturală a timpului (ce depășește etapa evoluției culturale).
(va continua)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu