miercuri, 28 octombrie 2015

Jurnal CXXIII – Taxonomia temporalității

Continuare a articolului despre temporalitate (XIX)

Dacă pentru om în general timpul este aprioric (Kant), omul modern adaugă acestui timp o componentă aposteriorică (construită/reconstruită din materia timpului) pe care o numim timpul cultural sau temporalitatea (Heidegger?). Tendințe în aceasta direcție există de mult - din momentul în care timpul și-a pierdut izotropia (adică a fost segmentat în funcție de momentul conștiinței – al trăirii și a căpătat valori diferite pentru trecut, prezent și viitor), însă mai mult decât alte tipologii culturale umane ce l-au precedat Omul modern – Omul Căzut - trăiește nemijlocit temporalitatea și o slujește cu devoțiune. Atributele temporalității - ciclicitatea, valoarea, elasticitatea, viteza, indisolubilitatea de spațiu - sunt achiziționate ca urmare a pervertirii (sau a adaptării) la nou a conștiințelor – locul unde timpul este deconstruit și reconstruit. Privită de aproape, experiența Omului Căzut este similară: amețește parcurgând trasee în cerc, valorifică și se valorifică – adică se vinde, aleargă până la extenuare și este îngreunat de materie.

Pentru ușurința exprimării și pentru că în fond putem vedea timpul ca pe o formă simplificată de temporalitate (dacă temporalitatea preia timpul fără a-l modifica),  integram timpul în termenul de temporalitate, după cum integrăm spațiul în spațialitate (XXI). Există deci timp și deasupra lui – incluzându-l – temporalitatea; mai exista omul în timp – evenimentul (schimbarea ce conține implicit și timpul, căci schimbarea măsoară timpul) și omul în temporalitate – adică întâmplarea (evenimentul și contextul sau temporal); deosebirea este evidentă și esențială: există un singur eveniment și o multitudine de întâmplări, iar prin aceasta se găsește și separația dintre cronologie (ca enumerare/înșiruire de evenimente) și istoricism (ca un proces continuu de relaționare și înțelegere a întâmplărilor). Astfel istoria – istoria ca mitologie, ca interpretare, ca reașezare a evenimentelor în conștiință și ca ponderare a importantei lor, istoria ca ipoteza, ca analogie, ca determinare cauzală, ca suport al ontologiei -  este posibilă și începe doar într-un anumit stadiu de dezvoltarea al conștiințelor, (mai exact în momentul apariției culturii ca forma spirituală de expresie instantanee și de continuitate a unei grupări umane).

Taxonomia temporalității (a istoriilor) este urmarea nevoii culturii de a-și căuta continuu sensul; după cum am văzut cultura interpretează cronologia (evenimentele trecute ordonate în timp) transformând-o în istorie (sau istorii) prin prisma elementelor ce o definesc (mitologia, spațialitatea, bunurile, evoluția, etc...) și în același timp se definește prin aceasta istorie. Astfel, cultura instituie o temporalitate
a mitologiei: raportul cu zeitatea:
-       Zeul ca spaima: Natura ca Zeu și Zeul ca Natură
-       Zeul ca țel: Zeul ca Om (Isus, Budha, Mahomed)
-       Zeul ca Sine (sau Sinele ca Zeu): Omul ca Zeu
a progresului: raportul cu evoluția:
-       Evoluția biologică (naturală)
-       Evoluția culturală
-       Evoluția tehnologica
a spațialității: raportul oicumenei cu natura:
-       Natura temută
-       Natura înțeleasă (și folosită)
-       Natura modificată
a bunurilor: raportul cu resursele de aduc/produc valoare.
-       Pământul (din nou natura)
-       Munca și Capitalul
-       Informația

De remarcat ca doar la etapa evoluției culturale există timpul cultural, adică aceasta împărțire, interpretare și predicție culturală a timpului (ce depășește etapa evoluției culturale).


(va continua)

Niciun comentariu: