Oricât ne-am strădui să salvam iubirea,
obiectele și subiectele ei – bărbatul și femeia – sunt compromise (și prin
aceasta și iubirea este compromisă); cultura, deși învingătoarea asupra
naturii, conține printre laurii ei spinii ce o vor îngenunchea. Este vina
rațiunii că și aici – pe tărâmul iubirii, al afectului – mă conving de existența
unui paradox, adică a unui scurtcircuit ce consumă energiile modernității. Feminismul
– lupta femeilor de a fi primite în cultura bărbaților (adică a persoanelor
libertine, hulitoare și carieriste, ce beau bere și poartă pantaloni), luptă ce
a încercat să scoată sexul – biologic - din definiția genului – a împărțit
generațiile următoare de bărbați în două categorii distincte: castrații și
falocrații (sau don-juanii). Sexul nu numai că nu a fost decăzut din drepturi,
ci a devenit în cadrul culturii rit, simbol și mitologie; bărbații au devenit
niște sclavi/adoratori ai propriilor organe și prin aceasta și-au restrâns
esența la nivelul derizoriu al organului (iar existența la cel al orgasmului). Ceea
ce femeile au câștigat (dacă au câștigat), bărbații au pierdut îndoit. Pentru
ei adevărata pierdere a fost condamnarea de a merge prin viață târându-și după
ei trupul sexualizat (și de a se preface că nu este așa); chiar dacă îi împărțim
în două categorii, nu există o diferență notabilă între donjuan-ii moderni și castrați
prin prisma modului în care femeile se raportează la ei. Replica lor comună –
parafrază adaptată la angoasa modernă – este: A avea sau a nu avea... sex… și o rostesc doar în intimitate. Pentru bărbații
moderni (post-feminiști) ontologia (a fi) eșuează în posesie (a avea).
Primii – don-juanii – nu sunt din tagma
Don-Juanilor autentici; numele lor nu este un renume, ci doar clarifică –
într-un mod măgulitor și derizoriu totodată – funcțiunea pe care o îndeplinesc.
Ei sunt creați și modelați în totalitate de femei (și de acea parte a lor
înșiși ce s-a transformat în oglinda pentru femei), iar forma lor exterioara
este forma unor fantasme. Nu fac altceva decât să intre într-un rol cu replici
deja scrise. În modernitate – unde feminismul a izbândit – femeile cer; ele controlează
piața sexului și a sentimentelor; don-juanii sunt doar adaptări blajine la
aceasta stare de fapt și nicidecum monstruozitățile seducătoare (chiar și pentru
bărbați) ale sec al XVIII-lea. Libertinajul lor este o libertate, dar o libertate
aparentă; alegerea mulțimii (a cantității) din mulțime nu le aparține; ceea ce
au – au doar cu acea parte care deja li s-a luat și li s-a dat înapoi în arendă.
La polul opus, cei ce au abandonat
vanitatea de a fi bărbat, joacă totul pe cartea relației. Au același
repertoriu al iubirii, însă într-un registru minor, temperat și romanțat, ce dă
iluzia duratei și a seriozității: bărbatul partener, bărbatul sprijin, bărbatul
umăr, bărbatul batistă. Masculul Omega adaptat și el la cealaltă nevoie stringentă
a femeii: siguranța.
În aceste condiții, iubirea – ceea ce se
dorea a fi salvat – devine tot mai anemică. Nimeni nu se mai califică pentru
iubire, câtă vreme adevăratul examen este sexul. În condiții de egalitate –
același tip ce egalitate ce a adus comunismul – ceea ce era ascuns și controlat
prin cultură, revine. Eșecul este vizibil: odată ce s-a realizat o transcendență
de la sex la iubire, transcendența inversă este dureroasă și odioasă. Din păcate
procesul pentru om (bărbat și femeie) este ireversibil. Iubirea este un organ
vestigial; se mai vorbește despre ea, încă mai este simțită poate, dar asta
doar pentru că odată a fost pasul hotărâtor – agreat – spre sex. Să nu uităm că
iubirea a provenit din reglementări restrictive (din motive igienice, pentru a
manipula calitativ și cantitativ nașterea sau pentru controlul competiției). Libertatea
sexuală (și egalitatea după cum am văzut) pentru bărbați și femei deopotrivă acum
o condamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu