luni, 19 octombrie 2015

Jurnal CXXI – Despre iubire și moarte (din nou) – pagină de jurnal 19.10.2015

Motto: "Căci au simțit adânc în vis
Că moartea e sora iubirii."
Mihai Eminescu - De ce regina nopților"

Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenței. Nu există nicio contradicție între thanatos și eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neștiut și nu ne ascundem și noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viața trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al ființări (al urcușului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viața veșnică și viața instant nu au (și nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a doua are scuza că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieții pe orizontală, pe pământ, ființa umană este nevoită să privească, în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-si failibilitatea și finitudinea, ființa umană trebuie să știe cu ce să își umple viața; are nevoie de un principiu etic după care să își ghideze devenirea. Singura strategie, pentru a preveni eșecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte și să învingă moartea în fiecare moment. Și cum nu putem ieși din trup în sensul existenței decât cu sufletul – (fiindcă viața minții se desfășoară în interior chiar dacă cunoaște exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există.

De departe – trăindu-i cu ardoare existența - se prefigurează două finaluri (ca perspectivă inversă, spre începuturi, căci nu există niciodată finaluri adevărate): a fi fericit sau a înțelege. (Un grec vestit spunea că prin căsătorie devii fie fericit, fie filozof). Înainte de asta însă, viața cu posibilul ei (ceea ce ține exclusiv de noi) și probabilul ei (ceea ce ține de exterior, de hazard) ne pregătește (răs)crucea. Cum ambele variante sunt mai mult sau mai puțin dezirabile, (și cei mai puțin lași sau timizi pornesc cu toții către ele) și cum, dacă nu ar exista răscruce, nu ar exista alegere, (iar rezultatul nu ar fi nici înțelegere și nici fericire, pentru că nu ne-ar aparține), cu toții ajung la (răs)cruce cel puțin odată. Nu este importantă alegerea destinației, atâta vreme cât ea este făcuta cu etica iubirii. Nici căile nu sunt importante; iubirea este un fenomen pe cât de limitat exterior (ca varietate de forme și ca manifestare), pe atât de infinit dacă este privit din interior (ca trăire), iar toate căile curate sunt săpate în suflet și în minte. Vom urca fără-doar-și-poate dacă urmăm ontologia iubirii. Cu adevărat important este Omul – adică estetica iubirii! -, omul ca obiect al iubirii ce schimbă din temelii subiectul ei: sinele altui om (cunoașterea afectivă). Thanatos se ascunde în cel mai de preț moment al erosului în Celălalt; este strâns cu disperare la piept atunci, căci devine una cu Erosul. Posedând ceea ce iubești, ceea ce îți umple viața, atingi limita vieții, adică moartea; îți apropii orizontul și prin aceasta te simți complet Nu degeaba natura ne dă lecția păianjenului-mascul ce se lasă devorat fără împotrivire ca o încununare a extazului sexual.
                                                                                                            

Gândul morții – nu  gândul la moarte ca ceva exterior și impersonal –, din această perspectiva – a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi se pare un gând al vieții fără iubire. Gândul morții este în sine un principiu profilactic; el dă însemnătate vieții, scoțând-o de sub zodia modernității hedoniste (adică a noului -  frivol, rapid și finit) și așezând-o sub zodia iubirii. Și dacă totul pleacă de la moarte, totul se sfârșește în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viața, altul decât cel pe care suntem îndemnați îndeobște să îl acceptăm, cu un final trist și dezonorant în moarte și, înainte de asta, în gândul morții).

Niciun comentariu: