Motto: "Căci au simțit
adânc în vis
Că moartea e sora iubirii."
Mihai Eminescu - De ce regina nopților"
Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenței. Nu există nicio contradicție între thanatos și eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neștiut și nu ne ascundem și noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viața trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al ființări (al urcușului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viața veșnică și viața instant nu au (și nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a doua are scuza că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieții pe orizontală, pe pământ, ființa umană este nevoită să privească, în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-si failibilitatea și finitudinea, ființa umană trebuie să știe cu ce să își umple viața; are nevoie de un principiu etic după care să își ghideze devenirea. Singura strategie, pentru a preveni eșecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte și să învingă moartea în fiecare moment. Și cum nu putem ieși din trup în sensul existenței decât cu sufletul – (fiindcă viața minții se desfășoară în interior chiar dacă cunoaște exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există.
De departe – trăindu-i cu ardoare existența
- se prefigurează două finaluri (ca perspectivă inversă, spre începuturi, căci
nu există niciodată finaluri adevărate): a fi fericit sau a înțelege. (Un
grec vestit spunea că prin căsătorie devii fie fericit, fie filozof). Înainte
de asta însă, viața cu posibilul ei (ceea ce ține exclusiv de noi) și probabilul
ei (ceea ce ține de exterior, de hazard) ne pregătește (răs)crucea. Cum ambele
variante sunt mai mult sau mai puțin dezirabile, (și cei mai puțin lași sau
timizi pornesc cu toții către ele) și cum, dacă nu ar exista răscruce, nu ar exista
alegere, (iar rezultatul nu ar fi nici înțelegere și nici fericire, pentru că
nu ne-ar aparține), cu toții ajung la (răs)cruce cel puțin odată. Nu este importantă
alegerea destinației, atâta vreme cât ea este făcuta cu etica iubirii. Nici căile
nu sunt importante; iubirea este un fenomen pe cât de limitat exterior (ca
varietate de forme și ca manifestare), pe atât de infinit dacă este privit din
interior (ca trăire), iar toate căile curate sunt săpate în suflet și în minte.
Vom urca fără-doar-și-poate dacă urmăm ontologia iubirii. Cu adevărat important
este Omul – adică estetica iubirii! -, omul ca obiect al iubirii ce schimbă din
temelii subiectul ei: sinele altui om (cunoașterea afectivă). Thanatos
se ascunde în cel mai de preț moment al erosului în Celălalt; este strâns cu
disperare la piept atunci, căci devine una cu Erosul. Posedând ceea ce iubești,
ceea ce îți umple viața, atingi limita vieții, adică moartea; îți apropii
orizontul și prin aceasta te simți complet Nu degeaba natura ne dă lecția păianjenului-mascul ce se lasă
devorat fără împotrivire ca o încununare a extazului sexual.
Gândul morții – nu gândul la moarte ca ceva exterior și impersonal
–, din această perspectiva – a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi
se pare un gând al vieții fără iubire. Gândul morții este în sine un principiu
profilactic; el dă însemnătate vieții, scoțând-o de sub zodia modernității hedoniste
(adică a noului - frivol, rapid și finit)
și așezând-o sub zodia iubirii. Și dacă totul pleacă de la moarte, totul se
sfârșește în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viața, altul decât cel
pe care suntem îndemnați îndeobște să îl acceptăm, cu un final trist și dezonorant
în moarte și, înainte de asta, în gândul morții).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu