După o anumită vârstă - mi se spune! - subiectul
iubirii îți devine familiar. Sensul – dincolo de acela de cunoaștere exhaustivă
- este și de dezinteres cumplit, dezinteres ce urmează întotdeauna cunoașterii
cu lumină. Trăiești, experimentezi, cauți, posezi, pierzi, înțelegi și apoi
taci; tăcerea în privința iubirii este semnul atingerii ultimului grad de inițiere.
Vocal este în iubire doar cel ce încă nu a găsit, nu a pierdut sau – dacă a găsit
și a pierdut – nu a înțeles. Eu însă recunosc – nu fără o oarecare urmă de jenă
și debusolare – faptul că sunt total inapt și inept în același timp (jocul de
cuvinte nu este altceva decât o sincopă a memoriei) – în privința subiectului.
La o întâlnire a Iubiților și a Iubitorilor Anonimi as declara că: “Am găsit și
am pierdut și nu m-am oprit”. Eu am înțeles doar aceea că nu am înțeles. Pe
undeva cred că în adâncul cuvântului a înțelege - cel spre care țintesc (pentru
că sunt condiționat de vârstă) – se ascunde și perfidul cuvânt a te resemna. Și
de acest lucru mă tem.
Ca orice învățăcel chinuit de infinitatea
neștiinței lui, pentru o vreme am fost descurajat. Modernitatea exhibată de
cupluri (dar și de purtătoarele lor de cuvânt: revistele despre cupluri),
cultura – de-acum etern trecătoare – a perechilor, cu tot cu afluxul ei de
obiceiuri pe jumătate inocente, pe jumătate idioate (cum ar fi legătura –
conexiunea, relația - pe facebook), intruziunea tehnologiei în viața intimă,
toate acestea îmi provoacă o stare de alienare. Și mai este și viața mea care
nu poate scapă – oricât aș conștientiza pericolul: modernității, culturii fast-love
și tehnologiei; eșecurile îmi aparțin, dar nu pot să nu mă uit în jur la context
și la butaforii. Întrebările de ce?, cum?, cine? constituie o povară atunci
când își pierd subiectul uman, dar atunci când revin la generalitatea iubirii
mă paralizează. Recunoașterea propriei limitării – ca să nu spun prostie - mă
face totuși un om pasibil de inteligentă; măcar de ordin rațional, dacă nu și de
ordin emoțional. Nu numai că am înțeles că nu am înțeles nimic, ci îmi înving
vanitatea de a crede că nici alții nu au înțeles. Nu cred nici în poeți pentru
că aceștia își caută inspirația în extremism și în deviație, nici în sociologi
pentru ca aceștia țin să generalizeze și nici în psihologi/psihanaliști pentru
ca aceștia își închipuie că natura învinge cultura (și au chiar grijă ca acest
lucru să se întâmple). De fapt asta e păcatul: modernitatea (ca seducție a
noului, adică a superficialității, a vitezei și finitudinii) propune, iar cultura
modernității (sau fast-love) dispune prin intermediul tehnologiei. Eu încă mai
cred în forța de a transcende proprie omului, în forța de individualizare și de
seducție a stilului și în forța moralei argumentate și asumate; deci nu îmi pot
lua răspunsurile decât de la niște filozofi. Am început cu Platon (Banchetul) și
am aflat sursa nefericirii erotice a Occidentului. Apoi – sărind impardonabil
două milenii și jumătate - l-am descoperit pe Suskind cu al său eseu “Despre
iubire și moarte”. Acum citesc: “Noua dezordine amoroasă” de Pascal Bruckner și
Alain Finkielkraut”. Și încă nu știu nimic despre iubire…
Progres la 18.10.2015 – 1%
Progres la 1.11.2015 - 6,5%
Progres la 1.11.2015 - 6,5%
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu