luni, 19 octombrie 2015

Jurnal CXX – Despre iubire – pagină de jurnal 18.10.2015

După o anumită vârstă - mi se spune! - subiectul iubirii îți devine familiar. Sensul – dincolo de acela de cunoaștere exhaustivă - este și de dezinteres cumplit, dezinteres ce urmează întotdeauna cunoașterii cu lumină. Trăiești, experimentezi, cauți, posezi, pierzi, înțelegi și apoi taci; tăcerea în privința iubirii este semnul atingerii ultimului grad de inițiere. Vocal este în iubire doar cel ce încă nu a găsit, nu a pierdut sau – dacă a găsit și a pierdut – nu a înțeles. Eu însă recunosc – nu fără o oarecare urmă de jenă și debusolare – faptul că sunt total inapt și inept în același timp (jocul de cuvinte nu este altceva decât o sincopă a memoriei) – în privința subiectului. La o întâlnire a Iubiților și a Iubitorilor Anonimi as declara că: “Am găsit și am pierdut și nu m-am oprit”. Eu am înțeles doar aceea că nu am înțeles. Pe undeva cred că în adâncul cuvântului a înțelege - cel spre care țintesc (pentru că sunt condiționat de vârstă) – se ascunde și perfidul cuvânt a te resemna. Și de acest lucru mă tem.

Ca orice învățăcel chinuit de infinitatea neștiinței lui, pentru o vreme am fost descurajat. Modernitatea exhibată de cupluri (dar și de purtătoarele lor de cuvânt: revistele despre cupluri), cultura – de-acum etern trecătoare – a perechilor, cu tot cu afluxul ei de obiceiuri pe jumătate inocente, pe jumătate idioate (cum ar fi legătura – conexiunea, relația - pe facebook), intruziunea tehnologiei în viața intimă, toate acestea îmi provoacă o stare de alienare. Și mai este și viața mea care nu poate scapă – oricât aș conștientiza pericolul: modernității, culturii fast-love și tehnologiei; eșecurile îmi aparțin, dar nu pot să nu mă uit în jur la context și la butaforii. Întrebările de ce?, cum?, cine? constituie o povară atunci când își pierd subiectul uman, dar atunci când revin la generalitatea iubirii mă paralizează. Recunoașterea propriei limitării – ca să nu spun prostie - mă face totuși un om pasibil de inteligentă; măcar de ordin rațional, dacă nu și de ordin emoțional. Nu numai că am înțeles că nu am înțeles nimic, ci îmi înving vanitatea de a crede că nici alții nu au înțeles. Nu cred nici în poeți pentru că aceștia își caută inspirația în extremism și în deviație, nici în sociologi pentru ca aceștia țin să generalizeze și nici în psihologi/psihanaliști pentru ca aceștia își închipuie că natura învinge cultura (și au chiar grijă ca acest lucru să se întâmple). De fapt asta e păcatul: modernitatea (ca seducție a noului, adică a superficialității, a vitezei și finitudinii) propune, iar cultura modernității (sau fast-love) dispune prin intermediul tehnologiei. Eu încă mai cred în forța de a transcende proprie omului, în forța de individualizare și de seducție a stilului și în forța moralei argumentate și asumate; deci nu îmi pot lua răspunsurile decât de la niște filozofi. Am început cu Platon (Banchetul) și am aflat sursa nefericirii erotice a Occidentului. Apoi – sărind impardonabil două milenii și jumătate - l-am descoperit pe Suskind cu al său eseu “Despre iubire și moarte”. Acum citesc: “Noua dezordine amoroasă” de Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut”. Și încă nu știu nimic despre iubire…



Progres la 18.10.2015 – 1%
Progres la 1.11.2015 - 6,5%


Niciun comentariu: