Tinere,
O vorbă bătrânească spune că destinul
omului este împlinit prin trei acțiuni: plantarea unui pom, construcția unei
case și creșterea unui copil. Pentru că ne închipuim – în mod greșit! – că
înțelepciunea populară este profundă, însă incapabilă de metaforă și de
filozofie (după cum susține Noica) luăm cele trei acțiuni ca pe formule
ritualice dependente de formă (cu o simbolistică idilică și panteistă),
dar cu un fond ce fie ne scapă parțial, fie s-a pierdut definitiv. (De ce ne
refuzăm nouă înșine ceea ce cu atâta dărnicie și admirație oferim lumii? De ce
fie ne vedem mari, dar trădați sau nerecunoscuți, cu un orgoliu copilăresc, fie
ne vedem mici din pricina propriei noastre naturi sau a destinului geo-istoric,
dar neapărat în ierarhie și în niciun caz relevanți prin diferență. Văd în aceasta
doar scăderea proprie culturilor ce nu au depășit perioada de dezvoltare prin copiere
(imitatio) și se raportează la restul culturilor printr-o schemă de valori ea
însăși preluată și prin aceasta imposibil de escaladat.)
Sunt momente în care gândirea rațională trebuie
suspendată și inima trebuie lăsată să triumfe singură. Nunta nu este însă unul
din acele momente; nunta este – dimpotrivă! – un moment în care inima triumfă
doar prin rațiune, un moment în care gândirea afectivă trebuie să se folosească
de cea rațională pentru a înțelege. Pentru a înțelege și pentru a asuma acea vorbă
bătrânească despre destinul omului. De fapt în aceasta – mai mult decât în iubirea
ca afect pur, nestăvilit și neștiutor – ar trebui să stea premizele nuntii. (Nu
neg nicidecum rolul vital al iubirii, ci doar îți îndemn iubirea să devină o
forța pozitivă, creatoare de destin și dătătoare de fericire).
Acum și numai acum, tinere, ești mai mult
decât ceea ce poți fi, ești ceea ce trebuie să fii, căci ceea ce trebuie să fii
a intrat în sfera a ceea ce poți fi; eticul a apărut la (/în) orizontul tău ontologic.
Ai ieșit la lumină. Ești curat alături de ea – curată, te încearcă frisonul
nerăbdării de a te întâmpina pe tine însuți și pe voi înșivă, iar drumul are
limpezimea unei dimineți înrourate. Promisiunile sunt certitudini,
certitudinile sunt adevăruri, iar adevărurile așteaptă să fie trăite, pentru că
sunt obținute prin credință.
Urările mele sunt lucide: știu că de acum
încolo, cu fiecare zi, nu poți să fii decât o parte din cel de acum – cel ce a
descoperit drumul, fiindcă nu poți niciodată să fii cu adevărat mai mult decât
ceea ce poți fi la un moment dat. Pe măsură ce alegi opțiunile ți se diminuează,
dar este important să încerci să fii tot ce trebuie să fii, adică să știi
să alegi. Să nu te sperie, tinere, ceea ce vei fi, chiar dacă vei fi mai puțin
decât ceea ce trebuie să fii și cu atât mai puțin decât ceea ce poți fi. Ai
ales ca destinul să te salveze prin conjugare. Acum – și numai acum – ești (și)
tot ceea ce puteți fi (și trebuie să fiți), iar ceea ce veți fi va fi oricum
mai mult decât ceea ce tu singur poți fi. Deci, fie ca, trăind și iubind, să
înveți să fii individualitate în cuplu, să fii unu egal cu doi, cel ce este
din cei ce sunt, în aceleași timp – mister mai ilogic și mai sacru decât
cel religios (Unu egal cu Trei). Copacul ți se arată în momentul însămânțării.
(Să nu crezi în mistica platoniană ce pervertește întregul eros occidental. Nimic
nu este static; nu există jumătăți unice și fidele în întreg; nu există întreg divizibil
pentru că nu există esența divizibilă; esența se relevă doar prin existența,
iar prin imperfecțiunea existenței și esența ne apare întinată. Esența este
pură doar în intenție; doar în însămânțare; doar în început; doar în ceea ce
faci astăzi și în ceea ce crezi astăzi. Din credința aceasta provine și adevărul
pe care îl mărturisești astăzi ca trai viitor. Iubirea este doar sămânța, dar
procesul ce o transformă într-un puiet viabil implică nu doar un efort de gândire,
ci și unul de voință.)
Pomul însămânțat nu este de ajuns. Urmează
pasul identității și al siguranței: zidul și acoperișul care (vă) separă și (vă)
apără și care devin una cu ceea ce ești și ceea ce sunteți. Trebuie să fii (și
să fiți) casă (în sensul de devenire, adică de construcție) și să te ferești/să
vă feriți de orice alienare. De tentația și de minciuna exogenă. Cel ce are o
casa nu se poate prăbuși pentru că întotdeauna exista pentru el un scop ultim
în care individualitatea sa subzistă prin (și în) plural (și unde poate fi
mai mult decât ceea ce este și ce poate fi), dar în schimb se poate rătăci.
Așa că îți urez să cunoști și să ai grijă de ceea ce sunteți, căci casa este
oriunde voi sunteți – într-un sens metafizic, dar și unde voi existați – într-un
sens fizic.
Pomul și casa sunt însă doar pregătirile
pentru ultimul – și cel mai mare – mister oferit Omului. (Doar făcând în prealabil
acești doi pași nu va paște pericolul căderii.) Tinere, dacă doi egal
unu și voi sunteți acest doi, atunci doi egal trei (sau orice alt număr mai
mare decât doi) – adică Concepția – singura Creație iertată de Dumnezeu, prin
care și voi sunteți iertați. Dar cel de-al treilea (sau al n-lea) nu este
același cu voi, cu toate că este din voi. Iată un (nou) paradox: dacă doi
diferiți, împreună sunt același unu, al treilea – similar cu unu – nu este
același cu unu. Și iată filozofia și credința…
Iar toate acestea pornesc de aici: iubirea
propune – deci: Iubiți-vă!, Dumnezeu dispune – deci: Crede!, iar rațiunea înțelege
– deci: Căsătorește-te! Nunta este promisiunea unei istorii a iubirii pozitive
prin credință. Un pom, o casă, un copil – un destin; un destin ca un râu, un
destin care nu este singular (așa cum suntem obișnuiți să-l închipuim în occident),
ci adună un alt destin într-o singură matca și apoi se ramifică, înainte de a
se odihni în ocean. Este semnificația ascunsă în proverbul bătrânesc: tu ești
pomul ce trebuie sădit și crescut, voi doi sunteți casa pe care trebuie s-o
clădești, iar copilul … copilul este chiar copilul vostru viitor. (Le
cer iertare strămoșilor dacă interpretarea dată – mai degrabă filozofică, decât
etno-culturală – nu le este pe plac!)
Mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu