vineri, 30 octombrie 2015

Zbor în bătaia săgeții de Horia-Roman Patapievici

"Am devenit, pentru că am căutat." H.R. Patapievici

miercuri, 28 octombrie 2015

Jurnal CXXIII – Taxonomia temporalității

Continuare a articolului despre temporalitate (XIX)

Dacă pentru om în general timpul este aprioric (Kant), omul modern adaugă acestui timp o componentă aposteriorică (construită/reconstruită din materia timpului) pe care o numim timpul cultural sau temporalitatea (Heidegger?). Tendințe în aceasta direcție există de mult - din momentul în care timpul și-a pierdut izotropia (adică a fost segmentat în funcție de momentul conștiinței – al trăirii și a căpătat valori diferite pentru trecut, prezent și viitor), însă mai mult decât alte tipologii culturale umane ce l-au precedat Omul modern – Omul Căzut - trăiește nemijlocit temporalitatea și o slujește cu devoțiune. Atributele temporalității - ciclicitatea, valoarea, elasticitatea, viteza, indisolubilitatea de spațiu - sunt achiziționate ca urmare a pervertirii (sau a adaptării) la nou a conștiințelor – locul unde timpul este deconstruit și reconstruit. Privită de aproape, experiența Omului Căzut este similară: amețește parcurgând trasee în cerc, valorifică și se valorifică – adică se vinde, aleargă până la extenuare și este îngreunat de materie.

Pentru ușurința exprimării și pentru că în fond putem vedea timpul ca pe o formă simplificată de temporalitate (dacă temporalitatea preia timpul fără a-l modifica),  integram timpul în termenul de temporalitate, după cum integrăm spațiul în spațialitate (XXI). Există deci timp și deasupra lui – incluzându-l – temporalitatea; mai exista omul în timp – evenimentul (schimbarea ce conține implicit și timpul, căci schimbarea măsoară timpul) și omul în temporalitate – adică întâmplarea (evenimentul și contextul sau temporal); deosebirea este evidentă și esențială: există un singur eveniment și o multitudine de întâmplări, iar prin aceasta se găsește și separația dintre cronologie (ca enumerare/înșiruire de evenimente) și istoricism (ca un proces continuu de relaționare și înțelegere a întâmplărilor). Astfel istoria – istoria ca mitologie, ca interpretare, ca reașezare a evenimentelor în conștiință și ca ponderare a importantei lor, istoria ca ipoteza, ca analogie, ca determinare cauzală, ca suport al ontologiei -  este posibilă și începe doar într-un anumit stadiu de dezvoltarea al conștiințelor, (mai exact în momentul apariției culturii ca forma spirituală de expresie instantanee și de continuitate a unei grupări umane).

Taxonomia temporalității (a istoriilor) este urmarea nevoii culturii de a-și căuta continuu sensul; după cum am văzut cultura interpretează cronologia (evenimentele trecute ordonate în timp) transformând-o în istorie (sau istorii) prin prisma elementelor ce o definesc (mitologia, spațialitatea, bunurile, evoluția, etc...) și în același timp se definește prin aceasta istorie. Astfel, cultura instituie o temporalitate
a mitologiei: raportul cu zeitatea:
-       Zeul ca spaima: Natura ca Zeu și Zeul ca Natură
-       Zeul ca țel: Zeul ca Om (Isus, Budha, Mahomed)
-       Zeul ca Sine (sau Sinele ca Zeu): Omul ca Zeu
a progresului: raportul cu evoluția:
-       Evoluția biologică (naturală)
-       Evoluția culturală
-       Evoluția tehnologica
a spațialității: raportul oicumenei cu natura:
-       Natura temută
-       Natura înțeleasă (și folosită)
-       Natura modificată
a bunurilor: raportul cu resursele de aduc/produc valoare.
-       Pământul (din nou natura)
-       Munca și Capitalul
-       Informația

De remarcat ca doar la etapa evoluției culturale există timpul cultural, adică aceasta împărțire, interpretare și predicție culturală a timpului (ce depășește etapa evoluției culturale).


(va continua)

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Jurnal CXXII – Condamnarea culturală a iubirii (din perspectivă masculină) – pagină de jurnal 20-24.10.2015

Oricât ne-am strădui să salvam iubirea, obiectele și subiectele ei – bărbatul și femeia – sunt compromise (și prin aceasta și iubirea este compromisă); cultura, deși învingătoarea asupra naturii, conține printre laurii ei spinii ce o vor îngenunchea. Este vina rațiunii că și aici – pe tărâmul iubirii, al afectului – mă conving de existența unui paradox, adică a unui scurtcircuit ce consumă energiile modernității. Feminismul – lupta femeilor de a fi primite în cultura bărbaților (adică a persoanelor libertine, hulitoare și carieriste, ce beau bere și poartă pantaloni), luptă ce a încercat să scoată sexul – biologic - din definiția genului – a împărțit generațiile următoare de bărbați în două categorii distincte: castrații și falocrații (sau don-juanii). Sexul nu numai că nu a fost decăzut din drepturi, ci a devenit în cadrul culturii rit, simbol și mitologie; bărbații au devenit niște sclavi/adoratori ai propriilor organe și prin aceasta și-au restrâns esența la nivelul derizoriu al organului (iar existența la cel al orgasmului). Ceea ce femeile au câștigat (dacă au câștigat), bărbații au pierdut îndoit. Pentru ei adevărata pierdere a fost condamnarea de a merge prin viață târându-și după ei trupul sexualizat (și de a se preface că nu este așa); chiar dacă îi împărțim în două categorii, nu există o diferență notabilă între donjuan-ii moderni și castrați prin prisma modului în care femeile se raportează la ei. Replica lor comună – parafrază adaptată la angoasa modernă – este: A avea sau a nu avea... sex…  și o rostesc doar în intimitate. Pentru bărbații moderni (post-feminiști) ontologia (a fi) eșuează în posesie (a avea).

Primii – don-juanii – nu sunt din tagma Don-Juanilor autentici; numele lor nu este un renume, ci doar clarifică – într-un mod măgulitor și derizoriu totodată – funcțiunea pe care o îndeplinesc. Ei sunt creați și modelați în totalitate de femei (și de acea parte a lor înșiși ce s-a transformat în oglinda pentru femei), iar forma lor exterioara este forma unor fantasme. Nu fac altceva decât să intre într-un rol cu replici deja scrise. În modernitate – unde feminismul a izbândit – femeile cer; ele controlează piața sexului și a sentimentelor; don-juanii sunt doar adaptări blajine la aceasta stare de fapt și nicidecum monstruozitățile seducătoare (chiar și pentru bărbați) ale sec al XVIII-lea. Libertinajul lor este o libertate, dar o libertate aparentă; alegerea mulțimii (a cantității) din mulțime nu le aparține; ceea ce au – au doar cu acea parte care deja li s-a luat și li s-a dat înapoi în arendă.

La polul opus, cei ce au abandonat vanitatea de a fi bărbat, joacă totul pe cartea relației. Au același repertoriu al iubirii, însă într-un registru minor, temperat și romanțat, ce dă iluzia duratei și a seriozității: bărbatul partener, bărbatul sprijin, bărbatul umăr, bărbatul batistă. Masculul Omega adaptat și el la cealaltă nevoie stringentă a femeii: siguranța.


În aceste condiții, iubirea – ceea ce se dorea a fi salvat – devine tot mai anemică. Nimeni nu se mai califică pentru iubire, câtă vreme adevăratul examen este sexul. În condiții de egalitate – același tip ce egalitate ce a adus comunismul – ceea ce era ascuns și controlat prin cultură, revine. Eșecul este vizibil: odată ce s-a realizat o transcendență de la sex la iubire, transcendența inversă este dureroasă și odioasă. Din păcate procesul pentru om (bărbat și femeie) este ireversibil. Iubirea este un organ vestigial; se mai vorbește despre ea, încă mai este simțită poate, dar asta doar pentru că odată a fost pasul hotărâtor – agreat – spre sex. Să nu uităm că iubirea a provenit din reglementări restrictive (din motive igienice, pentru a manipula calitativ și cantitativ nașterea sau pentru controlul competiției). Libertatea sexuală (și egalitatea după cum am văzut) pentru bărbați și femei deopotrivă acum o condamnă.

luni, 19 octombrie 2015

Jurnal CXXI – Despre iubire și moarte (din nou) – pagină de jurnal 19.10.2015

Motto: "Căci au simțit adânc în vis
Că moartea e sora iubirii."
Mihai Eminescu - De ce regina nopților"

Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenței. Nu există nicio contradicție între thanatos și eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neștiut și nu ne ascundem și noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viața trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al ființări (al urcușului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viața veșnică și viața instant nu au (și nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a doua are scuza că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieții pe orizontală, pe pământ, ființa umană este nevoită să privească, în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-si failibilitatea și finitudinea, ființa umană trebuie să știe cu ce să își umple viața; are nevoie de un principiu etic după care să își ghideze devenirea. Singura strategie, pentru a preveni eșecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte și să învingă moartea în fiecare moment. Și cum nu putem ieși din trup în sensul existenței decât cu sufletul – (fiindcă viața minții se desfășoară în interior chiar dacă cunoaște exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există.

De departe – trăindu-i cu ardoare existența - se prefigurează două finaluri (ca perspectivă inversă, spre începuturi, căci nu există niciodată finaluri adevărate): a fi fericit sau a înțelege. (Un grec vestit spunea că prin căsătorie devii fie fericit, fie filozof). Înainte de asta însă, viața cu posibilul ei (ceea ce ține exclusiv de noi) și probabilul ei (ceea ce ține de exterior, de hazard) ne pregătește (răs)crucea. Cum ambele variante sunt mai mult sau mai puțin dezirabile, (și cei mai puțin lași sau timizi pornesc cu toții către ele) și cum, dacă nu ar exista răscruce, nu ar exista alegere, (iar rezultatul nu ar fi nici înțelegere și nici fericire, pentru că nu ne-ar aparține), cu toții ajung la (răs)cruce cel puțin odată. Nu este importantă alegerea destinației, atâta vreme cât ea este făcuta cu etica iubirii. Nici căile nu sunt importante; iubirea este un fenomen pe cât de limitat exterior (ca varietate de forme și ca manifestare), pe atât de infinit dacă este privit din interior (ca trăire), iar toate căile curate sunt săpate în suflet și în minte. Vom urca fără-doar-și-poate dacă urmăm ontologia iubirii. Cu adevărat important este Omul – adică estetica iubirii! -, omul ca obiect al iubirii ce schimbă din temelii subiectul ei: sinele altui om (cunoașterea afectivă). Thanatos se ascunde în cel mai de preț moment al erosului în Celălalt; este strâns cu disperare la piept atunci, căci devine una cu Erosul. Posedând ceea ce iubești, ceea ce îți umple viața, atingi limita vieții, adică moartea; îți apropii orizontul și prin aceasta te simți complet Nu degeaba natura ne dă lecția păianjenului-mascul ce se lasă devorat fără împotrivire ca o încununare a extazului sexual.
                                                                                                            

Gândul morții – nu  gândul la moarte ca ceva exterior și impersonal –, din această perspectiva – a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi se pare un gând al vieții fără iubire. Gândul morții este în sine un principiu profilactic; el dă însemnătate vieții, scoțând-o de sub zodia modernității hedoniste (adică a noului -  frivol, rapid și finit) și așezând-o sub zodia iubirii. Și dacă totul pleacă de la moarte, totul se sfârșește în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viața, altul decât cel pe care suntem îndemnați îndeobște să îl acceptăm, cu un final trist și dezonorant în moarte și, înainte de asta, în gândul morții).

Jurnal CXX – Despre iubire – pagină de jurnal 18.10.2015

După o anumită vârstă - mi se spune! - subiectul iubirii îți devine familiar. Sensul – dincolo de acela de cunoaștere exhaustivă - este și de dezinteres cumplit, dezinteres ce urmează întotdeauna cunoașterii cu lumină. Trăiești, experimentezi, cauți, posezi, pierzi, înțelegi și apoi taci; tăcerea în privința iubirii este semnul atingerii ultimului grad de inițiere. Vocal este în iubire doar cel ce încă nu a găsit, nu a pierdut sau – dacă a găsit și a pierdut – nu a înțeles. Eu însă recunosc – nu fără o oarecare urmă de jenă și debusolare – faptul că sunt total inapt și inept în același timp (jocul de cuvinte nu este altceva decât o sincopă a memoriei) – în privința subiectului. La o întâlnire a Iubiților și a Iubitorilor Anonimi as declara că: “Am găsit și am pierdut și nu m-am oprit”. Eu am înțeles doar aceea că nu am înțeles. Pe undeva cred că în adâncul cuvântului a înțelege - cel spre care țintesc (pentru că sunt condiționat de vârstă) – se ascunde și perfidul cuvânt a te resemna. Și de acest lucru mă tem.

Ca orice învățăcel chinuit de infinitatea neștiinței lui, pentru o vreme am fost descurajat. Modernitatea exhibată de cupluri (dar și de purtătoarele lor de cuvânt: revistele despre cupluri), cultura – de-acum etern trecătoare – a perechilor, cu tot cu afluxul ei de obiceiuri pe jumătate inocente, pe jumătate idioate (cum ar fi legătura – conexiunea, relația - pe facebook), intruziunea tehnologiei în viața intimă, toate acestea îmi provoacă o stare de alienare. Și mai este și viața mea care nu poate scapă – oricât aș conștientiza pericolul: modernității, culturii fast-love și tehnologiei; eșecurile îmi aparțin, dar nu pot să nu mă uit în jur la context și la butaforii. Întrebările de ce?, cum?, cine? constituie o povară atunci când își pierd subiectul uman, dar atunci când revin la generalitatea iubirii mă paralizează. Recunoașterea propriei limitării – ca să nu spun prostie - mă face totuși un om pasibil de inteligentă; măcar de ordin rațional, dacă nu și de ordin emoțional. Nu numai că am înțeles că nu am înțeles nimic, ci îmi înving vanitatea de a crede că nici alții nu au înțeles. Nu cred nici în poeți pentru că aceștia își caută inspirația în extremism și în deviație, nici în sociologi pentru ca aceștia țin să generalizeze și nici în psihologi/psihanaliști pentru ca aceștia își închipuie că natura învinge cultura (și au chiar grijă ca acest lucru să se întâmple). De fapt asta e păcatul: modernitatea (ca seducție a noului, adică a superficialității, a vitezei și finitudinii) propune, iar cultura modernității (sau fast-love) dispune prin intermediul tehnologiei. Eu încă mai cred în forța de a transcende proprie omului, în forța de individualizare și de seducție a stilului și în forța moralei argumentate și asumate; deci nu îmi pot lua răspunsurile decât de la niște filozofi. Am început cu Platon (Banchetul) și am aflat sursa nefericirii erotice a Occidentului. Apoi – sărind impardonabil două milenii și jumătate - l-am descoperit pe Suskind cu al său eseu “Despre iubire și moarte”. Acum citesc: “Noua dezordine amoroasă” de Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut”. Și încă nu știu nimic despre iubire…



Progres la 18.10.2015 – 1%
Progres la 1.11.2015 - 6,5%


sâmbătă, 17 octombrie 2015

Aforism VII (Despre comunism și egalitate)

Ideea de egalitate ca scuză a crimelor făptuite în numele egalității este o abjecție ce ține strict de domeniul psihopatiei, după cum și - invers - crimele in numele egalității ca acuză la adresa ideilor de egalitate frizează idioțenia.

Politice de Horia Roman Patapievici


duminică, 11 octombrie 2015

Jurnal CXIX – Orație de nuntă (sub forma unui eseu) / Este Amor de Frederico Aubele




Tinere,

O vorbă bătrânească spune că destinul omului este împlinit prin trei acțiuni: plantarea unui pom, construcția unei case și creșterea unui copil. Pentru că ne închipuim – în mod greșit! – că înțelepciunea populară este profundă, însă incapabilă de metaforă și de filozofie (după cum susține Noica) luăm cele trei acțiuni ca pe formule ritualice dependente de formă (cu o simbolistică idilică și panteistă), dar cu un fond ce fie ne scapă parțial, fie s-a pierdut definitiv. (De ce ne refuzăm nouă înșine ceea ce cu atâta dărnicie și admirație oferim lumii? De ce fie ne vedem mari, dar trădați sau nerecunoscuți, cu un orgoliu copilăresc, fie ne vedem mici din pricina propriei noastre naturi sau a destinului geo-istoric, dar neapărat în ierarhie și în niciun caz relevanți prin diferență. Văd în aceasta doar scăderea proprie culturilor ce nu au depășit perioada de dezvoltare prin copiere (imitatio) și se raportează la restul culturilor printr-o schemă de valori ea însăși preluată și prin aceasta imposibil de escaladat.)

Sunt momente în care gândirea rațională trebuie suspendată și inima trebuie lăsată să triumfe singură. Nunta nu este însă unul din acele momente; nunta este – dimpotrivă! – un moment în care inima triumfă doar prin rațiune, un moment în care gândirea afectivă trebuie să se folosească de cea rațională pentru a înțelege. Pentru a înțelege și pentru a asuma acea vorbă bătrânească despre destinul omului. De fapt în aceasta – mai mult decât în iubirea ca afect pur, nestăvilit și neștiutor – ar trebui să stea premizele nuntii. (Nu neg nicidecum rolul vital al iubirii, ci doar îți îndemn iubirea să devină o forța pozitivă, creatoare de destin și dătătoare de fericire).   

Acum și numai acum, tinere, ești mai mult decât ceea ce poți fi, ești ceea ce trebuie să fii, căci ceea ce trebuie să fii a intrat în sfera a ceea ce poți fi; eticul a apărut la (/în) orizontul tău ontologic. Ai ieșit la lumină. Ești curat alături de ea – curată, te încearcă frisonul nerăbdării de a te întâmpina pe tine însuți și pe voi înșivă, iar drumul are limpezimea unei dimineți înrourate. Promisiunile sunt certitudini, certitudinile sunt adevăruri, iar adevărurile așteaptă să fie trăite, pentru că sunt obținute prin credință.

Urările mele sunt lucide: știu că de acum încolo, cu fiecare zi, nu poți să fii decât o parte din cel de acum – cel ce a descoperit drumul, fiindcă nu poți niciodată să fii cu adevărat mai mult decât ceea ce poți fi la un moment dat. Pe măsură ce alegi opțiunile ți se diminuează, dar este important să încerci să fii tot ce trebuie să fii, adică să știi să alegi. Să nu te sperie, tinere, ceea ce vei fi, chiar dacă vei fi mai puțin decât ceea ce trebuie să fii și cu atât mai puțin decât ceea ce poți fi. Ai ales ca destinul să te salveze prin conjugare. Acum – și numai acum – ești (și) tot ceea ce puteți fi (și trebuie să fiți), iar ceea ce veți fi va fi oricum mai mult decât ceea ce tu singur poți fi. Deci, fie ca, trăind și iubind, să înveți să fii individualitate în cuplu, să fii unu egal cu doi, cel ce este din cei ce sunt, în aceleași timp – mister mai ilogic și mai sacru decât cel religios (Unu egal cu Trei). Copacul ți se arată în momentul însămânțării. (Să nu crezi în mistica platoniană ce pervertește întregul eros occidental. Nimic nu este static; nu există jumătăți unice și fidele în întreg; nu există întreg divizibil pentru că nu există esența divizibilă; esența se relevă doar prin existența, iar prin imperfecțiunea existenței și esența ne apare întinată. Esența este pură doar în intenție; doar în însămânțare; doar în început; doar în ceea ce faci astăzi și în ceea ce crezi astăzi. Din credința aceasta provine și adevărul pe care îl mărturisești astăzi ca trai viitor. Iubirea este doar sămânța, dar procesul ce o transformă într-un puiet viabil implică nu doar un efort de gândire, ci și unul de voință.)  

Pomul însămânțat nu este de ajuns. Urmează pasul identității și al siguranței: zidul și acoperișul care (vă) separă și (vă) apără și care devin una cu ceea ce ești și ceea ce sunteți. Trebuie să fii (și să fiți) casă (în sensul de devenire, adică de construcție) și să te ferești/să vă feriți de orice alienare. De tentația și de minciuna exogenă. Cel ce are o casa nu se poate prăbuși pentru că întotdeauna exista pentru el un scop ultim în care individualitatea sa subzistă prin (și în) plural (și unde poate fi mai mult decât ceea ce este și ce poate fi), dar în schimb se poate rătăci. Așa că îți urez să cunoști și să ai grijă de ceea ce sunteți, căci casa este oriunde voi sunteți – într-un sens metafizic, dar și unde voi existați – într-un sens fizic.

Pomul și casa sunt însă doar pregătirile pentru ultimul – și cel mai mare – mister oferit Omului. (Doar făcând în prealabil acești doi pași nu va paște pericolul căderii.) Tinere, dacă doi egal unu și voi sunteți acest doi, atunci doi egal trei (sau orice alt număr mai mare decât doi) – adică Concepția – singura Creație iertată de Dumnezeu, prin care și voi sunteți iertați. Dar cel de-al treilea (sau al n-lea) nu este același cu voi, cu toate că este din voi. Iată un (nou) paradox: dacă doi diferiți, împreună sunt același unu, al treilea – similar cu unu – nu este același cu unu. Și iată filozofia și credința…

Iar toate acestea pornesc de aici: iubirea propune – deci: Iubiți-vă!, Dumnezeu dispune – deci: Crede!, iar rațiunea înțelege – deci: Căsătorește-te! Nunta este promisiunea unei istorii a iubirii pozitive prin credință. Un pom, o casă, un copil – un destin; un destin ca un râu, un destin care nu este singular (așa cum suntem obișnuiți să-l închipuim în occident), ci adună un alt destin într-o singură matca și apoi se ramifică, înainte de a se odihni în ocean. Este semnificația ascunsă în proverbul bătrânesc: tu ești pomul ce trebuie sădit și crescut, voi doi sunteți casa pe care trebuie s-o clădești, iar copilul … copilul este chiar copilul vostru viitor. (Le cer iertare strămoșilor dacă interpretarea dată – mai degrabă filozofică, decât etno-culturală – nu le este pe plac!)

Mulțumesc!